Vol. 10 Mai-Iunie 2003 Nr. 4

Atribuirea şi aplicarea drepturilor de viaţă umană ale Domnului nostru

R5621 W. T. 1 februarie 1915 (pag. 35-38)

Se pare că multora din poporul lui Dumnezeu le este greu să înţeleagă exact ce înseamnă expresia „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. Aceştia întreabă: Dacă Domnul nostru Isus Şi-a dat viaţa Sa umană ca Răscumpărare pentru Adam şi rasa lui, de unde mai are El acum vreun drept la viaţă umană pe care să-l dea ca îndreptăţire celor care acceptă favoarea Sa, având în vedere faptul că citim: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică”? Ioan 3:36.

Pentru a aprecia răspunsul la această întrebare, trebuie să înţelegem că darea Răscumpărării are diferite caracteristici. Mai întâi de toate, consacrarea Domnului nostru la vârsta de treizeci de ani, pe care a simbolizat-o prin botezul în apă, reprezintă renunţarea, predarea vieţii Sale lui Dumnezeu. Viaţa pe care a predat-o a fost o viaţă umană perfectă, o viaţă la care El a avut drept deplin. Sf. Pavel ne spune că El a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Domnul nostru n-a fost un membru al rasei adamice în sens direct — în sensul de a-Şi fi primit viaţa de la un tată pământesc; de aceea viaţa Sa n-a fost o viaţă condamnată, ca aceea a restului omenirii. N-a fost nevoie de nimic mai mult. El a predat echivalentul deplin al vieţii şi perfecţiunii lui Adam. Dar El nu Şi-a predat viaţa lui Adam, ci numai a pus-o în mâinile Tatălui fără a o da cuiva.

În timpul celor trei ani şi jumătate ai misiunii Sale, Răscumpărătorul nostru Şi-a dat viaţa. El a încheiat acea lucrare la Calvar, unde a spus: „S-a sfârşit!” Acolo El Şi-a încheiat Botezul în moarte; El a continuat predarea de Sine până la sfârşit. Dar El n-a făcut încă nici o aplicare a acestei vieţi umane pentru Adam şi pentru rasa lui. El a pus-o numai în mâinile Tatălui. A fost o viaţă care nu fusese pierdută, care nu fusese ipotecată, pe care nu fusese pus un embargo. El doar Şi-a predat viaţa în armonie cu planul Tatălui. Luca 23:46.

Drept la viaţă pe două planuri

Când Tatăl L-a înviat a treia zi, El L-a făcut pe Isus o fiinţă spirituală. El a fost dat la moarte în trup şi a fost înviat spirit — înviat în spirit (1 Pet. 3:18 — Diaglott). Acesta înviat de natură nouă a primit această viaţă nouă ca răsplată pentru ascultarea Sa în faptul că a permis ca viaţa Sa umană să-I fie luată. Dar El nu-Şi pierduse dreptul la viaţa pământească; prin urmare, ca Nouă Creatură El Şi-a păstrat acest drept la viaţa umană perfectă. Tot ce aparţinea unei vieţi perfecte I-a aparţinut şi Lui. El le-a permis iudeilor să-I ia viaţa, dar El nici n-a predat nici n-a pierdut dreptul Său la viaţă. Deci, când a fost înviat la viaţă de către Tatăl, El a avut nu numai dreptul la natura spirituală, ci şi dreptul la natura pământească — nu înseamnă însă că ar avea nevoie de acest drept; pentru că oricine are natura divină, acesta nu are nevoie, nici nu doreşte natura pământească. Dreptul specific pe care El l-a avut a fost dreptul de a da, de a acorda larg viaţă umană lui Adam şi rasei sale — însuşi scopul pe care l-a avut în minte când a venit în lume.

Deci, când Domnul Isus a înviat dintre morţi şi S-a înălţat la cer cu patruzeci de zile mai târziu, El Şi-a păstrat toate drepturile pe care le-a avut vreodată. El a avut dreptul la viaţă umană, pentru că nu l-a pierdut niciodată; a avut de asemenea natura divină, răsplata ((698)) ascultării Sale — un drept superior, o natură superioară. Dar când S-a înălţat la cer, El n-a aplicat meritul sacrificiului Său pentru omenire; altfel lumea întreagă n-ar mai zăcea acum în Cel Rău (1 Ioan 5:19 — Diaglott). Dacă Răscumpărătorul nostru ar fi aplicat meritul Său pentru lume când S-a înălţat, El ar fi ridicat păcatul lumii; dar n-a făcut aceasta. Scripturile ne spun că numai Biserica a scăpat de condamnarea care zace asupra lumii (Rom. 8:1). Evident deci, lumea zace încă în Cel Rău. Singurii care au scăpat de această condamnare sunt cei care au acceptat aranjamentul acestui Veac Evanghelic. Nimeni altcineva cu excepţia clasei consacrate n-a primit merit şi îndreptăţire de la Cristos.

Restabilirea atribuită Bisericii

Cum, deci, aplică Domnul nostru meritul Său Bisericii? Noi răspundem: Nu în mod direct. Dacă El ar fi să aplice meritul Său în mod direct, i-ar fi dat Bisericii viaţă umană, perfecţiune umană. Dumnezeu are ceva mai bun pentru Biserică — şi anume, ca Biserica să poată ajunge la aceeaşi natură divină la care a ajuns Isus. Biserica ajunge la aceasta prin umblarea în urmele lui Isus. Aceasta înseamnă că aşa cum El Şi-a sacrificat viaţa umană şi Şi-a depus drepturile pământeşti potrivit voinţei Tatălui, tot aşa, toţi cei care vor deveni membri ai clasei Miresei Sale trebuie să facă acelaşi lucru, trebuie să-şi predea viaţa pământească, pentru a fi asociaţi cu El. Numai dacă suferim cu El, vom şi domni împreună cu El. 2 Tim. 2:11,12.

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Mat. 16:24). Apoi: „Unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan 12:26). Oricine va face aşa în timpul acestui Veac Evanghelic, va ajunge la aceeaşi natură divină, la aceeaşi glorie, la aceeaşi nemurire — diferenţa fiind aceea că Domnul nostru va fi întotdeauna Capul tuturor, Conducătorul Bisericii, care este trupul Său, şi că ei, fiecare în parte, vor fi întotdeauna membrele Sale, Biserica în Glorie.

Se ridică atunci întrebarea: Dacă a fost necesar ca Isus să fie curat, sfânt, cum ar putea Biserica să fie acceptabilă Tatălui, când membrii ei sunt dintr-o natură umană depravată? Răspunsul Bibliei este că acestei clase care devin ucenicii Lui, Isus le atribuie meritul sacrificiului Său în măsura în care să le acopere neajunsurile, imperfecţiunile. Noi trebuie să facem o diferenţă între a da şi a atribui. El va da meritul Său lumii în curând. Dar acum îl atribuie Bisericii.

Prin acest termen, atribuire, se înţelege că, dacă Biserica ar rămâne de natură pământească la fel ca lumea, ei ar avea în curând dreptul, la fel ca lumea, să iasă din degradare la perfecţiune umană. Isus a asigurat prin moartea Sa privilegiul de a da toate aceste drepturi Bisericii, precum şi restului rasei lui Adam. Dar această clasă, Biserica, renunţă la toate aceste drepturi la perfecţiune umană. Când ne-am consacrat lui Dumnezeu, am renunţat la dreptul nostru de a deveni moştenitori ai pământului şi ai lucrurilor pământeşti; am renunţat la toate drepturile noastre doar în sensul că le-am predat. Prin credinţă, noi credem că Isus ne-ar fi dat la timpul potrivit acele binecuvântări ale Restabilirii la fel ca şi întregii omeniri. Prin credinţă, noi acceptăm acele binecuvântări şi prin credinţă le predăm. Singurul lucru rămas să-l facă Biserica este să-şi predea viaţa pământească. Poate că unii au mai multă vitalitate, iar alţii mai puţină; poate că unii au mai mulţi talanţi, iar alţii mai puţini; poate că unii au mai mulţi ani, iar alţii mai puţini; dar ceea ce are fiecare, la aceea trebuie să renunţe, să predea.

Aşa deci, la consacrare clasa Bisericii îşi predă în mod voluntar natura pământească. Ei predau toate drepturile pământeşti pe care le au în prezent şi de asemenea acele drepturi pe care le-ar fi avut dacă ar fi rămas parte integrantă din lume. Isus nu dă Bisericii în prezent nici o parte din sacrificiul Răscumpărării, ci numai le atribuie, le socoteşte acea parte pe care ei ar fi putut s-o aibă dacă ar fi rămas parte din lume.

Când Isus a murit, El n-a plătit o răscumpărare ca şi compensaţie pentru Adam. Când Isus a fost înviat din morţi, El nu plătise o răscumpărare; şi când S-a înălţat la Tatăl, El n-a plătit o răscumpărare pentru lume. Ci El a depus în mâinile Tatălui meritul sacrificiului Său. El a atribuit din acest merit de-a lungul întregului Veac Evanghelic numai Bisericii, dar acum aproape a sfârşit această atribuire Bisericii, şi lucrarea de dăruire a Restabilirii lumii este aproape să înceapă; şi înainte ca aceasta să înceapă, meritul atribuit (împrumutat) Bisericii trebuie să fie plătit efectiv Dreptăţii Divine ca bază pentru Restabilirea umană.

Lucrarea Veacului Evanghelic simbolizată

În Ziua Ispăşirii evreiască, Marele Preot, mai întâi de toate, junghia viţelul. Acel viţel L-a reprezentat pe Domnul nostru Isus, omul perfect, iar preotul L-a reprezentat pe Domnul nostru, Noua Creatură. Astfel El a simbolizat consacrarea naturii umane şi de asemenea starea Noii Creaturi, încă în trup de carne, simbolizată de către preot în Sfânta.

Domnul nostru a fost în această stare a Sfintei în timpul celor trei ani şi jumătate ai misiunii Sale. În timpul acela El a avut privilegiile Altarului de Aur, ale luminii Sfeşnicului de Aur (reprezentând lumina Adevărului lui Dumnezeu) şi ale binecuvântărilor reprezentate prin Masa pentru Punerea Pâinii Înainte (hrana spirituală). La sfârşitul celor trei ani şi jumătate, după ce a sfârşit lucrarea de sacrificare de Sine, după ce a terminat arderea tămâii antitipice, El a trecut pe sub al Doilea Văl.

((699))

În a treia zi Domnul nostru a fost înviat de cealaltă parte a celui de al Doilea Văl — pe plan spiritual — pe deplin desăvârşit ca Nouă Creatură, nemaifiind om în nici un sens al cuvântului. El putea să meargă şi să vină ca vântul. El a rămas cu ucenicii Săi ca să-i convingă că nu mai era om — mergând şi venind ca vântul şi arătându-Se în diferite forme corporale. Apoi, când S-a înălţat la cer, în calitate de cel mai Mare Preot antitipic, El a luat cu Sine sângele. Sângele reprezintă viaţa jertfei. El S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu şi acolo a stropit cu sânge Capacul Ispăşirii. Această stropire cu sânge pe Capacul Ispăşirii a fost cu scopul de a face ispăşire pentru o clasă anumită. Această ispăşire noi vedem că a fost făcută numai pentru preoţi şi leviţi — nu pentru lume. Leviticul 16:6.

După ce Marele Preot a făcut ispăşirea pentru preoţi şi pentru leviţi, el a ieşit iarăşi în Curte şi acolo a început o altă lucrare. Domnul nostru a aplicat sângele pentru preoţii şi leviţii antitipici în timpul celor zece zile dintre înălţarea Sa şi coborârea Spiritului sfânt la Cincizecime. El a făcut aplicarea meritului Său pentru Biserică. Ştim aceasta, fiindcă această satisfacţie pentru păcate a fost urmată de turnarea Spiritului sfânt la Cincizecime, dovada că mila divină venise la ei. Evrei 9:24.

În tip, după ce preotul a jertfit viţelul, el a trecut apoi la partea următoare — junghierea ţapului Domnului. Un ţap este inferior unui viţel. Domnul nostru a fost simbolizat prin viţel. Ţapul Domnului a simbolizat pe membrii credincioşi ai Bisericii, Corpul Său. Lucrarea Veacului Evanghelic a fost jertfirea Bisericii. Nu înseamnă că ei ar fi în stare să se jertfească singuri, pentru că, din punct de vedere natural fiind membri ai rasei adamice condamnate, ei nu erau potriviţi să fie preoţi şi nu puteau fi preoţi până când Marele Preot făcea o atribuire a meritului Său pentru ei. Ca urmare, Marele Preot care a jertfit viţelul, a jertfit şi ţapul.

Atunci vedem concluzia acestui subiect. În tip sângele ţapului a fost dus în Sfânta Sfintelor şi aplicat, nu pentru preoţi, nici pentru leviţi, ci pentru popor. Sângele viţelului a fost aplicat numai pentru preoţi şi pentru leviţi; sângele ţapului pentru popor (Leviticul 16:6,15). Aceste două sacrificii reprezintă toate sacrificiile Veacului Evanghelic; sacrificiul superior a fost cel al Domnului Isus, sacrificiul inferior a fost cel al Bisericii.

Biserica nu ia parte la Răscumpărare

În viţelul antitipic a fost suficient merit ca să fie aplicat pentru păcatele întregii lumi. Dar aranjamentul lui Dumnezeu a fost ca Bisericii să i se poată permite să aibă parte în sacrificiu. Numai aceia care au privilegiul de a avea parte în sacrificiu au şi privilegiul de a avea parte în glorie. Pentru satisfacerea Dreptăţii n-a fost necesar ca vreunul din Biserică să moară; dar acest lucru a fost necesar pentru ca ei să participe la gloria promisă. De aceea, în timp ce sacrificiul Domnului a fost pentru păcatele noastre, sacrificiul nostru este necesar pentru a avea parte de gloria Sa. El face sacrificiul; nu este sacrificiul nostru. După cum arată apostolul Pavel, noi numai ne prezentăm corpurile (Rom. 12:1). Dumnezeu nu ne-ar accepta sacrificiul decât prin Cristos; noi suntem acceptaţi numai în Cel Preaiubit (Efes. 1:3-6). Astfel, în virtutea faptului că Domnul nostru ne acceptă avem vreun privilegiu de a participa cu El în sacrificiu şi în glorie.

Domnul nostru, deci, este încă în posesia unei vieţi umane pe care n-a dat-o. El nu dă Bisericii viaţă umană. El n-a abandonat nici măcar o părticică din dreptul la viaţă umană pe care l-a avut. Domnul nostru nu are nevoie de un corp pământesc; nici Biserica Sa nu vor avea nevoie de corpuri pământeşti. La ce ar folosi Isus drepturile pământeşti, sau la ce le-am folosi noi? Noi nu avem intenţia de a mai deveni oameni vreodată; nici El nu are intenţia de a mai deveni om iarăşi. Meritul lui Cristos ne-a fost atribuit numai cu scopul de a ne face sacrificii acceptabile; şi acest merit va fi iarăşi eliberat când ultimul membru al Bisericii va fi glorificat. Atunci întreaga valoare a sacrificiului lui Cristos va fi gata pentru alocare în folosul lumii; pentru că atunci Biserica va fi încetat de a mai fi din rasa adamică, fiind ajunsă la natură divină. 2 Petru 1:4.

Prin urmare, această lucrare de alocare a meritului lui Isus în favoarea omenirii este lăsată pentru Veacul Milenar, când Împărăţia Răscumpărătorului va face din privilegiile Restabilirii un adevărat dar. De aceea, de îndată ce meritul lui Cristos va fi alocat lumii, El va lua imediat în stăpânire proprietatea cumpărată. El va lua atunci puterea Sa cea mare şi va domni. Atunci El va fi gata să dea mult promisele binecuvântări ale Restabilirii tuturor celor răscumpăraţi cărora le va aloca meritul sacrificiului Său.

Prin profetul David, Iehova Dumnezeu I-a spus Fiului Său: „Cere-Mi şi-Ţi voi da popoarele (neamurile, naţiunile, oamenii) de moştenire şi marginile pământului în stăpânire” (Ps. 2:8). Aceasta, credem noi, este la uşă. Domnul este gata să ia în stăpânire Biserica, ea fiind clasa giuvaer din întreaga lume. Binecuvântările pe care El le va da atunci sunt Restabilirea umană pentru rasa lui Adam şi aducerea întregului pământ, casa lor pământească, înapoi la grandoarea Grădinii Edenului. Această lucrare o va împărtăşi cu Trupul Său, Mireasa Sa.

Din acest punct de vedere scriptural, Preţul de Răscumpărare pe care-l dă Isus este o lucrare progresivă şi nu este încă completă. El a început să-l dea când a devenit om; El a continuat să-l dea în timpul celor trei ani şi jumătate ai misiunii ((700)) Sale pământeşti şi l-a terminat de dat la Calvar. De atunci El a folosit ceea ce are ca drept al Său în folosul Bisericii, prin atribuire. El va avea tot acest merit al sacrificiului Său ca să-l dea ca satisfacţie pentru păcatele întregii lumi — nici o singură persoană nu va fi omisă. În timpul miei de ani El va da omenirii ceea ce a asigurat prin moartea Sa, şi ceea ce va face să poată fi aplicat pentru oameni prin pecetluirea Noului Legământ. Acel Nou Legământ va fi pecetluit de îndată ce Biserica va fi completă, de îndată ce Biserica va fi trecut dincolo de văl.

Natura spirituală şi umană nu sunt la fel

Vederile creştinilor par a fi foarte confuze. Ei recunosc faptul că Isus a fost o fiinţă spirituală înainte de a veni în lume şi că El a avut o anumită schimbare de natură pentru a deveni om. Dar în mod foarte inconsecvent ei par să cugete eronat şi nescriptural că, după ce a devenit om, El trebuie să rămână om pentru toată eternitatea — „cu puţin mai prejos decât îngerii”. Trebuie să ne amintim că Logosul a fost „făcut trup”, „S-a smerit”, nu pentru toată eternitatea, ci numai „din pricina morţii pe care a suferit-o ... pentru ca ... El să guste moartea pentru toţi”. Evrei 2:9.

Scripturile indică faptul că există o deosebire între naturi. Aşa cum arată Sf. Pavel, există un trup al omului, altul al animalelor, altul al peştilor şi altul al păsărilor. Şi tot astfel este şi pe planul spiritual — există îngeri, heruvimi şi serafimi, întocmai cum există animale şi păsări, peşti şi oameni pe planul pământesc (1 Cor. 15:39-41). Domnul nostru a spus clar că El a părăsit gloria pe care a avut-o cu Tatăl. El le-a spus ucenicilor Săi: „Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?” Ioan 6:62.

Expresia „unde era mai înainte” se referă la o deosebire de natură, de stare, faţă de cea pe care o avea atunci. Isus fusese în lume de multe ori înainte, dar niciodată înainte n-a fost făcut trup. Poate Isus a fost Reprezentantul lui Dumnezeu în Grădina Edenului cu Adam. Foarte sigur este că El a fost Cel care a dat Legea lui Moise ca Reprezentantul Tatălui. Şi foarte sigur El a fost cel care a comunicat cu Avraam când Domnul şi doi îngeri au mers în Sodoma şi s-au oprit pe cale ca să-i spună lui Avraam despre situaţie. În legătură cu aceasta, Avraam şi-a amintit că ei au apărut ca oameni, au mâncat ca oameni, au vorbit ca oameni, dar el n-a ştiut până mai târziu că au fost îngeri. Când Domnul nostru a fost făcut trup, nu era pentru prima dată că Se afla pe pământ. În vizitele Sale precedente El a fost o fiinţă spirituală, care numai a luat un trup de carne ca mijloc convenabil pentru a comunica cu oamenii ca Reprezentantul Tatălui.

Vedem că aceeaşi putere de materializare a fost folosită şi de alţi îngeri. De exemplu, la înălţarea Domnului nostru îngerii au spus: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi la cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”. Ne amintim de asemenea că îngerii căzuţi au avut puterea de a-şi lua corpuri umane. După cum arată Scripturile, ei au dorit să fie oameni, să trăiască pe plan uman şi în stare umană, pentru motive senzuale. Astfel ei şi-au abandonat starea, au trăit ca oameni şi au căutat să dea naştere unei rase noi.

Un subiect înţeles foarte greşit

Dacă Isus în timpul Primei Sale Veniri numai ar fi apărut ca om, dar în realitate tot timpul ar fi fost o fiinţă spirituală acoperită de vălul cărnii — „încarnată” — El n-ar fi putut fi Răscumpărătorul cu nici un chip. Scripturile spun că Isus a fost om. „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1:14) — nu a pretins că este om. Pentru a fi Răscumpărătorul omului a fost necesar ca El să devină om, nu doar să pretindă că este om. El trebuia să fie în realitate om, altfel n-ar fi putut fi preţul de răscumpărare pentru Adam; pentru că Legea Divină a cerut un preţ similar — „viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior”. Deuteronom 19:21.

Cuvântul răscumpărare (antilutron în limba greacă) înseamnă preţ corespunzător. Şi astfel Isus a părăsit în realitate gloria cerească — nu numai a pretins că o părăseşte. Cel care a fost bogat, S-a făcut sărac pentru noi, aşa că El a fost într-adevăr ceea ce S-a arătat a fi — Omul. El a fost Omul perfect care S-a prezentat la Iordan — singurul care putea fi preţul corespunzător pentru Adam. Scripturile Îl prezintă pe Domnul nostru spunându-I Tatălui: „Tu ... Mi-ai pregătit un trup” pentru suferinţa morţii (Evr. 10:5). Mulţi dintre noi au trecut cu vederea faptul că acest trup a fost pregătit de Dumnezeu cu un scop — pentru suferinţa morţii, şi nu, aşa cum cred mulţi, un trup pentru a-L plasa pe Domnul Isus într-o stare de permanentă umilinţă în faţa tuturor sfinţilor îngeri, aşa cum este exprimat în vechea cântare:

„Cinci răni sângerânde El poartă
Primite pe Calvar”.

Domnul nostru nu colindă cerurile sub dezavantajele unui corp şi ale unei naturi cu totul în neconcordanţă cu mediul Său înconjurător. El a îndeplinit deja lucrarea de sacrificiu şi meritul sacrificiului Său este în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu a acceptat sacrificiul care a fost făcut acum mai bine de optsprezece secole; şi în cărţile Dreptăţii se află în contul Răscumpărătorului acele drepturi de viaţă pământeşti, la care, ca om perfect, a fost îndreptăţit.

Când Dumnezeu i-a conferit Tatălui Adam viaţă umană şi drepturi de viaţă umană, el a devenit imediat marele rege al pământului. Şi astfel când Isus a devenit Om natural, El a ((701)) devenit Stăpânitor natural. El a fost Cel căruia Îi aparţinea pământul; şi omul perfect ar fi avut dreptul la pământ şi la toată plinătatea lui. În loc de a păstra acele drepturi şi a deveni marele Stăpânitor pământesc, Isus a predat toate aceste drepturi pământeşti şi a primit răsplata ascultării — nu răsplata sacrificiului, ci răsplata ascultării. El are încă aceste drepturi de viaţă umană şi este pe cale să le dea omenirii, cu condiţia ca ei să dorească să vină în armonie cu Dumnezeu, ca ei să intre într-un legământ de ascultare. Prin propriul Său sânge, Isus îi face potriviţi pentru Restabilire deplină la tot ce a fost pierdut în Eden şi la tot ce a fost răscumpărat pe Calvar.

Arătarea Domnului nostru în trup după învierea Sa a fost numai asemănătoare cu arătarea Lui şi a altor îngeri cu multe secole înainte, şi nu arată că El a fost tot om. Ca Om n-a intrat niciodată într-o cameră, uşa fiind închisă; ca fiinţă spirituală a putut intra, uşa fiind închisă. Ca fiinţă spirituală S-a putut materializa, apoi S-a putut dematerializa, dispărea din ochii lor. Această materializare, dematerializare şi dispariţie se refereau nu numai la trup, ci şi la îmbrăcăminte. Odată a apărut ca un călător, altă dată ca un grădinar; apoi a apărut în odaia de sus aşa cum a fost înainte, uşile fiind închise. La aceste diferite ocazii a apărut cu îmbrăcăminte diferită, de fiecare dată îmbrăcat potrivit ocaziei respective. A fost la fel de simplu pentru El să creeze un anumit fel de îmbrăcăminte ca şi altul, şi o formă de corp ca şi alta. Este greu de spus exact când au apărut interpretările greşite susţinute de către mulţi creştini. Se cuvine să fim foarte blânzi şi compătimitori în mustrarea erorii şi să ne amintim că noi înşine am avut erorile şi am ţinut la ele tot aşa de stăruitor ca şi alţii.

Domnul nostru nu mai este o fiinţă umană

Domnul nostru Isus a fost dat la moarte în trup şi a fost înviat în spirit, sau făcut viu în spirit; şi de atunci El este o fiinţă spirituală. Pe această Fiinţă spirituală a văzut-o Saul din Tars în drumul său spre Damasc. El ne spune că ceea ce a văzut a fost o lumină glorioasă. Nu trupul lui Isus a strălucit. Apostolul spune că el a văzut o frântură din personalitatea lui Isus — „După ei toţi, ca unuia născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie”; adică, născut înainte de vreme, referindu-se la Biserică, la naşterea învierii.

Noi suntem concepuţi de Spirit, iar naşterea va fi la Întâia Înviere. Aşa cum s-a spus despre Isus, El a fost Întâiul-născut dintre cei morţi; tot aşa şi noi, Biserica, vom fi născuţi în stări spirituale. Atunci „vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Atunci nu vom fi în carne şi când vom vedea pe Domnul nostru glorificat nu ne va răni ochii. Îl vom vedea aşa cum este! Vom fi cu El! Şi Apostolul explică faptul că înainte de aceasta vom fi „schimbaţi”, deoarece „carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”.