Lovit de Dumnezeu și smerit
„Desigur, El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui; și noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit.” Isa. 53:4.
R5577 W. T. 15 noiembrie 1914 (pag. 344-345)
Nu există loc de dispută în privința faptelor asociate cu răstignirea lui Isus. Singurul loc de discuție este în privința restricțiilor divine și a motivului răstignirii. Profetul Isaia ne dă explicația divină.
Cale de suferință!
Mântuitorul a fost foarte slăbit la sfârșitul celor trei ani de slujire în care El Și-a dat vitalitatea generos oamenilor pentru vindecarea bolilor lor. Pe lângă aceasta, El fusese în tensiune constantă, fără somn, de când trimisese pe ucenici să pregătească Paștele. Această perioadă cuprinsese experiențele grele legate de Paști și de instituirea Cinei de Amintire, de drumul până în Ghetsimani, de ceasurile de agonie și de slăbire de acolo, de experiențele care au urmat, de procesul sinedriului prin preoții cei mai de seamă, de procesul în fața lui Pilat și a lui Irod, de lovirea cu nuiele etc. — toate fuseseră o încordare constantă asupra Lui. Acum, condamnat la răstignire de către cei pentru care-Și sacrificase casa cerească și gloria, I s-a cerut și să-Și ducă crucea. El a făcut acest lucru până când în final slăbirea sub greutatea ei L-a împiedicat, și un om de la țară care trecea a fost obligat să ajute — dacă a dus toată crucea, sau dacă a mers în spatele lui Isus și a dus o parte din greutatea ei, nu este foarte clar din textul original.
Unde erau Petru, Ioan, Iacov, Toma și ceilalți apostoli, încât nu și-au oferit ajutorul? Fără îndoială că ei au fost opriți de frică. Dar, vai, ce binecuvântare au pierdut! Tradiția spune că țăranul cirenian care a fost obligat să ducă crucea a devenit după aceea urmașul Nazarineanului, Adevărul Mesajului Mântuitorului pătrunzându-i în inimă prin experiențele acelui ceas.
În jur erau femei care plângeau și ne mirăm că nici una dintre ele n-a întins o mână de ajutor. Întorcându-Se spre ele Isus le-a zis: „Nu Mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri”. Legat de aceasta, unii studenți ai Bibliei presupun că cuvintele Învățătorului cu privire la căutarea munților și dealurilor ca să-i acopere și să-i protejeze, se aplică în parte la marea strâmtorare care a venit peste poporul evreu cu treizeci și șapte de ani mai târziu prin distrugerea Ierusalimului. Și se presupune că acea distrugere a Ierusalimului și acea strâmtorare au fost tipuri care au preumbrit necazul mai mare care va surveni în timpul de încheiere a acestui veac.
Sigur este că aceleași expresii în privința dealurilor și munților sunt folosite și în privința sfârșitului acestui Veac Evanghelic. Când la a Doua Venire a Sa Cristos Se va descoperi în flacăra de foc a judecăților, ea va mistui ordinea actuală a lucrurilor și va pregăti calea pentru noul Împărat. Nu trebuie să presupunem că vreunul se va ruga ca munții să cadă peste el când acesta și-ar putea lua viața într-un mod mult mai simplu. Mai degrabă ideea pare să fie că mulți vor căuta, vor dori și se vor ruga să fie ascunși, protejați împotriva ((761)) strâmtorărilor dezlănțuite. Stâncile societății sunt organizațiile ei sociale, fiecare căutând să protejeze pe membrii ei.
„Căci dacă lemnului verde îi fac ei aceste lucruri, ce va fi cu cel uscat?” a spus Isus. Aici El pare să asemene națiunea lui Israel cu smochinul care s-a veștejit repede sub blestemul sau sentința rostită de El. Deci, cu cinci zile înainte de răstignirea Sa, Isus, intrând călare pe un asin în Ierusalim și plângând pentru el, a spus: „Vi se lasă casa pustie”. Ei bine, în timp atât de scurt, în timp ce smochinul era încă verde, conducătorii lui ajunseseră la un punct disperat, așa încât erau dispuși să încalce toată legea și să pună deoparte toată conștiința răstignindu-L.
Dacă răul a dus atât de repede la un ultragiu atât de oribil al justiției, ce se putea aștepta mai târziu când acel smochin iudeu s-a uscat complet și toată seva (spiritualitatea) a ieșit din el? În mod asemănător, la sfârșitul acestui Veac ne putem aștepta ca Biserica, Trupul lui Cristos, sfinții, să sufere violență, ca astfel să fie îndepărtată sarea pământului și repede după aceea să se instaleze o putrefacție — anarhia.
Fiul Omului înălțat
Isus prezisese răstignirea Sa, spunând că, „După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului” — să fie răstignit. Șarpele de aramă a fost astfel folosit ca tip al lui Isus. El a fost în realitate sfânt, nevinovat, nepătat, dar a luat locul păcătosului — a fost tratat ca păcătos. Cea mai aspră pedeapsă sub Lege era răstignirea — „blestemat e oricine este atârnat pe lemn”. Și astfel, spune apostolul, Isus a fost făcut blestem pentru noi (Gal. 3:13). Chiar dacă n-a cunoscut păcat, El a luat locul păcătosului. Isus a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor.
Cuvintele textului nostru care spun: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac”, nu trebuie luate în considerare pentru că ele nu se află în cele mai vechi manuscrise grecești. În afară de aceasta, Isus trebuie să fi știut că păcatul evreilor va aduce o pedeapsă. El prezisese în pilda Sa că Dumnezeu îi va pedepsi și le va arde cetatea (Luca 20:14-16). În context, declarația „plângeți-vă pe voi înșivă”, implica o pedeapsă asupra evreilor pentru păcatele lor și că acest păcat nu le va fi iertat în întregime. De fapt, știm că evreii au fost tăiați de la favoarea divină acum o mie opt sute de ani. Este bine să presupunem că Isus a fost în deplină armonie cu Tatăl în ceea ce privește tot acest aranjament divin și că El n-a cerut ceva contrar voinței divine.
Sf. Pavel se referă de asemenea la această chestiune, zicând în privința strâmtorării care a venit peste evrei la vremea respingerii lui Isus: „Dar la urmă i-a ajuns mânia lui Dumnezeu”, pentru ca toate lucrurile scrise despre ei să se împlinească. 1 Tes. 2:14-16.
Pe de altă parte, putem fi bine asigurați că Isus, care-Și dădea viața pentru evrei, nu dorea ca ei să nu aibă pedeapsa care li se cuvenea pentru marele păcat al distrugerii Celui pe care Iehova Îl trimisese în mod special la ei ca reprezentantul Său, Fiul Său. O pedeapsă justă pentru un astfel de păcat voit ar fi fără îndoială nimicirea completă. Dar apostolul arată că „sângele lui Isus vorbește mai bine” — nu dreptate (Evrei 12:24). Sângele Lui vorbește iertarea păcatelor, nu numai pentru restul lumii, dar și pentru evrei. Vorbește o ocazie deplină pentru împăcare cu Dumnezeu în timpul Împărăției Mesianice.
Sf. Petru confirmă gândul că evreii n-au fost cu totul responsabili de calea lor din cauza unei ignoranțe (cel puțin) parțiale. Adresându-li-se apoi unora dintre ei a spus: „Știu că din neștiință ați făcut așa, ca și mai-marii voștri”; căci dacă ar fi știut n-ar fi răstignit pe „Prințul Vieții” (Fapte 3:15-17). Profetul Zaharia ne arată că la timpul cuvenit al lui Dumnezeu ochii înțelegerii întregii lumi se vor deschide. Toți vor vedea lucrurile destul de diferit, iar evreii sunt menționați în mod special — „cei care L-au străpuns”. Atunci Domnul va turna peste ei spiritul rugăciunii și cererii, și vor privi spre El, pe care L-au străpuns și-L vor plânge (Zah. 12:10), dându-și seama că au maltratat pe cel mai bun Prieten al lor, pe Răscumpărătorul lor.
Mi-au împărțit hainele
Starea de inimă împietrită a soldaților romani este arătată prin faptul că în timp ce Isus murea ei au aruncat zarurile pentru haina Lui fără cusătură, împărțind celelalte haine ale Lui între ei. Avem făgăduința lui Dumnezeu că rezultatul Împărăției Milenare va fi să îndepărteze din trup inima de piatră și să le dea inimi carne. O, ce mult are nevoie toată omenirea de restabilire deplină la chipul și asemănarea lui Dumnezeu, inițial reprezentate în Adam, iar apoi reprezentate în Omul Isus!
Atitudinea lumii este mai departe reprezentată prin cei doi acuzați care au fost executați în același timp, câte unul de fiecare parte a lui Isus, care după inscripția de deasupra crucii Sale a fost numit Împăratul iudeilor. Unul dintre acești tovarăși în strâmtorare a ocărât pe Isus ca escroc, luându-L peste picior să-Și arate puterea pe care o avea salvându-Se pe Sine și pe asociații Săi. Nu și-a dat seama că dacă Isus S-ar fi salvat pe Sine nu putea să fie Mântuitorul lumii!
Celălalt tâlhar a fost prietenos față de Isus, spunând că El nu făcuse nimic greșit și era acuzat pe nedrept. Apoi, întorcându-se spre Isus, și-a exprimat credința în El, cerând o răsplată pentru cuvintele sale blânde. El a spus: „Adu-Ți aminte de mine, Doamne, când vei veni în împărăția Ta”. Bietul tâlhar știa că Isus a susținut că este Împărat, El stătea aproape când Isus a fost întrebat, „Ești Tu împărat?”, și a auzit răspunsul: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”. Tâlharul a recunoscut că Isus era vrednic să fie Împărat, atât de nobil la caracter și la înfățișare era El. Dar dacă era ceea ce într-adevăr pretindea a fi? Dar dacă în final, în Lumea cealaltă, Acesta Se va dovedi a fi Mesia? El cel puțin va spune adevărul, va zice un cuvânt în apărarea Lui și va cere cel puțin ca Acesta să-Și amintească dacă va ajunge vreodată în Puterea Sa Împărătească.
Răspunsul lui Isus pare să fi fost în general foarte greșit înțeles de către noi toți în trecut. Am gândit că El a promis tâlharului să fie cu el în aceeași zi în Împărăție. Dar noi știm că, potrivit altor scripturi, Însuși Isus n-a fost în Împărăție în acea zi, ci în mormântul cel nou al lui Iosif; că El n-a înviat dintre morți, din șeol, din hades, din mormânt, până în a ((762)) treia zi; și chiar și atunci i-a spus Mariei după învierea Sa: „Încă nu M-am suit la Tatăl Meu ... și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”. Evident deci, Isus nu putea spune că El și tâlharul vor fi împreună în Paradis în aceeași zi.
Explicația adevărată este la îndemână. Paradisul, pierdut prin cădere cu șase mii de ani în urmă, este pe cale să fie restabilit de către Mesia în Împărăția Sa glorioasă. Tâlharul a cerut să-Și amintească de el atunci — „când vei veni în Împărăția Ta”. De atunci tâlharul a dormit în moarte, așteptând să vină timpul Împărăției lui Mesia. Răspunsul lui Isus a fost în deplin acord cu aceasta: Amin. Așa să fie. „Adevărat îți spun astăzi îastăzi, când pare că n-am prieteni și când nimic nu pare mai puțin probabil ca aceea că voi avea odată o Împărăție, îți spun astăziș că vei fi cu Mine în rai.”
Împărăția lui Isus va începe repede lucrarea de transformare a lumii în rai. Și, la învierea oștirilor care au adormit în moarte, Învățătorul Își va aminti de acel tâlhar. Fără îndoială că el va avea o mare binecuvântare în rai, datorită cuvintelor sale mângâietoare spuse pe cruce și în special fiindcă acele cuvinte au indicat că el avea o inimă sensibilă și smerită, așa cum sunt primii care vor avea binecuvântări în Împărăție.
Isus Și-a încredințat mama ucenicului Său Ioan, ceea ce implică faptul că soțul, Iosif, nu mai era în viață. Ne arată de asemenea grija atentă a Învățătorului față de interesele celor iubiți ai Săi în propriul Său ceas de extremă suferință.
Strigătul Învățătorului la moarte Sa, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” ne atestă faptul că El n-a pretins a fi Tatăl Ceresc, ci Fiul lui Dumnezeu. De asemenea ne arată că Învățătorul a îndurat până la extrem pedeapsa păcătosului. Pedeapsa păcatului n-a fost numai să moară, ci și să fie tăiat de la părtășia cu Dumnezeu. Isus, luând locul păcătosului, trebuia să aibă experiența totală a înstrăinării păcătosului cel puțin un moment.
Strigătul Învățătorului, „S-a sfârșit” ne amintește de declarația Sa cu o zi înainte: „Am un botez îîn moarteș cu care să fiu botezat și cât de mult doresc îcât sunt de strâmtoratș să se îndeplinească” — până se sfârșește.
„Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul”, ne amintește de faptul că Isus Își dădea viața, că duhul vieții pe care-L avea era acela care fusese transferat de la o stare anterioară. El nu-Și pierduse dreptul la viață, ca Adam. De aceea El putea vorbi încă despre acesta ca despre propriul Său duh, propriul Său drept la viață — atunci numai predat pentru acea vreme, depus numai sub făgăduința divină pentru a-I fi dat iarăși la înviere.