Rânduirea Bisericii

Mat. 28:16-20; Luca 24:36-49

„Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Mat. 28:20.

R5587 W. T. 1 decembrie 1914 (pag. 363-364)

Studiul de astăzi este în legătură cu însărcinarea sau autorizarea de serviciu, pe care Isus a stabilit-o pentru Biserica Sa în discursurile Sale din cele patruzeci de zile după învierea Sa. Întâi avem cuvintele Învăţătorului din seara de după călătoria Sa cu cei doi ucenici spre satul Emaus, aproape de Ieruslim. Apoi avem o parte din însărcinarea generală pe care a dat-o Isus chiar înainte de a pleca de la ucenici şi de a fi primit sus în cer.

Lecţiile din acea călătorie spre Emaus şi din arătările Sale ulterioare trebuie să fi fost foarte valoroase pentru toţi urmaşii lui Cristos de atunci. El a spus: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi îîn timp ce eram încă Omul Isus Cristos, înainte de schimbarea învierii Meleş, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: ŤAşa este scris şi aşa trebuia să sufere Hristosul şi să învieze a treia zi dintre cei morţi şi să se predice, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, către toate popoarele, începând din Ierusalimť”.

Evanghelistul rezumă în câteva cuvinte conversaţia şi expunerea scripturală care probabil a avut loc cel puţin într-o oră. Nu ni se spune care au fost aceste expuneri care le-au deschis ochii înţelegerii, dar putem presupune. Probabil că le-a explicat semnificaţia mielului de Paşti care a fost junghiat în timpul acela al anului şi le-a arătat că El era Anititipul acelui miel. Probabil că le-a explicat adevărata semnificaţie a Paştelui — că în tip întâii-născuţi ai lui Israel au fost cruţaţi, iar ulterior au fost reprezentaţi prin seminţia lui Levi, inclusiv preoţii; şi că antitipul acestor întâi-născuţi este Biserica Întâilor-născuţi ale căror nume sunt scrise în Ceruri — toţi urmaşii evlavioşi ai lui Isus care vor fi din Preoţimea Împărătească şi Leviţi antitipici, slujitorii lor, în lucrarea de ridicare a lumii în timpul Împărăţiei lui Mesia.

Fără îndoială că Învăţătorul le-a dat unele sugestii în privinţa Zilei Ispăşirii antitipice şi a „jertfelor mai bune” — că El Însuşi a început „jertfele mai bune”, care vor fi continuate prin ucenicii Săi; şi că jertfele fiind terminate, binecuvântările Ispăşirii vor merge de la Marele preot spre tot pământul, în timpul Împărăţiei de o mie de ani a lui Mesia.

Putere de sus promisă

Oricare au fost aspectele marelui Plan pe care le-a dezvăluit Învăţătorul, avem asigurarea că pe ascultătorii Săi i-au interesat profund. Tristeţea lor a dispărut. Primele lor gânduri au fost doar că ei pierduseră pe binecuvântatul lor Învăţător, sfaturile Sale, instrucţiunile Sale; dar acum, prin această iluminare, inimile lor ardeau de o nouă inspiraţie a cunoştinţei. Ei au văzut înălţimi, adâncimi, lungimi şi lăţimi în Planul lui Dumnezeu la care niciodată nu visaseră. Ei au văzut că moartea lui Isus a fost necesară pentru ducerea la îndeplinire a tuturor speranţelor şi perspectivelor inspirate de făgăduinţele lui Dumnezeu. Ei au văzut că şi ei înşişi au fost privilegiaţi, nu numai să sufere cu El, ci şi să fie slăviţi.

Partea de încheiere a Mesajului Învăţătorului cu acea ocazie a fost: „Iată, vă trimit ce v-a făgăduit Tatăl Meu”. Tatăl făgăduise în diferite tipuri că Biserica, Mireasa lui Cristos, va primi Spiritul sfânt de la Isus, Capul lor. Acesta a fost simbolizat, de exemplu, prin uleiul sfânt care, turnat pe capul lui Aaron, care a fost un tip al lui Isus, a curs în jos pe corpul lui Aaron, simbolizând ungerea Bisericii.

Făgăduinţa de acceptare divină a Bisericii a fost atotimportantă. Fără ea ucenicii nu aveau nici o însărcinare şi nu puteau fi ambasadori pentru Dumnezeu. Isus într-adevăr a trimis pe Cei Doisprezece şi apoi pe cei şaptezeci; dar ei au fost reprezentanţii Săi personali şi El le dăduse din propriul Său spirit, propria Sa putere, prin care ei au făcut minuni, au scos afară demoni etc. Dar aceştia n-au fost niciodată recunoscuţi de Tatăl. După cum citim: „Duhul Sfânt încă nu era, fiincă Isus nu fusese încă slăvit” (Ioan 7:39). Ei trebuiau să aştepte această concepere şi ungere a Spiritului sfânt. Numai acesta putea să-i umple şi să-i califice pentru serviciu divin — să fie ambasadorii şi reprezentanţii lui Dumnezeu.

„Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele”

Relatarea sfântului Matei a binecuvântării Domnului nostru asupra ucenicilor şi a însărcinării lor să vestească Mesajul Său, este ((748)) plină de interes pentru noi. Fiind stabilit de El, Cei unsprezece L-au întâlnit pe un munte în Galileea. Timp de câteva momente numai El li S-a arătat. Ei s-au închinat, unii cu totul convinşi, alţii şovăind. Pentru convingerea acestora şovăielnici a rămas Isus cele patruzeci de zile. Şi suntem siguri că El a realizat pe deplin lucrarea de convingere a Celor unsprezece; căci toţi erau cu o inimă şi cu o minte când au aşteptat în odaia de sus binecuvântarea Cincizecimii.

Isus S-a apropiat de ei şi a declarat că-I fusese dată toată autoritatea atât în privinţa lucrurilor cereşti cât şi a celor pământeşti. Dacă nu puteau să-şi dea seama de aceasta, le era imposibil să-L reprezinte cum se cuvine în faţa lumii. Înainte, în timpul slujirii Sale pământeşti, El nu avusese această putere şi autoritate. El a fost atunci în proces de încercare în privinţa loialităţii Sale credincioase până la moarte, chiar moarte de cruce. Dar după ce Şi-a demonstrat loialitatea, Tatăl L-a ridicat dintre morţi la plinătatea glorioasă a puterii. Astfel El a fost declarat a fi Fiul lui Dumnezeu cu putere prin învierea Sa dintre morţi. El a dorit ca ucenicii Lui să ştie că nu mai era sub limitele umane sau ale Legământului Morţii. Lucrarea aceea o terminase. El intrase în binecuvântare, în răsplată. El Îşi avusese schimbarea şi acum avea toată puterea, nu numai în privinţa lucrurilor pământeşti, ci şi în privinţa lucrurilor cereşti.

Profeţia declarase că toţi I se vor închina Lui, atât cei din cer cât şi cei de pe pământ. El intrase în starea unde această profeţie începea curând să se împlinească. Se suise în Înălţimi, unde toţi îngerii I se închinau, Îi dădeau atenţie ca Celui înălţat al Tatălui. Partea din urmă a profeţiei nu este încă împlinită — ca toţi de pe pământ să I se închine. Timpul pentru astfel de recunoaştere va fi în Împărăţia Sa Mesianică de o mie de ani. După cum acum toţi cei care vin la o cunoaştere adevărată a lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu îşi apleacă bucuroşi genunchii înaintea Lui ca Reprezentantul Tatălui, tot aşa de bucuroasă lumea va ajunge să recunoască pe Unicul Conceput şi-I va da ascultare.

În cele din urmă fiecare genunchi se va apleca şi fiecare limbă va mărturisi; căci, potrivit aranjamentului divin, toţi cei care nu vor aprecia pe Fiul glorificat al lui Dumnezeu la timpul acela vor fi distruşi — socotiţi nevrednici de orice alte binecuvântări şi de favoarea lui Dumnezeu, care a acordat lui Cristos toate binecuvântările pe care El le intenţionează pentru rasa decăzută.

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici”

Aici este însărcinarea. În primul rând ea a aparţinut celor unsprezece apostoli, dar apoi l-a inclus şi pe sf. Pavel, care a luat locul lui Iuda şi care a fost „cu nimic mai prejos de apostolii aceştia Ťnespus de aleşiť” (2 Cor. 1:15). Apostolii, şi numai ei, sunt autorizaţi ca purtători de cuvânt ai Domnului Isus Cristos şi ai Bisericii Sale către lume. Tot ce ni s-a spus despre episcopii apostolici că sunt succesorii Celor Doisprezece este fals, nescriptural. Ei n-au avut nici un succesor; ei sunt încă cu noi. Mesajul Învăţătorului prin ei ne este dat în Noul Testament, despre care unul dintre ei a scris: „Cuvântul lui Dumnezeu este suficient, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie ... cu totul pregătit” (2 Tim. 3:16, 17). Apostolilor le-a fost dată marea lucrare a inaugurării Bisericii. Ei au fost înzestraţi cu putere la Cincizecime.

Dar în timp ce Isus a numit în mod special pe Cei Doisprezece Apostoli să fie purtătorii Lui de cuvânt către Biserică, şi a declarat că orice vor lega ei pe pământ să ştim că este legat în cer, şi orice vor declara că nu este legat pe pământ nu este legat în ochii cerului, totuşi Domnul a aranjat ca fiecare membru al Bisericii să fie reprezentantul Său, şi ca fiecare în măsura ocaziei şi capacităţii sale să aibă o parte în vestirea Mesajului Evanghelic. Oricine primeşte spiritul conceperii, al ungerii, este cuprins în declaraţia din Isaia 61:1-3 ca membru al Corpului lui Cristos, sub Capul uns, Isus.

Astfel citim: „Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi: El M-a trimis să pansez pe cei cu inima zdrobită” etc. Fiecare care primeşte Spiritul sfânt este astfel rânduit sau autorizat să predice, conform ocaziei sau a limitării împrejurărilor sau condiţiilor lui sau ale ei. O limitare a apostolului este că surorile nu trebuie să înveţe în public (1 Tim. 2:12). Totuşi sunt o mulţime de ocazii pentru toţi.

Evident, prin urmare, o mare greşeală s-a făcut în aranjamentul unei clase a clerului, care se declară a fi singurii rânduiţi sau autorizaţi să predice sau să înveţe Mesajul lui Dumnezeu. Isus şi apostolii n-au ştiut nimic despre o clasă a clerului sau despre o clasă a laicilor. Dimpotrivă, Domnul nostru a declarat: „Unul singur este Îndrumătorul vostru, Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi”. Şi Învăţătorul şi cei doisprezece Apostoli ai Săi au interzis orice ar fi aproape de stăpânire printre urmaşii Săi, ceva ca o clasă clericală.

Însărcinarea Bisericii

Mesajul dat este: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici dintre toate neamurile”. Însărcinarea nu este să le facă pe neamuri ucenici, ci, după cum este exprimat în altă parte, să adune din toate neamurile pe aceia dispuşi să fie ucenicii lui Cristos, fie că sunt bogaţi fie că sunt săraci, învăţaţi sau ignoranţi, nobili sau de jos. Un ucenic al lui Cristos este un urmaş, unul care învaţă, unul care copiază. Isus a definit această calitate de ucenic zicând: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine îsăMi fie ucenicş, să se lepede de sine îsă se pună la o parte, să se ignore pe sine, talentul său, voinţa sa, bogăţia sa, tot ce are — întâi să fie uceniciaş săşi ia crucea şi să Mă urmeze”.

Sugestia este că toţi urmaşii adevăraţi ai lui Cristos, toţi ucenicii adevăraţi, vor găsi grea cărarea în care va conduce Domnul, în care propria lor voinţă trebuie continuu barată, să i se împotrivească — o cale în care ei vor avea continuu greutate potrivit cărnii. Totuşi, făgăduinţa este că în cele din urmă „unde sunt Eu îîn cer sau în slava împărăţieiş, acolo va fi şi ucenicul Meu”.

În timp ce Biserica lui Cristos a văzut în mod corect scufundarea în apă ca un simbol al morţii faţă de lume, al morţii faţă de sine, şi de ridicare pentru înnoirea vieţii ca membri ai lui Cristos, ai Corpului lui Cristos, totuşi botezul în apă este numai o ilustraţie a celui adevărat. Astfel că aici este ((749)) declarat că însărcinarea noastră nu este botezul în apă, ci botezul în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfânt. „În numele” înseamnă în acord cu, în părtăşie cu. Toţi ucenicii lui Cristos trebuie să recunoască faptul că numele Tatălui reprezintă dreptatea; şi trebuie să devină morţi faţă de orice alt principiu în afară de cel pe care-l reprezintă numele Său şi să fie complet scufundaţi în acel nume al dreptăţii, justiţiei, adevărului.

Ignorând orice alt nume, ca luterani, wesleyeni sau calvinişti, sau nume de bisericăstat, cum ar fi romano-catolici, sau catolici-anglicani sau greco-catolici, aceştia trebuie să fie cu totul scufundaţi în numele lui Cristos şi să recunoască numele Lui şi să fie membrii Lui, Corpul Lui, Biserica Lui. Mai mult, ei trebuie să fie scufundaţi în numele, în recunoaşterea Spiritului sfânt — propriul lor spirit, propriile lor voinţe fiind moarte. Propriile lor scopuri, speranţe şi perspective trebuie să fie ignorate. Voinţa sfântă a lui Dumnezeu, mintea lui Dumnezeu, scopul sfânt al lui Dumnezeu trebuie să fie voinţa şi scopul lor.

Astfel vedem însărcinarea noastră în privinţa tuturor oamenilor din toate naţiunile care au ureche să audă mesajul nostru. Noi trebuie să-i facem ucenici şi să-i scufundăm în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului sfânt. Trebuie săi învăţăm să respecte toate lucrurile pe care le porunceşte Isus. Aceasta este măsura autorităţii noastre. Noi nu trebuie să organizăm sisteme umane şi să le numim împărăţii, biserici, sau alte nume. Trebuie numai să pregătim pe urmaşii lui Isus, cooperând cu Dumnezeu, care va lucra în ei să voiască şi să facă buna Sa plăcere.

„Până la sfârşitul veacului”

„Iată, Eu sunt cu voi ... până la sfârşitul veacului.” Cuvintele Sale au fost înţelese a însemna că lumea trebuie să se sfârşească; în timp ce ceea ce a spus Învăţătorul de fapt, conform textului grecesc, este că El va fi cu poporul Său până la sfârşitul Veacului — până la timpul când acest Veac Evnaghelic îşi va fi împlinit misiunea intenţionată divin, de adunare a unui număr suficient de ucenici ai lui Cristos ca să completeze scopul divin — până când Mesajul Evanghelic va fi realizat sfinţirea prin ascultare de Adevăr a unui număr potrivit ca să completeze Mireasa lui Cristos în glorie, Preoţimea Împărătească. Atunci va veni sfârşitul Veacului. Atunci va veni Învăţătorul Însuşi săşi adune Aleşii, să-I glorifice cu Sine, să-Şi stabilească Împărăţia, să binecuvânteze omenirea, pe cei nealeşi.