Vol. 11 Ianuarie-Februarie 2004 Nr. 2

„Unde era mai înainte”

Luca 24:50-53; Fapte 1:1-11

„Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?” Ioan 6:62.

R5588 W. T. 1 decembrie 1914 (pag. 365-366)

Cele patruzeci de zile care au urmat învierii Domnului nostru au fost timp suficient pentru scopul Divin. Ucenicilor le trecuse prima nedumerire creată prin răstignirea Celui care după cum au presupus ei era pe cale să ia tronul, să conducă Israelul şi lumea. Putem vedea înţelepciunea divină în comunicarea faptelor către ucenici. Ei n-au fost alarmaţi cum ar fi fost dacă Isus li S-ar fi arătat într-o lumină care întrecea strălucirea soarelui, aşa cum i S-a arătat mai târziu lui Saul din Tars. Ei au învăţat treptat că Domnul lor nu mai era mort, ci viu, şi că El nu mai era fiinţă umană, ci acum o fiinţă spirituală — că El nu mai era limitat, prin urmare, la metodele fiinţelor umane, ci, asemenea îngerilor, putea veni şi pleca precum vântul, apărând şi dispărând după cum voia.

A fost o lecţie lentă. După cele trei arătări din prima zi, ei L-au căutat în fiecare zi până în sabatul următor, când S-a înfăţişat sau S-a arătat a patra oară. Această amânare numai le-a ascuţit pofta, dorinţa de cunoaştere în privinţa Lui. Între timp ei s-au putut gândi şi s-au gândit la toate lucrurile pe care le spusese Isus în timpul slujirii Sale pământeşti. Ei şi-au dat seama unde au confundat o Împărăţie cerească cu una pământească — sau cel puţin au confundat timpul stabilirii Împărăţiei lui Mesia.

Lecţia dată pe drumul spre Emaus trebuie să fi fost foarte impresionantă. Ea s-a referit la profeţiile legate de Isus şi le-a explicat cum aceste profeţii se împlineau deja — unele dintre ele erau deja împlinite, iar unele erau încă în viitor. Bine au spus că le ardeau inimile în ei când El le dădea aceste explicaţii!

O lecţie importantă

După cele patru arătări, se pare că au trecut două săptămâni întregi fără nici o manifestare. În timpul acela tensiunea a slăbit, iar afacerile de pe pământ au început să se afirme. Ce vor face ucenicii? În particular ei se gândeau la înţelepciunea întoarcerii la ocupaţia lor anterioară, de la care Isus îi chemase să fie pescari de oameni; dar nici unul din ei nu s-a ocupat să aducă subiectul în faţa celorlalţi. Sf. Petru, întotdeauna conducător de gândire şi acţiune, în final s-a exprimat: „Mă duc la pescuit” — mă întorc la ocupaţia pescuitului. A fost necesar doar un cuvânt. Ceilalţi gândeau la fel, şi vechea firmă s-a reorganizat.

Chiar pentru astfel de decizie Îşi amânase Isus înălţarea. El voia să le arate că continuarea lucrării pescuitului de oameni putea merge mai departe în absenţa Sa, cu binecuvântarea Sa. Învăţătorul le-a supravegheat interesele şi în noaptea aceea le-a dat „ghinion”. N-au prins nimic. Au fost descurajaţi, dar a fost „bine pentru ei”. Cum este scris: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu” — chiar şi dezamăgirile lor financiare.

Dimineaţa Isus a stat pe ţărm şi i-a chemat, întrebându-i dacă aveau peşte de vânzare. Ei au răspuns că nu prinseseră nimic. Învăţătorul a zis: „Aruncaţi mreaja în partea cealaltă a corăbiei”. Puteau să fi spus că astfel de sfat era nechibzuit, dar erau în starea de spirit în care făceau orice ca să scape de „ghinion”. Au aruncat mreaja după cum li s-a spus, şi repede s-a umplut cu peşti mari. Atunci au ştiut că Cel de pe ţărm trebuia să fie Domnul lor înviat, care li Se arătase astfel din nou.

Pescarii s-au grăbit spre ţărm. Înainte avuseseră numai o experienţă ca aceasta, iar aceasta a fost când într-o împrejurare anterioară Învăţătorul le dăduse o captură mare asemănătoare. Pentru Sf. Petru corabia se mişca prea încet. El se temea că Învăţătorul va dispărea cumva. Punându-şi haina de pescar şi încingându-se, el a înotat spre ţărm. Învăţătorul n-a plecat, ci l-a invitat pe Sf. Petru şi pe tovarăşii săi să mănânce din peştele pus deja pe jăratec.

Aici era o lecţie mare. Învăţătorul le putea da peşte fript când era necesar şi le putea da exact ((746)) atâta succes cât vedea El că era bine în privinţa pescuitului. Cel care S-a putut îngriji astfel de nevoile lor cu acea ocazie, putea să Se îngrijească şi în viitor, dacă îi trimitea iarăşi, autorizaţi să vorbească în numele Său. Nici unul nu L-a întrebat pe Străin de nume; pentru că, deşi trăsăturile şi hainele Sale erau diferite, ei ştiau că era o altă înfăţişare a Domnului lor, care nu mai era fiinţă umană şi care putea să apară în diferite forme, după cum şi apăruse.

După ce lecţia a fost învăţată, Isus a dispărut. S-a mai întâlnit o dată cu ucenicii în Galileea. Era o întâlnire stabilită dinainte. Isus trimisese vorbă că Se va întâlni cu ucenicii acolo. Sf. Pavel spune că vreo cinci sute de fraţi L-au văzut şi au fost martori ai învierii. 1 Cor. 15:6.

Instrucţiunile Domnului nostru la despărţire

Lecţia noastră de astăzi este legată în special de înălţarea lui Isus. Aceasta a avut loc lângă Ierusalim — în Betania. Se pare că El S-a întâlnit cu urmaşii Săi în Cetatea Sfântă — poate la o oră timpurie, la un timp fixat. El i-a condus spre Betania, vorbind între timp, explicându-le lucruri care să le fie spre avantaj — lucruri de care să fie convinşi cu totul, înainte ca El să-i părăsească şi înainte ca ei să fie într-o atitudine potrivită de credinţă pentru a fi pregătiţi în privinţa binecuvântării pe care El avea încă s-o trimită.

Sf. Luca, care a scris şi Cartea Faptelor, ne spune că esenţa învăţăturii lui Isus în cele patruzeci de zile a fost în privinţa Împărăţiei lui Dumnezeu. Totuşi ei n-au înţeles; într-adevăr, n-a fost posibil ca ei să înţeleagă deplin până când au primit conceperea Spiritului sfânt. Prin urmare, Isus le-a îndreptat atenţia către acel punct, spunându-le să nu se depărteze de Ierusalim, nici să nu se angajeze în vreo lucrare de propovăduire, ci doar să aştepte făgăduinţa Tatălui, despre care El le spusese înainte — darul Spiritului sfânt. El explicase că Ioan Botezătorul folosise într-adevăr botezul cu apă, dar El intenţiona ca toţi urmaşii Săi să primească un botez şi o calificare superioară — botezul Spiritului la Cincizecime.

Cu această ultimă ocazie, care a fost probabil a şaptea manifestare, ucenicii şi-au înţeles poziţia în aşa măsură încât au pus întrebarea foarte semnificativă: „Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Împărăţia fusese luată de la Israel în zilele lui Zedechia, împăratul lui Iuda. Atunci Iehova a spus că va răsturna Împărăţia până va veni Mesia — până „la venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi da”. Ezec. 21:25-27.

Ucenicii au gândit că Isus era Mesia şi că venise timpul Tatălui să-I dea Lui Împărăţia. Dar ei fuseseră martorii situaţiei contrare — că Împărăţia cerurilor suferise violenţă din partea conducătorilor, că moştenitorul de drept al tronului fusese ucis şi că El înviase din morţi. Ei îşi recăpătaseră încrederea că El va fi un Împărat, şi acum întrebau dacă în acest timp sau la o venire viitoare a Învăţătorului va fi stabilită Împărăţia Sa.

Răspunsul Învăţătorului a fost semnificativ: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa” — în puterea Sa. Învăţătorul le sugerase deja ucenicilor că la timpul stabilit ei vor şti timpurile şi perioadele, dar atunci nu era timpul ca ei să înţeleagă acele lucruri. Trebuia ca ei să aştepte răbdători. Dezvoltarea răbdării le va face bine, le va întări credinţa, le va întări caracterul în general.

N-ar fi fost înţelept ca Tatăl să le facă cunoscută lunga perioadă de aproape o mie nouă sute de ani înainte de a se stabili Împărăţia lui Mesia — n-ar fi fost spre binele poporului Său, care s-ar fi descurajat având în vedere această amânare lungă a speranţelor lor. De aceea Învăţătorul a indicat numai că ei trebuiau să umble prin credinţă şi nu prin vedere, şi în special că nu trebuiau să se aştepte să înţeleagă ceva în privinţa programului lui Dumnezeu până după ce vor primi ungerea Spiritului sfânt.

După primirea Spiritului vor fi deplin calificaţi să fie reprezentanţii lui Dumnezeu şi să vorbească Mesajul; şi din când în când li se va da „hrană la timp”. Astfel ei nu vor fi în întuneric cu lumea şi Ziua Domnului nu va veni peste ei ca un hoţ noaptea sau ca o cursă. Binecuvântarea Cincizecimii primită de ei i-a calificat deplin pentru lucrarea de slujire, chiar dacă ea nu le-a acoperit neajunsurile naturale; fiindcă citim că după ce au primit Spiritul sfânt poporul şi-a dat seama „că erau oameni fără carte şi simpli”.

Înălţarea Domnului nostru

Înălţarea Domnului nostru a fost spectaculoasă în privinţa Bisericii Sale, dar nu în privinţa lumii. Despre lume El spusese deja: „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea”. Lumea nu L-a văzut pe Domnul nostru în cele patruzeci de zile în care li S-a arătat ucenicilor; căci El nu S-a arătat decât celor credincioşi, consacraţi ai Săi. Demonstraţiile vizibile atât de folositoare ucenicilor au culminat cu o înălţare reală a Domnului în aer în corpul în care tocmai fusese cu ei. Fiindcă ei nu erau încă concepuţi de Spirit, fără îndoială că ei aveau nevoie tocmai de o astfel de manifestare ca să ajute credinţei lor, să-i facă să înţeleagă că nu-L vor mai vedea pe Învăţătorul până când va veni cu putere şi slavă mare să-Şi adune sfinţii la Sine şi să binecuvânteze lumea.

Textul nostru de bază ne aminteşte că Isus a vorbit despre această înălţare mai înainte. Înălţarea unde a fost înainte nu trebuie însă înţeleasă ca o întoarcere la locul dinainte. Mai degrabă trebuie înţeleasă că înseamnă o întoarcere la starea dinainte — o stare spirituală pe care Învăţătorul o lăsase pentru a deveni trup, pentru a putea răscumpăra lumea.

Pe când Isus pleca de la ucenicii Săi în nori în afara vederii lor, presupunem că trupul în care tocmai apăruse a fost dizolvat sau dematerializat. Folosirea lui a fost numai să ajute la stabilirea credinţei ucenicilor şi să fie un mijloc de instruire, o asigurare că plecarea lui Isus era permanentă — că nu trebuia ca ei să se aştepte să-L mai vadă sub nici un fel de manifestare. A fost o lecţie obiectivă.

Felul întoarcerii Domnului nostru

Unul dintre evanghelişti relatează că după ce Isus a dispărut, s-au materializat nişte îngeri şi li s-au adresat zicând: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus care a fost ((747)) înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”. Această declaraţie i-a făcut pe unii să creadă că la a doua venire Isus Se va materializa şi Se va arăta în trup; dar după înţelegerea noastră aceştia sunt victima unei grave neînţelegeri. Lumea nu-L va mai vedea pe Isus; iar Biserica Îl va vedea numai cu ochiul credinţei până la timpul schimbării lor, la sfârşitul Veacului. Atunci Îl vom vedea aşa cum este — nu cum a fost; căci vom fi ca El. Atunci Îl vom cunoaşte întocmai cum suntem noi cunoscuţi acum. 1 Cor. 15:50-52; 1 Ioan 3:2.

Este vrednic de remarcat că îngerii au pus accent pe felul plecării, iar felul este în acord cu ceea ce ne spune Biblia în privinţa Venirii a Doua a Domnului nostru. El a plecat în linişte, în secret, neştiut de lume — El trebuie să Se întoarcă ca un hoţ noaptea; şi nimeni nu va şti despre întoarcerea Lui decât aceia ai căror ochi ai înţelegerii vor fi deschişi să vadă semnele prezenţei Fiului Omului. Aceştia vor fi puţinii Săi loiali, evalvioşi. Aşa a explicat Isus, spunând că la a Doua Venire a Sa, o perioadă de timp va fi ca în zilele lui Noe — omenirea va mânca, va bea, va sădi şi se va căsători, şi nu va şti despre prezenţa Sa. Mat. 24:37-39.