RĂSCUMPĂRAREA NU ESTE JERTFA PENTRU PĂCAT
W.T. 1916 (pag. 310-312)
Pare dificil pentru unii dintre dragii noștri cititori să facă distincția clară între răscumpărare și jertfa pentru păcat. Deși am încercat în mod repetat să clarificăm acest subiect, vom încerca din nou.
Cuvântul „răscumpărare” în Vechiul Testament pare să fie folosit mai puțin clar decât în Noul Testament. În Vechiul Testament, cuvântul ebraic tradus „răscumpărare” este „kopher” și înseamnă acoperire, protecție, după cum citim: „Cel rău slujește ca preț de răscumpărare pentru cel drept” (Proverbe 21:18) — acoperirea lor, protecția lor. Cei drepți sunt puțini și neinfluenți în lume, și în general legile nu sunt făcute pentru protecția lor. Legile societății sunt făcute pentru masele de oameni, nu pentru sfinți; dar noi, sfinții Domnului, avem ca acoperire acele legi făcute pentru oameni în general.
Profetul David declară că nimeni nu poate da o răscumpărare pentru fratele său. (Psalm 49:7) Adică, toată omenirea este imperfectă prin căderea lui Adam. Toți sunt păcătoși, de aceea nimeni n-ar putea sta înaintea lui Dumnezeu, în sensul de a se justifica pe sine; și în acest fel, incapabili de a se justifica pe sine, ar fi cu totul incapabili să justifice pe altul — pe fratele său. Gândul de aici este foarte asemănător cu cel care se leagă de cuvântul „răscumpărare” din Noul Testament, arătând că pentru a fi o astfel de răscumpărare sau acoperire se cere perfecțiune, dreptate, pe care nici un om, din toată rasa noastră, n-a posedat-o, cu excepția omului Isus Cristos, „sfânt, nevinovat, nepătat, deosebit de păcătoși”, care, de aceea, a fost în stare și îndreptățit să se dea pe Sine „ca preț de răscumpărare pentru toți, mărturie pentru timpurile Sale.” (1 Tim. 2:6 — Sf. Scr. 1874)
Cuvântul grecesc folosit în Noul Testament pentru „răscumpărare” este foarte explicit: înseamnă un preț care să corespundă sau un preț corespunzător. Implicația este că ceva a fost pierdut, care are nevoie să fie recumpărat, răscumpărat, cumpărat înapoi, iar lucrul care este în stare să-l cumpere înapoi trebuie să aibă valoare egală cu lucrul pierdut sau asupra căruia s-a pierdut dreptul — nici mai mult nici mai puțin — un „preț corespunzător.”
((49))
De ce a fost necesară o răscumpărare
Lucrul care a fost pierdut de tatăl Adam, pentru sine și pentru toată familia sa, a fost dreptul la viață. Ca om perfect, aranjamentul lui Dumnezeu l-a asigurat cu privilegiul de a trăi veșnic, cu condiția să fie ascultător, loial Creatorului său. Păcatul lui a fost neloialitatea, neascultarea; și pedeapsa a fost moartea — pierderea dreptului de a trăi. Astfel, datorită neascultării lui Adam, el a venit sub sentința morții: „cu moarte vei muri.” (Genesa 2:17) Copiii lui Adam s-au născut după ce el și-a pierdut în acest fel drepturile de viață; și el a fost incapabil să le dea mai mult decât poseda — o natură muritoare. Astfel citim: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor pentru că toți au păcătuit etc.” — Romani 5:12
Dumnezeu ne revelează în Cuvântul Său că deși El dorește să fie îndurător și să primească înapoi, la Sine, pe toți aceia din rasă care vreau și care ascultă, totuși El trebuie să mențină demnitatea propriei Sale legi și nu poate pune la o parte sentința morții, decât pe condițiile pe care El le-a aranjat, adică, o răscumpărare. Dacă Adam este răscumpărat din sentința morții, dreptatea nu va mai avea nici o pretenție împotriva vieții lui și Răscumpărătorul va avea dreptul să restaureze pe Adam și rasa lui. Dar nici un răscumpărător n-a putut fi găsit printre cei din familia oamenilor, pentru că toți erau păcătoși — nici unul nu era perfect, toți moșteniseră neajunsurile păcatului. De aceea a fost aran-jamentul lui Dumnezeu — trimiterea singurului Său fiu născut pentru a fi Răscumpărătorul lui Adam și a familiei sale, și pentru a fi în cele din urmă Restauratorul a tot ce s-a pierdut.
De acest serviciu — de această realizare a programului divin — Dumnezeu a atașat o foarte mare răsplată de glorie, onoare și nemurire. Logosul, „începutul creației lui Dumnezeu”, „Cel întâi născut peste toată creația” (Apoc. 3:14, Col. 1:15) a acceptat cu bucurie aranjamentul divin și S-a umilit pe Sine. Lăsând onorurile și favorurile înaltei Sale poziții pe plan spiritual, El a fost făcut trup, pentru ca „prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toți” (Evrei 2:9), ca Răscumpărătorul lui Adam. Sf. Pavel ne spune despre El ca despre Cel „care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea”, și, ca rezultat, acum „stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12:2), în continuare așteptând până va veni timpul să binecuvinteze pe Adam și rasa lui, pentru care El a murit deja — așteptând ca Tatăl, la timpul cuvenit, după alegerea clasei mireasă, să-I supună toate lucrurile — sub Mesia — pentru ca El să domnească o mie de ani pentru ridicarea și binecuvântarea celor pentru care a murit.
Filosofia răscumpărării
După cum păcătosul a fost omul perfect Adam — în deplină armonie și legătură cu Dumnezeu, numai cu puțin mai prejos decât îngerii și încoronat cu slavă și cinste ca ființă umană perfectă, tot așa, cel care-l va răscumpăra sau îi va fi răscumpărător trebuie să aibă toate aceste însușiri. El trebuie să fie om, și om perfect; în el chipul și asemănarea lui Dumnezeu trebuie să fie complete; el trebuie să fie încoronat cu slava și cinstea perfecțiunii; el trebuie să fie „sfânt, nevinovat, nepătat și deosebit de păcătoși” și în legătură deplină cu Dumnezeu.
Toate aceste cerințe au fost satisfăcute pe deplin în Omul Cristos Isus când avea treizeci de ani, când S-a prezentat la Iordan să-și completeze și să-și confirme consacrarea spre moarte, dându-Se pe Sine un preț de răscumpărare pentru toată rasa, lucru care să le fie mărturisit tuturor la timpul cuvenit. După cum un vițel niciodată n-a putut să ridice păcatul prin moartea lui, nici un înger sau o altă ființă spirituală n-a putut ridica păcatul murind pentru Adam. Sub aranjamentul divin, Răscumpărătorul trebuia să fie un preț corespunzător al celui răscumpărat. Isus a fost chiar așa; ceva mai mult n-a fost nici necesar, nici posibil. Nimic n-a lipsit din meritul omului perfect pentru a răscumpăra pe primul om și familia sa; prin urmare, biserica nu putea da sau face nimic pentru a ajuta în aceasta. Dreptatea putea accepta numai prețul corespunzător.
Acel preț de răscumpărare, acel preț corespunzător pentru Adam, a fost deja pus în mâinile dreptății. Isus a făcut aceasta în consacrarea Sa la Iordan, prin aceea că a fost de acord să facă voința Tatălui chiar până la moarte, și pe cruce a spus: „În mâinile Tale îmi încredințez spiritul” — spiritul vieții, dreptul Său la viață, pe care nu-l pierduse nici prin păcat și nici altfel. Acest preț de răscumpărare, sau preț suficient pentru a răscumpăra pe Adam cu toată rasa lui, întotdeauna de atunci a fost ca o depunere în mâinile dreptății și este acolo acum — încă neaplicat. Nu poate fi aplicat treptat, câte puțin pentru fiecare; când va fi aplicat, trebuie aplicat pentru toți în același timp.
De ce trebuie aplicat tot odată? Pentru că este doar o viață. Se cere întregul merit al jertfei lui Cristos pentru a recupera pe tatăl Adam din condamnarea lui, și se cere întregul merit al acestei jertfe pentru oricare din copiii lui Adam. Răscumpărarea nu poate fi împărțită în milioane de părți ca să i se dea fiecărui membru al rasei o bucățică. Întreaga jertfă a lui Cristos a fost necesară pentru fiecare din rasă și este suficientă pentru întreaga rasă, când va fi în acest fel aplicată. Va fi aplicată pentru întreaga rasă, dar nu va fi aplicată numai când vine timpul Tatălui ca să predea rasa Răscumpărătorului — la timpul hotărât ca Răscumpărătorul să ia în posesiune rasa ca Rege al regilor și Domn al domnilor, să stabilească peste ei Împărăția Lui glorioasă, să-i elibereze din puterea păcatului și morții și să le dea tuturor privilegiile restabilirii, pe care jertfa Lui de răscumpărare le face posibile.
Jertfa pentru păcat
Între timp se realizează o altă trăsătură a marelui plan al Tatălui ceresc — un aranjament prin care un anumit număr din copiii lui Adam pot deveni asociați cu Isus în suferința din timpul prezent și în gloria care va urma. Această trăsătură a planului nu este darea unei răscumpărări, deoarece aceasta a fost deja dată prin moartea lui ((50)) Isus; ci acest plan este să pregătească o subpreoțime, care în cele din urmă vor fi regi cu Mântuitorul — o preoțime regală. În mod evident, prin urmare, jertfa pentru păcat nu trebuie să se confunde cu prețul de răscumpărare, pentru că prețul de răscumpărare este complet și a fost complet înainte de a fi invitată Biserica să ajungă în această poziție de sacrificiu de sine.
Ziua de Ispășire evreiască a reprezentat întreagă lucrarea și operarea jertfei pentru păcat, care a început cu persoana lui Isus. Moartea lui Isus a fost ilustrată prin uciderea vițelului în Ziua Ispășirii. Aceasta a fost marea jertfă pentru păcat — o jertfă pentru păcat dată de Isus, care S-a oferit pe Sine. El a fost atât Preotul uns al lui Dumnezeu, cât și jertfa devotată. Meritul acelei jertfe putea fi aplicat pentru tot poporul, dar, dacă se făcea așa, nu mai era loc pentru jertfa clasei Țapului Domnului, jertfa sub-preoților care, dacă sunt credincioși, vor fi făcuți curând preoțime regală a Mileniului. În tip, Marele Preot făcea posibil ca meritul jertfei sale să fie aplicat pentru sine și pentru casa sa — el însuși reprezentând Biserica, corpul lui Cristos; casa sa reprezentând casa credinței, consacrații care nu vor reuși să ajungă membri ai corpului lui Cristos și în schimb vor fi pe plan spiritual, „o mulțime mare”, care vor servi pe Dumnezeu zi și noapte în Templul Său — în Biserica Sa glorificată.
Jertfele făcute în timpul vârstei Evanghelice
Această trecere a meritului jertfei lui Isus, întâi de toate pentru și prin Biserica Sa, nu diminuează meritul acestei jertfe și nici valoarea ei, deoarece toți cei care au parte de acest merit participă la condiția că își vor preda drepturile pământești, urmând pe urmele lui Isus. Clasa preoțească cuprinde pe aceia care țin aran-jamentul legământului, care voluntar și din inimă își pun viața în serviciul Domnului. Clasa turmei mari este compusă din aceia care n-au reușit să-și predea cu totul viața și drepturile pământești, și de aceea aceste drepturi pământești le vor fi luate prin strâmtorare mare. Toți ceilalți care primesc favoarea Domnului în timpul acestei vârste și nu reușesc să ajungă în una sau cealaltă din aceste clase — dacă nu reușesc să devină membri, fie ai preoțimii regale, fie ai companiei de servi Levitici — nu pot păstra nici o binecuvântare sau privilegiu al restabilirii, ci vor muri în moartea a doua. Astfel, întregul merit al lui Isus, destinat pentru Adam și rasa lui, numai trece prin clasa bisericii, prin cei consacrați, în drum spre Adam și rasa lui. Prin acest aran-jament, Biserica având posibilitatea să se împărtășească cu Isus de suferințele pentru dreptate, Marele Preot ne acceptă ființele consacrate și le face parte din sacrificiul Său, iar măsura deplină a meritului Său, ca preț de răscumpărare, trece mai departe la omenire pentru a-i da lui Adam și familiei lui privilegiile restabilirii timp de o mie de ani.
Acestea sunt sacrificiile mai bune și jertfele pentru păcat, nu făcute de noi, ci făcute de Marele Preot pe care Tatăl L-a numit pentru acest scop. Acest Mare Preot și-a completat sacrificiul pentru păcate: întâi propriul trup și apoi trupul tuturor celor care au venit la Tatăl prin El în timpul celor 19 secole trecute. El își va termina curând lucrarea de sacrificiu și va glorifica împreună cu El pe cei care suferă împreună cu El — făcând din ei tovarășii Săi în Împărăția Sa mesianică. Atunci El va aplica în folosul întregii omeniri meritul sacrificiului pe care la sfârșit la Calvar și pe care numai l-a împrumutat sau acordat Bisericii în timpul vârstei Evanghelice.
Acest sacrificiu va fi predat dreptății deplin, complet, veșnic, destinat ca o compensație deplină a păcatului originar. Cu aceasta, Adam și toți copiii lui vor fi predați de către dreptate în mâinile lui Isus. Dreptatea divină nu va mai avea de-a face cu omenirea. Toți vor fi sub administrarea Împărăției Milenare. Timp de o mie de ani Răscumpărătorul, Răscum-părătorul rasei, va învăța, va răsplăti, va pedepsi, se va ocupa de omenire pentru instruirea ei în dreptate și pentru ridicarea ei din starea de păcat și moarte, dând fiecăruia posibilitatea deplină de întoarcere la perfecțiune.
La sfârșitul celor o mie de ani, după ce a realizat tot ce a fost posibil pentru fiecare membru al rasei, Mesia va preda Tatălui totul și va spune clasei oilor: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”. (Mat. 25:34) Toți ceilalți, găsiți nevrednici de viață veșnică, vor fi nimiciți în moartea a doua, simbolic reprezentată ca un foc mistuitor.
Astfel ne-am străduit să clarificăm distincția între prețul de răscumpărare și aplicarea prețului de răscumpărare, și jertfa pentru păcat și binecuvântările care rezultă pentru Biserică din privilegiul participării în acele jertfe pentru păcat — suferințele lui Cristos.
Trei întrebări interesante
Ne folosim aici de ocazie pentru a răspunde la unele întrebări legate de aceasta:
Întrebare: Este corect să spunem că noi, Biserica, primim prin acordare „o anumită parte”, sau „partea noastră”, din meritul răscumpărării acum — în timpul vârstei Evanghelice?
Răspuns: Persoana care folosește acest limbaj ar putea avea gândul corect, dar n-ar folosi cele mai bune cuvinte prin care să exprime gândul acela, ca să evite a fi înțeles greșit. După cum s-a arătat mai sus, tot meritul lui Cristos este necesar fiecărui membru al rasei. Dacă am împărți meritul lui Cristos, nimeni n-ar avea destul. Dacă ar fi dat tot unuia, ceilalți n-ar primi nimic. Planul lui Dumnezeu, prin urmare, este să țină acel preț de răscumpărare în rezervă până la timpul cuvenit pentru inaugurarea Împărăției lui Mesia, și atunci să aplice acel preț și să transfere întreaga rasă deodată lui Isus — Împărăției Mesianice. Atunci, în timpul Mileniului, ar putea fi potrivit să se spună că fiecare va primi binecuvântările restabilirii ca partea sau împărtășirea sa din meritul de răscumpărare; dar, strict vorbind, toată binecuvântarea întregii lumi este binecuvântarea răscumpărării.
Întrebare: Dacă răscumpărarea n-a fost încă aplicată, împărțită, acordată rasei din cărțile dreptății, și dacă ((51)) noi, care suntem din Biserică, suntem membri ai omenirii, cum participăm noi la binecuvântarea răscumpărării?
Răspuns: Întregul merit al răscumpărării fiind în mâinile dreptății, Cel care posedă acel merit, Isus — în armonie cu planul Tatălui — îl atribuie întregii companii, celor care vreau să accepte oferta acestei vârste Evanghelice și se predau pe sine ca jertfe, pentru a merge în urmele pașilor Învățătorului. Există o mare diferență între a da și a atribui, întocmai cum ar fi diferența între a da unui om o mie de dolari și a-i atribui o mie de dolari susți- nându-i nota de plată. Isus, ca marele nostru Avocat, ne atribuie sau ne susține în măsură deplină contractul cu Tatăl. Contractul nostru este că ne vom preda drepturile pământești asemenea lui Isus.
Tatăl ceresc nu ne-ar putea recunoaște vrednici de a încheia așa un contract, numai dacă Marele nostru Avocat ne susține sau garantează pentru noi în această problemă. Ce garantează El? El garantează că noi ne vom pune viața — că viața noastră pământească va fi deplin predată la timpul cuvenit.
După cum am văzut, există trei clase pentru care Isus devine Chezașul, Garantul. Întâi sunt aceia care deplin și complet își îndeplinesc contractul, atât în literă, cât și în spirit, punându-și viața voluntar, după exemplul Învățătorului. Aceștia vor fi „mai mult decât învingători”, membri ai corpului Celui Uns. Apoi va urma clasa turmei mari, care în cele din urmă vor fi învingători, dar nu „mai mult decât învingători”. Fiind învingători, li se va acorda viață veșnică pe plan spiritual, dar, din cauza lipsei de zel și iubire, ei nu vor reuși în alegerea ca membri ai Corpului lui Cristos.
În al treilea rând sunt aceia care nu vor fi nici mai mult decât învingători, nici chiar învingători, ci eșecuri — care se întorc înapoi în păcat ca și scroafa care s-a întors să se tăvălească în mocirlă. Aceștia vor muri în moartea a doua. În orice caz, marele nostru Avocat, Marele Preot, susținându-i pe toți aceștia, ei vor fi astfel liberi în cele din urmă de toată respo