Pagina 79

„SFÂNTUL IMPERIU ROMAN”

Treptat numele creştinătate s-a răspândit printre popoarele Europei, însă fără Spiritul Învăţătorului. Numele „creştin” a devenit popular. În zilele împăratului Carol cel Mare s-a stabilit titlul „Sfântul Imperiu Roman”. Semnificaţia acestui titlu este ilustrată într-o faimoasă pictură de la Casa Canonicilor din Florenţa, Italia. Aici sunt înfăţişaţi împăratul şi papa aşezaţi alături pe tron, de la ei coborând în trepte diferiţii slujitori ai imperiului; de partea împăratului generali etc., iar de partea papei episcopi, cler etc. Unii pretind că aceasta este o recunoaştere publică a căsătoriei pretinsei fecioare a lui Cristos cu puterea civilă, în Apocalipsa fiind numită desfrânare. Apoc. 17:1-5.

Temeiul acestei alianţe a fost doctrina care s-a născut atunci, că a doua prezenţă a lui Cristos ca Mesia pentru a conduce lumea o mie de ani a fost astfel împlinită. Atunci au fost prezentate pretenţiile că prin intenţie divină Cristos trebuia să fie reprezentat pe Pământ de către papalitate, iar guvernarea Lui să fie realizată prin prinţii pământeşti. Această stare de lucruri a fost în Europa timp de secole. În secolul al XVI-lea a apărut mişcarea Reformei. Aceste fiice ale Bisericii Romei s-au căsătorit cu puterea pământească şi au iniţiat propriile lor „imperii sfinte”.

Toată această teorie şi sistemele ei au primit o lovitură aspră când Napoleon Bonaparte a luat pe papa prizonier în Franţa. Vraja stăpânirii sacerdotale s-a rupt. În septembrie 1870 Victor Emanuel a pus stăpânire pe Roma - o lovitură fatală.

Studenţii Bibliei sunt în general de acord că unirea Bisericii cu statul este contrară spiritului Bibliei, o eroare a Veacurilor Întunecate; că Biserica lui Cristos nu trebuie să domnească cu prinţii Pământului, nici să se căsătorească cu ei, ci să aştepte căsătoria ei până la a doua venire a Răscumpărătorului, ca să se unească cu El prin Întâia Înviere. Apoi ea va domni cu El veşnic. Apoc. 19:7; 20:6.