„TATĂL VOSTRU ŞTIE”

„Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie.” Matei 6:8 .

R5623 W. T. 1 februarie 1915 (pag. 38-40)

Curând după ce Domnul nostru Şi-a început slujirea, El a ţinut cuvântarea care este cunoscută în general sub numele de Cuvântarea de pe Munte. Ucenicii nu deveniseră încă fii ai lui Dumnezeu în sensul deplin şi potrivit al cuvântului; într-adevăr, ei n-au putut fi primiţi ca fii până la Cincizecime. Ei erau membri ai rasei decăzute, sub aceeaşi condamnare ca şi ceilalţi oameni. Cea mai înaltă pretenţie pe care ei o puteau avea era aceea avută de evrei — aceea că erau servitori ai lui Dumnezeu. Dar acum, după cum este relatat în Ioan 1:12, „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, Le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; care au fost născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.

Această concepere de spirit n-a fost posibilă în înţelesul deplin, cuvenit al cuvântului, până când Isus a făcut împăcarea pentru păcatele lumii, sau cel puţin a pregătit calea spre împăcare prin propria Sa moarte. Totuşi, într-un sens al cuvântului moartea Sa avusese loc deja, şi anume prin faptul că El Se prezentase ca sacrificiu viu şi Tatăl acceptase acest sacrificiu. Dar acea moarte trebuia să fie terminată şi Isus trebuia să Se înalţe în prezenţa lui Dumnezeu şi să prezinte meritul sacrificiului Său, înainte ca binecuvântările divine să se coboare peste cineva, permiţându-le acestora să fie fii ai lui Dumnezeu.

Părintele Bisericii

Vedem deci că Isus a vorbit într-un sens anticipativ sau profetic în privinţa relaţiei lor cu Dumnezeu. Fiindcă ei credeau în El şi căutau să-I facă voia, ei erau pe deplin în armonie cu aranjamentul lui Dumnezeu pentru a deveni fii. Întocmai cum, după ce o persoană adoptă un copil şi în timp ce actele sunt în curs de legalizare, se poate vorbi despre copil că este fiu, sau el s-ar putea adresa celor care îl adoptă cu tată şi mamă; tot aşa, aceştia ar avea privilegiul de a se adresa lui Dumnezeu ca Tatăl lor şi privilegiul lor ar depinde de credinţa lor. Majoritatea evreilor n-au avut această credinţă, şi când Isus a spus că El este Fiul lui Dumnezeu, ei au fost gata să ia pietre să arunce în El ca blasfemator. Dar Isus a spus nu numai că El era Fiul lui Dumnezeu, ci şi că va aduce mulţi fii la Dumnezeu şi a citat din Psalmi în sprijinul acestei afirmaţii. Ioan 10:31-40; Ps. 82:6.

Astfel Domnul nostru le-a vorbit ucenicilor Săi ca şi cum ei erau deja Noi Creaturi, ca şi cum ar fi devenit deja fii ai lui Dumnezeu şi ar fi primit deja Spiritul sfânt, chiar dacă şi El şi ei ştiau că acest lucru nu va fi îndeplinit complet, până când, aşa cum Le-a spus, „nu după multe zile” ei îl vor fi primit în mod real şi personal — la Cincizecime. Adresându-Se ucenicilor din acest punct de vedere, Învăţătorul a spus: „Tatăl Vostru ştie de ce aveţi nevoie”. Aceste cuvinte fac parte din Cuvântarea Sa de pe Munte. Aşa cum citim: „După ce a stat jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Şi deschizându-Şi gura El îi învăţa”. Mulţimea nu trebuia să-L numească pe Dumnezeu Tată, ci ei trebuiau să înţeleagă că aceia care deveneau urmaşi ai Domnului Isus puteau să-L numească Tată.

Cuvântul Tată implică mult când este luat în legătură cu alte scripturi. Dumnezeu a fost Tatăl lui Adam în sensul că El i-a dat viaţa. Isus n-a fost Tatăl lui Adam, cu toate că, în calitatea Sa de Logos, El a fost în mod deosebit activ în aducerea lui Adam în existenţă. Prin neascultarea lui Adam, această viaţă a fost pierdută pentru el şi pentru toţi copiii lui. Nu numai viaţa a fost pierdută, ci şi Spiritul Domnului a fost pierdut, şi aceasta a implicat şi relaţia de fii.

Părintele Veşniciilor pentru omenire

După Adam nu mai găsim pe nimeni să fie numit fiu al lui Dumnezeu până la Isus. Isus a fost primul Fiu al lui Dumnezeu după Adam; şi de la Domnul nostru încoace, membrii Bisericii au fost numiţi fii ai lui Dumnezeu (1 Ioan 3:2). Faptul că noi suntem numiţi fii ai lui Dumnezeu implică începutul unei vieţi noi; pentru că viaţa veche pe care am moştenit-o de la Tatăl Adam a trecut. Această viaţă nouă pe care am primit-o ((694)) nu este de la Isus, ci de la Tatăl, Isus fiind canalul prin care vine la noi această viaţă. „Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos ... ne-a născut din nou” (1 Pet. 1:3). Vedem că aranjamentul pentru lume este cumva diferit. Dumnezeu nu intenţionează să conceapă lumea cu Spiritul sfânt, aşa cum concepe Biserica. Din contră, vedem că Isus va deveni pentru lume Părintele Veşniciilor, la timpul potrivit (Isa. 9:6). Acel timp potrivit va fi Marea Zi de o mie de ani a Împărăţiei Milenare.

În acea Zi de o mie de ani, Cristos, ca mare Împărat, Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, va da viaţă omenirii. Vedem că viaţa pe care o va da va fi viaţa umană. El va fi Părintele omenirii, pentru că acea viaţă umană pe care El le-o va da, va fi ceva ce Îi aparţine. Prin ascultarea Sa de planul lui Dumnezeu, El a cumpărat dreptul de a da viaţă umană. De aceea, dând acea viaţă pe cheltuiala Sa, El este numit Părintele familiei umane. Aceasta nu înseamnă că oamenii din lume nu vor fi consideraţi fii ai lui Dumnezeu, la fel cum un nepot ar fi considerat atât fiul tatălui cât şi al bunicului. Omenirea nu va primi viaţa direct de la Dumnezeu, ci indirect prin Cristos — Cristos este Tatăl, iar Dumnezeu, Bunicul. Dumnezeu nu vorbeşte în termeni întâmplători, ci cu mare exactitate. Pentru că aceasta este adevărat, noi avem mare încredere în Cuvântul Său.

Modul de lucru al lui Dumnezeu cu Israelul

Când Adam şi familia lui au devenit păcătoşi, unii dintre ei au mers mai departe decât doar de a-L neglija pe Dumnezeu. Nu din cauza lor au fost separaţi de El. Dar ei nu l-au reţinut pe Dumnezeu în minţile lor, de aceea Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor fără pricepere. Ei au devenit copii ai lui Satan în sensul că au început să asculte de el. El i-a adoptat în familia sa, în mod voit acceptându-l şi devenind supuşi lui. Desigur, Satan n-a dat în realitate viaţă lumii, ci ei l-au adoptat ca şi tată al lor prin faptul că au acceptat termenii lui şi au devenit membri ai familiei sale. Unora din familia umană Domnul nostru le-a spus: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru”. Ioan 8:44.

Când Adam a fost respins, el a intrat sub sentinţa morţii. El a fost lăsat să se descurce singur. Declaraţia, tu eşti sub blestemul morţii, ar însemna, tu nu poţi evita moartea — „Vei muri negreşit”. Vor exista boli, cutremure şi foamete. Veţi fi victime ale acestora pentru că sunteţi păcătoşi. Omenirea n-a putut aştepta ca Dumnezeu să facă ceva pentru ea când era sub sentinţa morţii; totuşi Dumnezeu a făcut mult pentru ea, chiar dacă este păcătoasă. El face ca soarele să strălucească şi ploaia să cadă peste cel drept şi peste cel nedrept. Mat. 5:45.

Când evreii au fost chemaţi de Dumnezeu sub Legământul Legii, acesta i-a adus sub o relaţie specială cu El ca servitori. „Moise a fost credincios în toată casa Lui”, un servitor peste Casa lui Israel. Aceşti servitori erau supuşi unei anumite îngrijiri, tot aşa cum un administrator într-o casă mare ar avea grijă de toţi servitorii, ca şi de fii. Deşi fiul ar primi o grijă mai deosebită, totuşi servitorii s-ar bucura şi ei de îngrijire.

Astfel evreii au fost invitaţi să se împărtăşească de îngrijirea lui Dumnezeu. Lor li s-a promis că toate vor lucra împreună spre binele lor. Dumnezeu va binecuvânta turmele şi cirezile lor şi le va face bine dacă se vor supune legilor Lui. Ei n-au făcut aceasta, aducând astfel pedepse asupra lor. Citind mărturia despre poporul Israel, aflăm că ei au fost poporul cel mai pedepsit din istorie, trecând prin cele mai uimitoare experienţe şi disciplinări, prin care au fost aduşi la o înaltă atitudine religioasă. Astfel, când Domnul nostru a venit în lume, ei aveau cele mai înalte sentimente religioase, cele mai devotate sentimente dintre toate popoarele lumii. Mulţi dintre ei au fost pregătiţi să aibă favoarea specială pe care Isus venise s-o dea; şi anume privilegiul de a deveni fii ai lui Dumnezeu.

Modul de lucru al lui Dumnezeu cu Biserica

Fiii lui Dumnezeu din timpul acestui Veac Evanghelic se găsesc în mod similar sub favoarea specială a lui Dumnezeu şi sub un legământ special cu El. El S-a angajat să-i trateze ca fii, nu ca servitori; nu ca potrivnici sau inamici, ci fii. „Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte fii” (Evr. 12:7). Cu această asigurare că Dumnezeu se va purta cu poporul Său ca şi cu fii, noi am putea fi surprinşi că oamenii evlavioşi n-au fost binecuvântaţi, ca şi cei neevlavioşi, cu bani, sănătate, prosperitate naturală. Întrebăm cum este posibil aceasta. Oare Dumnezeu Îşi neglijează partea când El a promis că îi va trata pe aceştia ca pe fii? Noi nu suntem fii ai lui Dumnezeu potrivit cărnii, ci potrivit spiritului. Fiind concepuţi de Spirit, noi suntem fii ai lui Dumnezeu potrivit Noii Creaţii, ale cărei interese sunt adesea cel mai bine servite prin experienţe nefavorabile cărnii.

La aceşti fii ai lui Dumnezeu, Noua Creatură este lucrul special în ochii lui Dumnezeu. Carnea contează puţin. Şi Dumnezeu doreşte ca aceşti fii să aibă experienţele potrivite care să-i aducă la dezvoltarea cerută ca fii ai lui Dumnezeu pe plan spiritual. Aceasta înseamnă că în cele din urmă ei trebuie să moară potrivit cărnii. Nu există o altă cale de a intra în natura spirituală decât prin moarte potrivit trupului. Noi toţi trebuie să urmăm în urmele Domnului nostru.

Încercările căii înguste sunt probe speciale ale Noii Creaturi. Cum va acţiona Noua Creatură sub aceste încercări şi greutăţi? Se va dovedi ea loială lui Dumnezeu când lucrurile par să nu fie favorabile pentru ea din punct de vedere trupesc? Dacă da, Noua Creatură se va întări; şi lupta dintre cele două, dintre spirit şi carne, va avea ca ((695)) rezultat în sfârşit victoria Noii Creaturi şi naşterea ei prin Întâia Înviere sau Învierea principală, la natură spirituală, natura divină.

Atitudinea mentală potrivită pentru rugăciune

Cuvintele textului nostru se aplică numai la Creaturile Noi. „Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie.” Nu este necesar ca noi să folosim repetări fără rost aşa cum fac păgânii, cerându-I lui Dumnezeu tot mereu binecuvântări de natură pământească. El ştie de ce lucruri avem noi nevoie; cu alte cuvinte, El ştie dacă noi ca şi Creaturi Noi vom fi mai avantajaţi în abundenţa bogăţiei sau în absenţa ei; dacă noi ca şi Creaturi Noi vom fi mai avantajaţi având sănătate sau altfel. Noi nu trebuie să-I spunem lui Dumnezeu ce dorim. Noi trebuie să ne predăm voinţa pentru ca voia Lui să se facă. Trebuie să ne rugăm, deci, aşa cum S-a rugat Isus: „Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”; pentru că „Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie”. Păgânii nu-L au pe Dumnezeu ca Tată, şi El nu supraveghează afacerile lor. Ei primesc anumite binecuvântări comune pe care Dumnezeu le dă tuturor — lumina soarelui şi ploaia.

Rugăciunea poporului lui Dumnezeu nu trebuie să fie pentru lucruri naturale. Nu cunoaştem nici o ilustraţie scripturală în care fiii spirituali ai lui Dumnezeu să fi cerut în mod clar lucruri naturale şi să fi primit un răspuns. Ne amintim că Sf. Pavel s-a rugat de trei ori foarte fierbinte pentru restabilirea vederii sale. Dumnezeu nu i-a dat lucrul pentru care s-a rugat, dar i-a dat lucruri care i-au fost mai de folos ca Nouă Creatură. Şi această suferinţă a vederii slabe, lăcrimarea ochilor, l-a ajutat să ţină minte faptul că odată a fost un persecutor al poporului Domnului. Domnul nu i-a îndepărtat suferinţa, dar i-a dat harul necesar. Se pare că atunci când apostolul a învăţat acea lecţie, el nu s-a mai rugat pentru astfel de lucruri; dar a fost fără îndoială spre folosul nostru că el n-a aflat acest lucru până după ce s-a rugat nepotrivit de trei ori. De aici învăţăm că ar trebui să fim în atitudinea în care să spunem: „Doamne, Tu ştii de ce am nevoie. Dă-mi ceea ce e cel mai bine”.

Rugăciunea model

Unii ar putea declara că acesta nu este modul potrivit de a adresa o cerere — că ar trebui să-I cerem lui Dumnezeu ceva definit; de exemplu, dacă cineva are nevoie de o haină, ar trebui să ceară o haină. Dar Tatăl nostru a spus că noi nu trebuie să intrăm în amănunte. Dumnezeu ştie că noi avem nevoie de pâine. Cererea noastră deci, când spunem „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, n-o facem pentru că noi credem că Dumnezeu a uitat acest lucru, ci mai curând ca o recunoaştere din partea noastră că tot ce avem — hrana şi toate celelalte — vine de la Dumnezeu. El ştie de ce avem nevoie şi ne dă fără ca noi să cerem. Cu toate acestea, buna plăcere a Tatălui este ca noi să mergem la El, să cerem iertare pentru păcatele noastre, dându-ne seama că El a făcut pregătire dinainte pentru acea iertare, şi că numai în măsura în care suntem miloşi faţă de alţii Se va purta şi El cu milă faţă de noi în privinţa greşelilor noastre. Cu privire la hrana noastră, noi îi mulţumim Părintelui nostru ca Dătătorul tuturor darurilor bune şi desăvârşite.

Noi sfinţim numele Lui — onorăm numele Lui — îl punem primul în cererile noastre, în gândurile noastre. Ideea nu este câtă slavă putem primi, ci întâi de toate Îl menţionăm pe Tatăl nostru şi numele Lui glorios — Îi sfinţim numele, îl facem sfânt. Ar trebui sfinţit şi respectat peste tot în lume. Apoi urmăm cu cererea prin care dorim să vină Împărăţia Sa; pentru că noi înţelegem că Împărăţia Sa este exact lucrul de care are nevoie întreaga lume şi că El a promis că ea va veni. Aceasta este numai ca să-I spunem că depindem de El şi că-L aşteptăm pe El şi lucrurile pe care le-a promis şi le-a pregătit în Împărăţia Sa. Noi nu spunem numai „Vie împărăţia Ta” — noi o aşteptăm, o anticipăm. Apoi urmează menţionarea necesităţilor noastre. El ştie de ce lucruri avem nevoie — fie că e vorba despre o pâine întreagă, o jumătate de pâine, ori un sfert, o raţie mică sau una mare. După aceea cerem protecţie de cel rău.

Nu există astfel de cereri ca: „Încălţămintea mea are nevoie să fie înlocuită cu una nouă”, ori „haina mea a căpătat luciu”. Păgânii, lumea, s-ar putea să se roage pentru lucrurile acestea; dar noi suntem copiii lui Dumnezeu şi trebuie să ne conformăm rugăciunile la ceea ce a spus El. Noi trebuie să luăm ca exemple rugăciunile lui Isus şi rugăciuni cum sunt cele oferite de apostoli. Aceste rugăciuni nu sunt atât de mult cerinţe făcute lui Dumnezeu, cât declaraţii că depindem de El, că nu căutăm să avem voinţă proprie — doar ne scufundăm în voinţa Lui, cerem ca voia Lui să se facă în toate afacerile noastre. Apoi trebuie să trăim şi să acţionăm în acord cu acea voinţă şi cu acele rugăciuni.