Tabernacolul - Capitolul VIII
ALTE TIPURI SEMNIFICATIVE
Stâlpii din curte Perdelele albe Cârligele de argint Stâlpii de la intrările în Sfânta și Sfânta Sfintelor Masa de aur Sfeșnicul de aur Preoții antitipici care văd lucrurile adânci și leviții care nu le văd Altarul de aur Chivotul legământului din Sfânta Sfintelor Ce conținea el și semnificația acestor obiecte Capacul ispășirii Cei doi heruvimi Preotul fără pată Taina ascunsă de veacuri
252. În descrierea făcută până acum am omis intenționat o explicare a unor detalii interesante ce pot fi acum mai bine înțelese de cei care, printr-o studiere atentă, au obținut o înțelegere clară a planului general al Tabernacolului, a serviciilor și a semnificației lui tipice.
253. Stâlpii care erau în „Curte" și susțineau perdelele albe reprezentau pe credincioșii îndreptățiți „Curtea", după cum am văzut deja, reprezenta condiția îndreptățită. Stâlpii erau din lemn, un material care putrezește, dând astfel de înțeles că cei din clasa reprezentată nu sunt în realitate perfecți ca ființe omenești; având în vedere că perfecțiunea umană era tipic reprezentată prin aramă, stâlpii aceștia trebuiau să fie sau din aramă sau acoperiți cu aramă pentru a reprezenta ființe omenești cu adevărat perfecte. Dar, deși erau făcuți din lemn, ei erau așezați în socluri de aramă, ceea ce ne învață că, deși în realitate sunt imperfecți, poziția lor este cea a ființelor umane perfecte. Ar fi imposibilă o reprezentare mai clară a îndreptățirii prin credință.
254. Perdeaua albă, susținută de acei stâlpi, forma „Curtea" și ilustra bine aceeași îndreptățire sau puritate. Astfel, cei îndreptățiți trebuie să-și mențină continuu în văzul lumii („taberei") pânza de in curată, reprezentând dreptatea lui Hristos, care-i acoperă.
255. Cârligele de argint, prin care stâlpii susțineau perdeaua, erau simbolul adevărului. Argintul este în general simbolul adevărului. Credincioșii îndreptățiți, reprezentați prin stâlpii din „Curte", pot pretinde în mod real și adevărat că dreptatea lui Hristos le acoperă toate imperfecțiunile (Exod. 27:11-17). De asemenea, ei sunt în stare să se mențină în îndreptățire numai cu ajutorul adevărului.
256. Stâlpii ușii de la intrarea în Tabernacol la „ușa" Sfintei erau acoperiți de primul „văl". Aceștia erau cu totul diferiți de stâlpii din „Curte" și reprezentau „noile creaturi în Hristos" sfinții consacrați. Diferența dintre aceștia și stâlpii din „Curte" reprezintă diferența dintre condiția credincioșilor îndreptățiți și cea a credincioșilor consacrați. După cum am văzut, consacrarea spre moarte a unui om îndreptățit este intrarea în „Sfânta" trecerea prin moartea voinței omenești, a minții trupești, primul văl. În consecință, acești stâlpi trebuie să ilustreze această schimbare și o ilustrează pentru că ei erau acoperiți cu aur, simbolul naturii divine. Așezarea lor în socluri de aramă reprezenta faptul că noi avem „această comoară" (natura divină) în „vase de lut" (2 Cor. 4:7), adică noua noastră natură este bazată încă pe umanitatea noastră îndreptățită și rămâne în ea. Aceasta, ne reamintim, corespunde exact cu ceea ce am aflat că simbolizează „Sfânta", adică locul sau poziția noastră ca noi creaturi încă nedesăvârșite (Exod. 26:37).
257. Stâlpii intrării în „Sfânta Sfintelor" erau imediat după al doilea „Văl" și reprezentau pe cei care trec dincolo de carne (văl) cu totul, în perfecțiunea stării spirituale. Acești stâlpi erau astfel construiți încât să ilustreze pe deplin acest lucru. Ei erau acoperiți cu aur, reprezentând natura divină, dar nu mai erau așezați în socluri de aramă nu mai depind de vreo stare omenească, ci erau așezați în socluri de argint (realitate, adevăr, veridicitate), părând să ne spună: când veți veni înăuntrul acestui văl veți fi perfecți reale și adevărate creaturi noi (Exod. 26:32).
258. Masa de aur din Sfânta, pe care erau așezate pâinile de punere înainte, reprezenta Biserica, ca întreg, inclusiv Isus și apostolii toți cei sfințiți în Hristos care servesc „ținând sus Cuvântul vieții" (Filip. 2:16). Marea lucrare a Bisericii adevărate în decursul acestei vârste a fost să hrănească, să întărească și să lumineze pe toți cei ce intră în starea spirituală de legământ. Mireasa lui Hristos trebuie să se pregătească pe ea însăși (Apoc. 19:7). Mărturia pentru lume în decursul vârstei prezente este cu totul secundară și ocazională. Binecuvântarea deplină a lumii va urma la „timpul cuvenit" al lui Dumnezeu, după terminarea Vârstei Evanghelice (Ziua de Ispășire antitipică, cu jertfele ei pentru păcat).
259. Sfeșnicul de aur sau susținătorul candelelor, care era în partea opusă mesei de aur și dădea lumină tuturor din „Sfânta", era din aur dintr-o bucată prelucrată cu ciocanul. El avea șapte brațe, fiecare susținând o candelă, în total șapte candele un număr perfect sau complet. Acesta reprezenta Biserica completă, de la Cap, Isus, până la și inclusiv ultimul membru al „turmei mici", pe care El o ridică dintre oameni ca să fie părtașă la natura divină (aur). Domnul nostru spune: „Cele șapte sfeșnice sunt șapte biserici" (Apoc. 1:20) o singură Biserică ale cărei șapte perioade sau etape de dezvoltare au fost simbolizate prin cele șapte adunări din Asia Mică (Apoc. 1:11). Da, sfeșnicul acesta reprezenta întreaga Biserică a întâilor-născuți nu biserica nominală, ci Biserica adevărată, ale căror nume sunt scrise în cer adevărații purtători de lumină „preoțimea împărătească".
260. Forma în care fusese lucrat era minunată un fruct și o floare, un fruct și o floare, urmând succesiv reprezentând adevărata Biserică, atât frumoasă cât și roditoare, de la început până la sfârșit. Partea lămpii din vârful fiecărui braț al sfeșnicului era modelată în forma unei migdale, a cărei însemnătate o vom vedea când vom analiza semnificația toiagului lui Aaron.
261. Lumina din candela aceasta era din ulei de măsline „bătut" sau rafinat iar candelele erau ținute totdeauna aprinse. Acest ulei era simbolul Spiritului Sfânt iar lumina lui reprezenta iluminarea sfântă spiritul adevărului. De lumina lui beneficiau numai preoții, pentru că nimănui altuia nu i s-a permis vreodată să-l vadă sau să profite de lumina lui. În acest fel a fost reprezentat spiritul, sau mintea lui Dumnezeu, dat să lumineze Biserica în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, care sunt cu totul ascunse de omul natural (1 Cor. 2:14), chiar dacă el ar fi un credincios un om îndreptățit (un levit). Nici unuia, în afara adevăraților consacrați, „preoțimea împărătească", nu-i este permis să privească în această lumină mai adâncă, ascunsă în „Sfânta". Preoții (Corpul consacrat al lui Hristos) au totdeauna acces în „Sfânta"; acesta este dreptul și privilegiul lor: pentru ei a fost menit (Evr. 9:6). Clasa leviților nu poate vedea înăuntru din cauza vălului minții omenești, care este între ei și lucrurile sfinte, și singura cale de a-l înlătura este de a consacra și sacrifica cu totul voința și natura omenească.
262. Candelele trebuiau curățate și umplute în fiecare dimineață și seară de marele preot Aaron și fiii săi, care i-au urmat în oficiu (Exod. 27:20,21; 30:8). Tot așa, Marele nostru Preot ne umple zilnic, din ce în ce mai mult, cu mintea lui Hristos, curățind zgura naturii vechi fitilul prin care Spiritul Sfânt lucrează.
PREOȚII ȘI LEVIȚII ANTITIPICI
263. Suntem nedumeriți, uneori, de ce unii oameni religioși nu pot vedea nimic altceva decât lucrurile naturale nu pot discerne adevărurile spirituale mai adânci ale Cuvântului? De ce pot vedea restabilirea pentru oamenii naturali, dar nu pot vedea chemarea divină, cerească? Aceste lecții ale Tabernacolului ne arată de ce este așa. Ei sunt frați în îndreptățire, ai „casei credinței", dar nu sunt frați în Hristos nu deplin consacrați, nu sacrificatori. Ei sunt leviți în „Curte": nu s-au consacrat niciodată ca preoți să-și sacrifice drepturile și privilegiile omenești și prin urmare nu pot intra în „Sfânta" și nici nu pot vedea lucrurile pregătite numai pentru clasa preoțească. „Lucruri pe care ochiul (natural) nu le-a văzut, urechea (naturală) nu le-a auzit și la inima omului (natural) nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă (care prin consacrare am devenit „creaturi noi", chemați să devenim „părtași la natura divină"), Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său (lumina candelei); căci Duhul cercetează (descoperă) totul, chiar și lucrurile adânci (ascunse) ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 2:9,10 Cornilescu rev.).
264. Biserica nominală a cuprins totdeauna atât clasa îndreptățită cât și pe cea sfințită leviți și preoți, precum și fățarnici. În epistolele apostolului Pavel, anumite părți se adresează clasei îndreptățiților (leviților), care nu erau deplin consacrați. Astfel, el scrie galatenilor, că „cei ce sunt ai lui Hristos Isus și-au crucificat carnea cu patimile și poftele ei" (Gal. 5:24 Diaglott, n. e.). El pare să dea astfel de înțeles că numai unii din ei s-au conformat chemării Evangheliei spre sacrificarea crucificarea cărnii.
265. În același mod el s-a adresat romanilor (12:1 Cornilescu rev.): „Vă îndemn dar, fraților, (credincioși îndreptățiți prin credința în Hristos leviți), pentru îndurările lui Dumnezeu (manifestate prin Hristos în îndreptățirea noastră), să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie (ca să vă consacrați cu totul devenind astfel preoți), sfântă, plăcută lui Dumnezeu". Toți cei ce renunță din inimă la păcat și primesc harul lui Dumnezeu în Hristos sunt îndreptățiți fără plată prin credința în Isus Dumnezeu acceptân-du-i, considerându-i fără păcat sau sfinți; pe astfel de jertfitori și jertfele lor Dumnezeu S-a declarat gata să-i primească prin Hristos în decursul acestei Zile a Ispășirii (Vârsta Evanghelică), până când numărul deplin al preoțimii împărătești este completat. „Acum este timpul potrivit" timpul când asemenea sacrificii vor fi acceptate. Este adevărat că, după cum tocmai am văzut, Dumnezeu va accepta sacrificiile lumii și aceasta va fi totdeauna singura cale potrivită de urmat pentru toți să predea Domnului ființele lor cumpărate. Dar, după terminarea acestei vârste nu se va permite nimănui să se sacrifice spre moarte și suferințe astfel de sacrificii vor fi imposibile după ce vârsta nouă și reglementările ei sunt inaugurate.
266. Pare evident că cea mai mare parte a bisericilor timpurii (și aceasta este mult mai adevărat despre amestecul lumesc modern, „Babilonul" confuz al zilei prezente) nu au fost consacrați la moarte și prin urmare n-au fost din „preoțimea împărătească" antitipică, ci numai leviți, făcând serviciul Sanctuarului, dar fără să sacrifice.
267. Uitându-ne înapoi la tipul din Lege, aflăm că erau 8580 de leviți rânduiți serviciului tipic, în timp ce pentru sacrificarea tipică erau rânduiți numai cinci preoți (Num. 4:46-48; Exod. 28:1). Poate că aceasta, ca și celelalte trăsături ale „umbrei", a fost desemnată să ilustreze proporția credincioșilor îndreptățiți față de sacrificatorii de sine, cei consacrați. Cu toate că acum Biserica nominală numără milioane, totuși, dacă se scad fățarnicii și dacă unul, doar, dintr-o mie șapte sute din cei rămași se presupune a fi un sacrificiu viu (deși puțini, totuși o proporție corectă după tip), pare cu totul evident că Domnul n-a făcut o declarație greșită când a spus că cei ce vor primi Împărăția („preoțimea împărătească") vor fi o „turmă mică" (Luca 12:32). Când ne amintim că doi din cei cinci preoți au fost nimiciți de Domnul, simbolizând moartea* preoților neglijenți și necredincioși, găsim că proporția de trei preoți la 8580 de leviți este de numai unu la 2800.
268. Faptul că vedem credincioși care încearcă să-și înlăture păcatele nu este în sine o dovadă că ei sunt „preoți", pentru că leviții trebuie să practice „tăierea împrejur a inimii", ca și preoții, „lepădând întinăciunea (păcatele) cărnii". Toate acestea sunt simbolizate prin ligheanul cu apă din „Curte", în care se spălau atât preoții cât și leviții. Nici un spirit de umilință, blândețe, bunăvoință și moralitate nu este totdeauna dovada consacrării lui Dumnezeu. Aceste calități aparțin unui om natural perfect (chipul lui Dumnezeu) și ocazional ele supraviețuiesc parțial ruinei căderii. Dar astfel de mărturii trec, nu rareori, ca dovezi de deplină consacrare în Biserica nominală.
269. Chiar și atunci când vedem credincioși practicând tăgăduire de sine în unele activități bune din domeniul reformei politice sau morale, nu este o dovadă de consacrare lui Dumnezeu, deși este o dovadă a consacrării pentru o lucrare. Consacrarea lui Dumnezeu spune: orice lucru, oriunde; „Îmi place să fac voia Ta, o Dumnezeule"; voia Ta, pe calea Ta să se facă. Consacrarea pentru Dumnezeu, deci, va asigura o cercetare a planului Său, descoperit în Cuvântul Său, ca să putem fi capabili să cheltuim și să fim cheltuiți pentru El și în serviciul Său, în armonie cu planul Său pregătit și descoperit.
270. Nu-i de mirare, deci, că așa de puțini au văzut vreodată frumusețile glorioase dinăuntrul Tabernacolului: numai preoții le pot vedea. Leviții pot ști despre ele numai auzind descrierea lor. Ei n-au văzut niciodată lumina și frumusețea ascunsă, n-au mâncat niciodată din „pâinea prezenței", n-au oferit niciodată tămâie acceptabilă pe „altarul de aur". Nu, pentru a se bucura de acestea ei trebuie să treacă „Vălul" într-o deplină consacrare pentru Dumnezeu în sacrificiu, în Ziua de Ispășire.
271. Altarul de Aur din „Sfânta" se pare că reprezintă „turma mică", Biserica consacrată, în condiția prezentă de sacrificiu. De la acest altar se înalță mirosul de tămâie aromată, acceptabil lui Dumnezeu prin Isus Hristos serviciile voluntare ale preoților: laudele lor, supunerea lor de bună voie toate lucrurile pe care le fac spre gloria lui Dumnezeu. Cei care aduc astfel tămâie acceptabilă lui Dumnezeu (1 Pet. 2:5) vin foarte aproape de Părintele lor aproape de „Vălul" care îi separă de „Sfânta Sfintelor", iar dacă ei au cereri de făcut, le pot prezenta cu tămâie „tămâie multă...împreună cu rugăciunile... sfinților" (Apoc. 8:3). Rugăciunile acestor preoți ai lui Dumnezeu sunt cu efect. Domnul nostru Isus a ținut tămâia continuu arzând și a putut spune: „Știam că totdeauna Mă asculți" (Ioan 11:42 Cornilescu rev.). Așa și sub-preoții, „membrele Corpului Său", vor fi auziți totdeauna dacă vor oferi continuu tămâia credinței, iubirii și ascultării de Dumnezeu, și nimeni să nu se aștepte să aibă cereri recunoscute dacă nu-și ține astfel legământul „Dacă rămâneți în Mine și cuvintele (învățăturile) Mele rămân în voi, cereți orice veți vrea și vi se va da" (Ioan 15:7 Cornilescu rev.). Necesitatea unei înțelegeri clare a învățăturilor lui Hristos, ca ghid pentru cererile și așteptările noastre, ca noi să nu „cerem rău" și lipsit de armonie cu planul lui Dumnezeu, este clar arătată de această scriptură, dar rareori luată în seamă.
272. Am învățat, prin tipurile examinate mai înainte, ceva despre gloria „Sfintei Sfintelor" (condiția divină, perfectă), de care nici un om nu se poate apropia (1 Tim. 6:16), dar la care „creaturile noi în Hristos Isus", făcute părtașe la natura divină, vor ajunge în cele din urmă, când jertfa de tămâie din partea întregului Corp al lui Hristos, a „preoțimii împărătești", este sfârșită și norul de parfum merge înaintea lor în prezența lui Iehova, pentru ca ei să poată trăi dincolo de „Văl", fiind acceptabili lui Dumnezeu prin Hristos Isus, Domnul lor.
ÎN INTERIORUL SFINTEI SFINTELOR
273. Chivotul legământului sau „Chivotul mărturiei" era unicul articol de mobilier din Sfânta Sfintelor (vezi Evr. 9:2-4 și nota de subsol din Diaglott*). Numele lui sugerează că el ilustrează întruchiparea Planului lui Iehova, pe care El l-a hotărât în Sine Însuși înainte de începutul creației lui Dumnezeu mai înainte ca și cel mai mic eveniment din Planul Său să fi avut loc. El reprezenta scopul etern al lui Dumnezeu aranjamentul bogățiilor harului Său întocmit mai înainte pentru omenire în Hristosul (Cap și Corp) „taina ascunsă"**. De aceea, el reprezintă pe Isus Hristos și Mireasa Sa, „turma mică", care vor fi părtași la natura divină și vor fi umpluți cu putere și mare slavă premiul înaltei noastre chemări bucuria pusă înaintea Domnului nostru și înaintea tuturor membrilor Corpului Său.
274. După cum s-a arătat mai înainte, chivotul era o cutie dreptunghiulară, acoperită cu aur, reprezentând natura divină acordată Bisericii glorificate. El conținea cele două table ale Legii (Deut. 31:26), toiagul lui Aaron care a înmugurit (Num. 17:8) și vasul de aur cu mană (Exod. 16:32). Legea arăta cum Hristosul va împlini pe deplin toate cerințele Legii desăvârșite a lui Dumnezeu și de asemenea că autoritatea legală va fi întemeiată în El ca și executor al Legii.
275. Dreptatea Legii a fost în realitate împlinită în Capul nostru și de asemenea este considerată împlinită în toate noile creaturi în Hristos, „care umblă nu după carne ci după Spirit", adică umblă în ascultare de noua minte (Rom. 8:1). Infirmitățile vechii naturi, pe care noi o crucificăm în fiecare zi, odată acoperite de prețul nostru de răscumpărare, nu se mai pun în seama noastră ca creaturi noi atâta timp cât rămânem în Hristos.
276. Când este scris că „dreptatea Legii se împlinește în noi", înseamnă că ni se recunoaște sfârșitul căii (perfecțiunea), pentru că noi umblăm după sau spre acea adevărată perfecțiune, care, atunci când va fi atinsă, va fi condiția din „Sfânta Sfintelor", reprezentată de Chivotul legământului.
CONȚINUTUL CHIVOTULUI
277. Toiagul lui Aaron care a înmugurit arată ca-racterul ales al întregului Corp al lui Hristos ca membri ai preoțimii împărătești. Citind Numeri 17 se va vedea că înțelesul toiagului înmugurit este acceptarea de către Iehova a lui Aaron și a fiilor săi preoțimea tipică ce reprezintă pe Hristos și Biserica, singurii care pot îndeplini funcția de mijlocitor a preotului. Acest toiag, din acest considerent, reprezenta acceptabilitatea „preoțimii împărătești" Hristosul, Cap și Corp. Toiagul a înmugurit și a făcut migdale. O însușire deosebită a migdalului este aceea că mugurii fructelor apar înaintea frunzelor. Așa este și cu „preoțimea împărătească": ea se sacrifică sau începe să producă fructe înainte ca frunzele mărturisirilor să fie văzute.
278. Vasul de aur cu mană reprezenta nemurirea, ca fiind una din posesiunile Hristosului lui Dumnezeu. Domnul nostru Isus se referă indiscutabil la aceasta când spune: „Celui care va birui îi voi da din mana ascunsă" (Apoc. 2:17 Cornilescu rev.).
279. Mana a fost pâinea care s-a coborât din cer ca susținător al vieții lui Israel. Ea reprezintă pâinea vieții, dată lumii de Dumnezeu prin Hristos. Dar, așa cum trebuia ca israeliții să culeagă zilnic această provizie de mană, altfel ar fi dus lipsă și ar fi murit de foame, tot așa va fi necesar pentru lume să caute într-una proviziile vieții și îndurării, dacă vor vrea să trăiască veșnic.
280. Dar acelora care devin comoștenitorii lui Hristos, membrii Corpului uns, Dumnezeu le oferă în mod special un fel deosebit de mană aceeași și totuși diferită de cea dată altora „mana ascunsă". O particularitate a acestei mane din vas era că nu se strica, de aceea ea este o bună ilustrație a condiției de nemurire, neputrezire, promisă tuturor membrilor „Seminței" care este Biserica. Mana sau susținătoarea vieții furnizată lui Israel nu era nealterabilă, de aceea trebuia adunată zilnic. Astfel, toți cei ascultători dintre oameni, care vor fi recunoscuți în curând ca israeliți adevărați, vor fi aprovizionați cu viața veșnică, însă condiționat, o viață alimentată și reînnoită, pe când celor din „turma mică", fiind credincioși „biruitori" în condițiile nefavorabile din prezent, li se va da o zestre nealterabilă nemurirea* (Apoc. 2:17).
281. Aici, deci, în chivotul de aur a fost reprezentată gloria ce va fi descoperită în Hristosul divin: în toiagul înmugurit, preoțimea aleasă a lui Dumnezeu, în tablele Legii, dreptul Judecător, în mana nealterabilă din vasul de aur, nemurirea, natura divină. Deasupra acestui chivot, constituind un capac sau cap peste el, era:
282. Capacul ispășirii** o placă de aur masiv, pe ale cărei două capete și aparținând aceleiași piese de metal erau făcuți doi heruvimi cu aripile deschise, ca și cum ar fi gata de zbor, fețele lor privind spre interior, spre centrul plăcii pe care stăteau. Între heruvimi, pe „capacul ispășirii", o lumină strălucitoare reprezenta prezența lui Iehova.
283. După cum Chivotul reprezenta pe Hristosul, tot așa „capacul ispășirii", lumina gloriei și heruvimii împreună îl reprezentau pe Iehova Dumnezeu „Dumnezeu este Capul lui Hristos" (1 Cor. 11:3 Cornilescu rev.). Cum este cu Isus, așa este și cu Iehova, El este reprezentat aici prin lucrurile care ilustrează atributele caracterului Său. Lumina, numită „gloria șechină", îl reprezenta pe Însuși Iehova ca Lumina Universului, întocmai cum Hristos este Lumina lumii. Acest fapt este dovedit cu prisosință de multe Scripturi: „Arată-te în strălucirea Ta, Tu care șezi între heruvimi" (Ps. 80:1 King James; 1 Sam. 4:4; 2 Sam. 6:2; Is. 37:16).
284. Umanitatea nu poate intra în prezența lui Iehova, de aceea preotul împărătesc, Cap și Corp, reprezentat de Aaron, trebuie să devină creaturi noi, „părtași ai naturii divine" (după ce natura umană a fost crucificată și îngropată), înainte de a putea apărea în prezența acelei glorii minunate.
285. Placa de aur numită „CAPACUL ISPĂȘIRII" (sau mai potrivit Împăciuitorul, deoarece pe el aducea Preotul sângele sacrificiilor, care împăca sau satisfăcea cerințele justiției divine) reprezenta principiul de bază al caracterului lui Iehova dreptatea. Tronul lui Dumnezeu este așezat sau clădit pe Dreptate. „Dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie" (Ps. 89:14 Cornilescu rev.; Iov 36:17; 37:23; Is. 56:1; Apoc. 15:3).
286. Apostolul Pavel întrebuințează cuvântul grecesc (hilasterion) pentru capacul ispășirii sau Împăciuitor când, referindu-se la Domnul nostru Isus, zice: „Pe El Dumnezeu L-a rânduit să fie Împăciuitor* (sau capacul ispășirii)...să-Și arate dreptatea Lui în așa fel încât să fie drept și să îndreptățească pe cel care are credința în Isus" (Rom. 3:25,26; vezi traducerea Cornilescu revizuită, inclusiv nota de subsol n. e.). Gândul de aici este în acord cu cele prezentate mai sus. Dreptatea, Înțelepciunea, Iubirea și Puterea aparțin lui Dumnezeu, precum și planul prin care toate acestea coo-perează pentru mântuirea neamului omenesc, însă plăcerea lui Dumnezeu a fost ca în Preaiubitul Său Fiu, Domnul nostru Isus, să locuiască toată plinătatea Lui și să fie reprezentat în fața omenirii. Astfel, în tip, Înaltul Preot ieșind din Sfânta Sfintelor era reprezentantul viu al Dreptății, Înțelepciunii, Iubirii și Puterii lui Iehova în fața oamenilor reprezentantul viu al îndurării, iertării și împăciuirii divine. Cu toate că ființa divină este aco-perită, ascunsă de privirea umană, însușirile Sale divine vor fi descoperite tuturor oamenilor prin Marele nostru Preot, care, ca viul Scaun al Îndurării (Capac al ispășirii; n. e.), se va apropia la sfârșitul acestei vârste de oameni și-i va face pe toți să înțeleagă bogățiile harului divin.
287. Cei doi heruvimi reprezentau alte două elemente ale caracterului lui Iehova, așa cum sunt descoperite în Cuvântul Său, adică Iubirea divină și Puterea divină. Aceste însușiri, Dreptatea, principiul fundamental, Iubirea și Puterea, de aceeași calitate sau esență și care se ridicau din ea, sunt în perfectă armonie. Acestea sunt făcute toate dintr-o singură bucată: ele sunt cu desăvârșire una. Nici Iubirea și nici Puterea nu pot fi exercitate atâta timp cât Dreptatea nu este mulțumită pe deplin. Atunci ele zboară să ajute, să ridice și să binecuvânteze. Ele erau cu aripile întinse, gata să zboare, însă în așteptare, privind inăuntru spre „capacul ispășirii", spre Dreptate, pentru a ști când să pornească.
288. Marele Preot, când se apropia cu sângele sacrificiilor de Ispășire, nu-l punea pe heruvimi.
289. Nu, nici Puterea divină și nici Iubirea divină luate independent nu cereau sacrificiul; de aceea, Marele Preot nu trebuia să stropească heruvimii. Dreptatea este calitatea sau însușirea lui Dumnezeu care nu poate dezvinovăți nicidecum pe cei vinovați, deoarece Dreptatea a fost cea care a spus: „Plata păcatului este moartea". De aceea, când Marele Preot va da un preț de răscumpărare pentru păcătoși, acesta trebuie plătit Dreptății. De aici se vede caracterul adecvat al ceremoniei stropirii sângelui asupra „capacului ispășirii" ÎMPĂCIUITORUL.
290. Iubirea a condus la întregul plan izbăvitor. El a fost făcut pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a trimis pe unicul Său Fiu să o răscumpere, plătind Dreptății prețul de răscumpărare. Astfel, iubirea a fost activă, pregătind răscumpărarea chiar de când s-a ivit păcatul în lume; da, încă „înainte de întemeierea lumii" (1 Pet. 1:20).
„Iubirea mai întâi a găsit calea
De salvare a omului răzvrătit".
291. Când sacrificiile Zilei de Ispășire (vițelul și țapul) sunt complete, Iubirea așteaptă să vadă rezultatele planului ei. Când sângele este stropit, Justiția strigă: Destul, s-a terminat! Atunci vine momentul când Iubirea și Puterea pot să acționeze, și repede își deschid aripile să binecuvânteze rasa răscumpărată. Când Dreptatea este mulțumită, Puterea își începe misiunea, care se întinde la fel cu cea a Iubirii, folosind același mijloc Hristos, Chivotul sau depozitul sigur al favorurilor divine.
292. Relația și unitatea acestei familii divine Fiul și Mireasa Sa, reprezentați prin chivot, în armonie și unitate cu Tatăl, reprezentat prin capac au fost arătate în faptul că „capacul ispășirii" era acoperișul chivotului și deci o parte din el partea de sus sau capul lui. Precum Capul Bisericii este Hristos Isus, tot așa, Capul întregului Hristos este Dumnezeu (1 Cor. 11:3). Aceasta este unitatea pentru care s-a rugat Isus, zicând: „Nu mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi I-ai dat" „pentru ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine; ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea (atunci) să creadă" (Ioan 17:9,21 Cornilescu rev.).
PREOTUL FĂRĂ PATĂ
293. Este semnificativ, de asemenea, că nici un membru al preoțimii care avea vreun defect la ochi, mână, nas, picior sau oricare parte a trupului, nu putea îndeplini slujba de Preot (Mare Preot) și nici dacă cineva avea ceva în plus, ca de exemplu un deget în plus la mână sau la picior.
294. Acest lucru ne învață că fiecare membru al Corpului lui Hristos glorificat va fi complet nelipsindu-i nimic, și de asemenea că în acea „turmă mică" nu va fi nici cu unul mai mult, nici cu unul mai puțin, ci exact numărul cunoscut mai dinainte și predestinat. Odată ce Corpul lui Hristos este complet, nu va mai fi nici o adăugare la el nimic în plus. De aceea, toți care au fost „chemați" cu această „chemare înaltă" să devină membri în particular ai Corpului lui Hristos, și care au acceptat-o, vor căuta cu toată seriozitatea să-și facă chemarea și alegerea sigure (ca membri ai acestei „turme mici"), alergând în așa fel încât să câștige premiul. Dacă vreunul din ei este nepăsător și pierde premiul, un altul va învinge în locul lui, pentru că Corpul va fi complet; nici un membru nu va lipsi și nici unul nu va fi în plus. Ia seama, „păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa (Apoc. 3:11 Cornilescu rev.).
„TAINA ASCUNSĂ DE VEACURI ȘI GENERAȚII"
Coloseni 1:26
295. Pentru unii a fost o surpriză faptul că gloria și frumusețea Tabernacolului pereții lui auriți, mobilierul lui de aur și frumos gravat și vălurile sale având o lucrătură neobișnuită erau așa de complet acoperite și ascunse vederii poporului, chiar și lumina soarelui de afară fiind împiedicată să intre, singura lui lumină fiind sfeșnicul în Sfânta și „gloria șechină" în Sfânta Sfintelor. Dar aceasta este în armonie perfectă cu lecțiile pe care le-am primit din serviciile lui. După cum Dumnezeu a acoperit tipul și i-a ascuns frumusețea sub perdele și piei neprelucrate și neplăcute la vedere, în același fel gloriile și frumusețile lucrurilor spirituale sunt văzute numai de cei care intră în starea consacrării „preoțimea împărătească". Aceștia intră într-o stare ascunsă, dar glorioasă, pe care lumea și toți cei dinafară nu o pot aprecia. Speranțele lor glorioase și de asemenea poziția lor ca noi creaturi sunt ascunse de semenii lor.
Ei sunt de neam împărătesc,
Copii de Împărat,
Cununi divine moștenesc,
Se bucură-n cântat;
Dar, par să fie de-aruncat
Și sunt disprețuiți,
Căci haina lor de om bogat,
Voi, oameni, n-o zăriți.