Experienţele lui Israel tipice, alegorice

Judecători 2:1-19

Vrăjmaşii Israelului natural — Vrăjmaşii Israelului spiritual — Judecătorii sau eliberatorii Israelului natural — Reformatorii şi ajutoarele Israelului spiritual — Idolatriile tipice şi antitipurile lor — Ultima eliberare a lui Israel îşi are acum timpul — Timpurile Neamurilor s-au sfârşit — Palestina va intra curând în posesia lui Avraam şi a seminţei sale naturale sub supravegherea lui Mesia şi a miresei Sale spirituale, Biserica.

„Le voi vindeca orice alunecare de la credinţă, îi voi iubi nestingherit.” Osea 14:4.

R5598 W. T. 15 decembrie 1914 (pag. 380-381)

Studiul de astăzi ne spune despre moartea lui Iosua, care a devenit conducătorul israeliţilor la moartea lui Moise. El a fost un vrednic exemplu de credincioşie faţă de Dumnezeu printre poporul Său. Sub îndrumare divină el a împărţit ţara, Palestina, printre cele zece seminţii ale lui Israel, dându-i fiecăreia partea ei, cu înţelegerea că acea parte era darul Domnului, şi că seminţiile intrau cu atât mai repede în moştenirea lor cu cât aveau mai multă credinţă,.

Israeliţii au fost îndemnaţi de Domnul printr-un înger, special trimis ca reprezentant al lui Dumnezeu, să ia repede ţara în stăpânire, scoţând afară pe inamicii lor, distrugând idolii şi altarele de închinare, şi astfel cucerind întreaga ţară pentru ei ca popor al lui Dumnezeu şi debarasându-se ei şi copiii lor de ispitele idolatre. Dar în loc să facă aceasta, ei au făcut alianţe cu diferitele popoare păgâne care locuiau în ţară şi au intrat în relaţie mai mult sau mai puţin prietenească. Această neascultare a poruncii divine s-a dovedit a fi o capcană serioasă.

Studiind istoria lui Israel, trebuie să ne amintim că apostolul ne spune că acele lucruri au fost alegorice (1 Cor. 10:11). Ele au fost adevărate, întâmplări reale; dar obiectivul şi scopul lor principal, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, a fost să ilustreze anumite adevăruri mari pentru Israelul spiritual, care a venit după aceea — Biserica Evanghelică. Astfel, de exemplu, când creştinul intră în viaţa sa nouă ca rezultat al consacrării sale lui Dumnezeu, aceasta corespunde trecerii Iordanului — moartea intereselor vechi şi intrarea în moştenirea nouă. Sub conducerea lui Isus, Iosua al nostru, noi intrăm în viaţa nouă plini de curaj şi credinţă. Urmează victorii.

Apoi învăţăm că Noua Creatură trebuie să cucerească poftele pervertite ale propriei cărni, care corespund cu popoarele idolatre care au locuit în Canaan. Este de datoria Noii Creaturi să scoată afară aceste speranţe, ambiţii, slăbiciuni, pervertiri şi împotriviri faţă de Domnul şi de dreptatea Lui. Dacă lucrarea de exterminare ar fi îndeplinită cu amănunţime, rezultatul ar fi un caracter copt, tare în Domnul, plin de credinţă, ascultare, bucurie, pace şi binecuvântare.

Totuşi, asemenea israeliţilor din vechime, în prea multe cazuri poporul Domnului face un armistiţiu cu propriile lui slăbiciuni trupeşti. Ei nu le scot afară şi nu răstoarnă altarele patimii, avariţiei etc. Aceste slăbiciuni şi depravări ale cărnii la început se apleacă în faţa naturii noi, implorând milă, răbdare şi o măsură de satisfacţie. Dar odată ce le-au primit, rezultatul este că patima şi slăbiciunile devin tot mai puternice şi Noua Creatură este hărţuită în luptă până când trebuie să strige către Domnul după eliberare, ca nu cumva să piară în faţa atacului propriilor patimi şi dorinţe. Astfel viaţa multor creştini este o succesiune de bătălii şi înfrângeri — captivităţi. Bătălia ar fi trebuit dusă până la capăt de la început. Voinţa ar fi trebuit fixată ferm de partea dreptăţii, adevărului, ascultării de Dumnezeu.

Este greu de stabilit ce mult suferă tot poporul Domnului ca rezultat al faptului că nu sunt destul de fermi, destul de riguroşi în procedurile lor cu propria carne, în special la începutul experienţelor lor creştine. Singurul remediu este să strige către Domnul cum au strigat israeliţii când s-au simţit apăsaţi din greu. După cum Domnul i-a eliberat pe ei, aşa este dispus să elibereze pe toţi Israeliţii Săi Spirituali.

Totuşi, este desigur o ruşine pentru creştini că înfrângerile lor sunt atât de numeroase, aşa cum a fost ruşine pentru israeliţi că în perioada judecătorilor au fost asupriţi de către vrăjmaşi de optsprezece ori — au fost robi când trebuiau să fie stăpâni. Lecţia mare de aici pentru Israeliţii Naturali şi pentru Israeliţii Spirituali este lecţia milei lui Dumnezeu, cum este exprimată în textul nostru. Domnul este foarte îndurător, dispus să ne ierte încălcările şi să ne ajute când ne dăm seama de starea noastră greşită şi cerem ajutor. „Le voi vindeca orice alunecare de la credinţă, îi voi iubi nestingherit.”

Îndemnul Înţelept al lui Iosua

Cartea lui Iosua se încheie cu relatarea morţii sale, iar cartea judecătorilor începe cu întâmplările din aceeaşi perioadă. Când Iosua şi-a dat seama că lucrarea lui se terminase şi că era pe punctul de a fi adăugat la părinţii săi — să adoarmă în moarte cu părinţii săi — el i-a chemat pe israeliţi şi le-a amintit de îndurările Domnului şi de favorurile vizibile faţă de ei, în faptul că i-a adus până acolo şi în final a dat fiecărei seminţii partea sa de moştenire în Ţara Făgăduită. Apoi i-a avertizat în privinţa pericolelor situaţiei, a necesităţii de a sta separaţi de oamenii din ţară — de neamuri, altfel tendinţa era spre idolatrie. El a ((736)) îndemnat ca toţi să aibă o deplină hotărâre în mintea, în voinţa lor, de partea Domnului şi împotriva tuturor religiilor păgâne. Atunci el a luat poziţie şi a anunţat: „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi ... . Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”. Ceilalţi i s-au alăturat cu aceeaşi hotărâre.

Lecţia noastră ne spune că în toate zilele lui Iosua şi în zilele celorlalţi judecători care au trăit după Iosua lucrurile au mers bine pentru israeliţi. Ei aveau binecuvântarea Domnului şi prosperau. Aceşti conducători aveau în minte procedurile minunate ale Domnului şi şi-au dat seama că era important să fie de partea Domnului dacă voiau să aibă binecuvântarea Lui. Idolatriile în care au căzut au fost ulterioare.

Adevăratul Dumnezeu a interzis întotdeauna idolii, deoarece dumnezeii falşi erau reprezentaţi de obicei prin idoli. Idolii, potrivit gândirii umane, păreau a fi un mijloc excelent de a păstra religia în minte, dar nu era mijlocul lui Dumnezeu şi de aceea nu era avantajos. Când israeliţii au observat închinarea idolatră a vecinilor lor, fără îndoială au simţit că aceştia din urmă erau mai religioşi, datorită acestei demonstraţii exterioare.

Mai mult, în legătură cu formele păgâne de închinare existau diferite practici imorale, care într-o anumită măsură atrăgeau curiozitatea şi care, din cauza slăbiciunilor cărnii, erau atrăgătoare pentru israeliţi. Adevăratul Dumnezeu, dimpotrivă, instituise în mijlocul lor o închinare care era pură în sine, condamnând păcatul în toate felurile, arătând necesitatea anulării lui şi necesitatea apropierii de Dumnezeu în felul stabilit de El. Într-un cuvânt, religia adevărată era atrăgătoare pentru cele mai înalte şi mai nobile sentimente, în timp ce religiile false ale canaaniţilor erau atrăgătoare pentru patimile mai josnice, combinând o formă de evlavie cu mulţumirea cărnii, dansul şi diferite saturnalii.

Dar în privinţa creştinului care condamnă foarte aspru pe israeliţi pentru că s-au rătăcit tot mereu în idolatriile vecinilor păgâni, şi s-a cerut să fie pedepsiţi de Domnul ca să se întoarcă şi să caute pe Domnul în calea potrivită — acest creştin să-şi amintească antitipul — cum formele de evlavie sunt înclinate să ia locul adevăratei închinări, reverenţe a inimii; şi cum slăbiciunile cărnii sunt înclinate să se afirme, să se justifice şi dacă este posibil să apară că sunt în acord cu voinţa divină. Să-şi amintească faptul că astăzi mulţi se închină viţelului de aur mai mult decât lui Dumnezeu, cerându-se tot mereu pedepse pentru a-i corecta, pentru a-i trezi în privinţa stării lor adevărate. Să-şi amintească şi aceea că creştinii au făcut idoli tot atât de hidoşi ca şi cei făcuţi de păgâni — nu idoli de piatră sau de lemn sau de bronz, ci denaturări mai hidoase ale caracterului divin — crezurile tipărite pe hârtie.

Versetul 17 şi conexiunile lui par să indice că relatarea lecţiei noastre acoperă o perioadă lungă, de secole, din experienţele lui Israel, sub mulţi judecători. Când s-au căit, Domnul le-a ridicat judecători, sau, cum am zice, eliberatori, prin care le-au fost corectate necazurile. Totuşi, nici chiar aceste experienţe repetate nu le-a imprimat destul de adânc marea lecţie, aşa încât au avut nevoie să înveţe lecţiile tot mereu. Când judecătorul îi aducea înapoi din necazurile lor şi aveau odihnă câţiva ani în timpul vieţii lui, era numai ca după moartea lui să cadă din nou. Totuşi, Legământul Domnului a fost cu poporul. Secolele de atunci încoace au arătat persistenţa îndurării lui Dumnezeu.

Favoarea lui Dumnezeu se Întoarce la Israel

Cum am arătat mai înainte, Biblia indică foarte clar că ultima lecţie mare a opresiunii sub neamuri s-a încheiat în 1914. Perioada de pedeapsă, două mii cinci sute douăzeci de ani, a început când coroana a fost luată de la împăratul Ezechia, în 606 î. Cr. (Ezech. 21:25-27). În toţi aceşti două mii cinci sute douăzeci de ani ei n-au fost o naţiune independentă. După cum a spus Domnul, Zedechia a fost ultimul din spiţa lui David care trebuia să domnească până când va fi stabilită Împărăţia lui Mesia. Sfârşitul Timpurilor Neamurilor deci, marchează începutul Împărăţiei lui Mesia. Peste tot vedem manifestări că El ca marele Judecător preia afacerile lumii şi că eliberarea finală a Israelului este aproape.

Israelul Spiritual trebuie să fie eliberat mai întâi prin „schimbarea” glorioasă a Primei Învieri. Astfel întâi va fi stabilit Imperiul Spiritual. După acel mare eveniment şi după Timpul de Necaz însoţitor, va veni înălţarea reprezentanţilor Israelului Natural pentru a fi exponenţii pământeşti ai Împărăţiei Cereşti. Aceştia vor fi Vrednicii din Vechime dintre poporul evreu — Avraam, Isaac, Iacov şi toţi profeţii. Alţii din poporul evreu, eliberaţi de stăpânirea neamurilor, îşi vor primi totuşi binecuvântarea prin acceptarea aranjamentelor Împărăţiei, ceea ce include gândul că ochii înţelegerii lor se vor deschide şi vor recunoaşte pe marele Împărat.

Astfel este scris că cei care L-au străpuns Îl vor privi şi vor plânge pentru că îşi vor da seama că au răstignit pe Prinţul Vieţii. Totuşi ei vor avea o mare binecuvântare, în măsura în care au căutat în mod conştiincios să servească pe Dumnezeu şi principiile dreptăţii Sale. Atunci Domnul va turna peste ei spiritul rugăciunii şi cererii, şi în legătură cu aceasta vor avea multă binecuvântare (Zah. 12:10). Şi această binecuvântare de la Domnul, care va veni mai întâi peste Israel, va însemna şi binecuvântarea întregii lumi.

((737))

Toţi cei care-şi dau seama de împlinirea Timpurilor Neamurilor trebuie să caute şi să coopereze la paşii următori din Planul Divin. Unul din aceştia este reprimirea de către Israel a controlului asupra Palestinei, moştenirea lui Avraam şi a familiei sale. Timpul este copt. Rămâne ca evreii, care prin favoarea lui Dumnezeu au acum bogăţia, să folosească acea bogăţie în propăşirea speranţei Israelului. Dar neaprecierea şi nefolosirea ocaziilor de către om nu va împiedica Planul Divin. Ceasul binecuvântării vine. Prin ceva mijloc Palestina va trece curând în posesia evreilor.

Observaţi faptul că imediat la încheierea anului evreiesc în septembrie, Rusia a publicat decretul care dădea evreilor deplină libertate religioasă şi privilegii ca cetăţeni. Apoi a urmat repede Germania. Marea Britanie de asemenea i-a onorat pe evrei. Legal, prin urmare, evreului astăzi — de la încheierea Timpurilor Neamurilor — i s-a acordat aceleaşi libertăţi ca altor popoare. El nu mai este „călcat în picioare de neamuri”.