Semănatul și seceratul
„Ce seamănă omul, aceea va și secera.” Vers. 7.
R5561 W. T. 15 octombrie 1914 (pag. 317-318)
Studiul de astăzi a fost intenționat de către cei care au planificat aceste lecții, să fie o lecție de abstinență. Există desigur un sens în care este adevărat că acei care cedează poftelor dăunătoare, pentru stimulente și narcotice, vor secera desigur o robie la acele pofte, o slăbire corespunzătoare a propriului lor caracter. Toți oamenii buni — toți cei care au la inimă binele lor și binele omenirii — trebuie desigur să deplângă ravagiile abuzului de alcool; și orice cuvânt sau exemplu care ar fi de ajutor semenilor, care i-ar ajuta să devină caractere tari și membri folositori ai societății, nu trebuie să fie reținute.
Putem însă fi siguri că nimic nu va elibera complet și amănunțit omenirea de slăbiciunile naturii lor decăzute, decât remediul stabilit de Dumnezeu — Împărăția lui Mesia. Dar această convingere să nu ne împiedice să ne luăm public locul de partea dreptății și a celor mai bune interese ale omenirii în privința fiecărei probleme. ((787)) Pe de altă parte, să nu mergem la extrema pe care unii ar aproba-o, ci să urmăm cu strictețe învățăturile Bibilei asupra acestui subiect și asupra fiecărui subiect. Urmând acest curs acum, în această lecție, este de datoria noastră să atragem atenția asupra faptului că cuvintele apostolului nu fac nici o referire la un anumit fel de abuz de alcool mai mult decât la altul. Apostolul nu se adresează lumii în general; cu atât mai puțin se adresează unor bieți alcoolici. El se adresează poporului consacrat al lui Dumnezeu, cum declară în versetele de deschidere ale Epistolei.
Apostolul îi numește frați pe acești creștini consacrați, și îi instruiește cum să se poarte cu unii dintre semenii lor care ar putea fi prinși într-o greșeală, care ar putea fi încurcați în oarecare formă de păcat, nu din cauză că sunt în armonie cu păcatul, ci din cauza slăbiciunii cărnii sau prin mediu nefavorabil. Cei mai spirituali din biserică ar trebui să se străduiască să-l restabilească pe cel în greșeală la o stare a dreptății și părtășiei cu Dumnezeu. Aceasta s-o facă într-un mod blând, amintindu-și că și ei sunt imperfecți în carne și că pot și ei cândva să cadă în mod necugetat în păcat, contrar intențiilor inimii lor.
În acest mod ei urmează „să-și poarte sarcinile unul altuia” — ajutându-se unul pe altul în lupta împotriva slăbiciunilor cărnii și a asalturilor păcatului. În acest mod ei vor împlini legea generală a lui Cristos.
Legea lui Cristos este o lege de serviciu și de sacrificiu de sine în interesele altora. Cei care atunci când găsesc un frate prins într-o greșeală nu fac decât să umble cu nasul pe sus și să denunțe pe fratele într-un mod mândru, autoritar, într-un mod arogant, n-au ajuns încă la o apreciere cuvenită a ceea ce este Legea lui Cristos — legea care trebuie să guverneze pe toți membrii Corpului.
Apostolul arată că această Lege a lui Cristos este o Lege a Iubirii. Stăpânit de această lege a Iubirii, Isus Și-a dat viața, nu numai pentru prietenii Săi, ci chiar pentru vrăjmașii Săi. Prin urmare, toți cei care pretind a fi ucenicii sau urmașii lui Isus trebuie să aibă același lucru în minte, aceeași dispoziție, același spirit, și trebuie să caute să urmeze aceeași lege a iubirii. Astfel apostolul spune: „Și noi trebuie să ne dăm viața pentru frați” (1 Ioan 3:16) — căutând să ajutăm pe frați să iasă din dificultate și să-i aducem mai aproape de Domnul și de normele Sale.
Prea multă apreciere de sine
Apostolul arată că un pericol mare care asaltează pe urmașii adevărați ai lui Isus este mândria — faptul că au o prea mare apreciere de sine și prin urmare nu au destulă apreciere a fraților, în special a fraților care se poticnesc în ceva amănunt în care ei înșiși nu s-au poticnit încă.
Una din primele lecții care trebuie învățate este că noi nu suntem nimic, că suntem de fapt snopi de imperfecțiune, că în baza meritului nostru propriu nu ne-am putea recomanda lui Dumnezeu și nici nu am putea avea favoarea Lui. Mai mult, trebuie să învățăm că în măsura în care gândim că suntem ceva, în aceeași măsură nu-I suntem plăcuți lui Dumnezeu și cu atât mai mult nu suntem nimic în ochii Lui. Dacă, prin urmare, cineva gândește despre sine că este ceva în ochii lui Dumnezeu, acesta ar trebui să-și dea seama că nu este nimic, un nimeni nevrednic de atenția divină, decât prin favoarea lui Dumnezeu în Cristos. Astfel de persoană se înșeală pe sine și își împiedică progresul pe calea cea bună.
Fiecare, prin urmare, în loc să caute să judece sau să mustre pe vecinul sau pe fratele său în Cristos, ar trebui să caute să-și dovedească propria sa lucrare. El ar trebui să discearnă cu grijă să vadă în ce măsură a făcut progres în lucrurile pe care Dumnezeu a declarat că vor fi plăcute în ochii Lui. El ar trebui să caute să recunoască în ce măsură a îndepărtat mânia, răutatea, ura, invidia, cearta, și în ce măsură s-a îmbrăcat cu harurile Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, și anume, smerenia, blândețea, răbdarea, îndelunga răbdare, amabilitatea frățească, iubirea.
Măsura în care vede că face progres pe aceste linii definite scriptural, în acea măsură el are motive de bucurie, fără să caute în vreun sens sau grad să se compare cu alții și astfel să se aprecieze numai după imperfecțiunile pe care le vede în alții. Urmând această cale, fiecare trebuie să caute să-și descopere propriile slăbiciuni, căutând să-și ducă propriile poveri și căutând prin urmare să nu fie o povară sau o ocară pentru alții — fie pentru Domnul fie pentru frați.
În privința acestei învățături, nu este loc de clericalism. Mai degrabă apostolul spune: „Cine primește învățătura în Cuvânt să facă parte din toate bunurile lui și celui ce-l învață”, spunândui despre binecuvântările primite sau despre vederile mai clare din Cuvântul lui Dumnezeu pe care lea primit. Apostolul poate să fi vrut să spună și aceea că cei care primesc binecuvântări de la un învățător pot în mod cuvenit căuta ocazia să-l recompenseze pe acel învățător, fie cu mulțumiri, fie prin cooperare, fie în alt mod care să-l ajute pe învățător să-și continue lucrarea de învățare în orice formă bună și folositoare.
Aici se află în joc un principiu. Dumnezeu lucrează pe liniile dreptății și El nu poate fi înșelat. Ochiul Lui citește inima, motivul, intenția. Noi ne-am putea înșela chiar temporar cu argumente înșelătoare, dar nimeni nu-L poate înșela pe Dumnezeu. Este un principiu al aranjamentului lui Dumnezeu că semănatul va aduce secerat și că lucrul secerat va avea același caracter ca și lucrul semănat. Galateni 6:7.
((788))
Sarcina grea a creștinului
Lumea nu se angajează în această semănare și secerare despre care vorbește apostolul; numai Biserica face aceasta. Biserica este compusă din cei care au auzit Vocea lui Dumnezeu oferind iertarea păcatelor prin Isus Cristos tuturor celor care devin ucenicii Săi — oferind și ajutor divin și conceperea Spiritului sfânt la o natură nouă și la glorie, onoare și nemurire. Toți cei care au devenit cu adevărat și în mod real urmași ai lui Cristos, care și-au luat crucea și s-au angajat prin legământ la negare de sine în mersul pe urmele Învățătorului — toți aceștia sunt adevărați creștini.
Aceștia trebuie să-și aranjeze pașii în armonie cu conducerea Domnului și să știe că rezultatele vieții lor vor fi în măsura în care își vor urma Legământul de Sacrificiu de sine și de credincioșie ca ucenici ai lui Isus. Aceștia au făcut legământ să renunțe la lume, la scopurile, obiectivele, ambițiile ei — să sacrifice toate acestea, pentru a deveni „moștenitori ai lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu Hristos” Isus Domnul lor în moștenirea cerească. Romani 8:17.
Aceștia ar trebui să înțeleagă că nu este suficient să se învoiască să semene după Spirit, dar recoltarea binecuvântărilor spirituale și a dezvoltării inimii va depinde de credincioșia lor în semănatul pentru aceste scopuri. „Cine seamănă în duhul” — adică, cel care trăiește o viață spirituală, căutând să servească voința sau Spiritul lui Dumnezeu în toate cunvintele, faptele și gândurile sale — va recolta cea mai mare recoltă de dezvoltare spirituală în diferitele calități care formează asemănarea de caracter a Domnului Isus Cristos.
Pe de altă parte, cei care seamănă după trup — adică, cei care trăiesc după trup, căutând să placă propriei cărni, căutând să facă potrivit minții și voinței lor trupești, sau căutând să placă minții sau voinței prietenilor sau rudelor lor — aceștia trebuie numai să aștepte ca în cazul lor carnea astfel cultivată să crească cu atât mai mult în puterea de a le controla viețile și în aceeași măsură vor face mai puțin progres pe linia Spiritului.
Cu alte cuvinte, apostolul spune că de fiecare dată când dăm atenție înclinațiilor naturii decăzute, împiedicăm progresul nostru spiritual și că tendința întregii acestei cedări cărnii este spre stricare, spre moarte. Pe de altă parte, în măsura în care omorâm înclinațiile cărnii și căutăm să trăim în armonie cu Spiritul Domnului, în acea măsură ne vom întări spiritual și vom fi pregătiți pentru viața veșnică de pe planul spiritual pe care Dumnezeu a promiso celor care vor demonstra iubirea lor pentru El și loialitatea lor față de principiile dreptății.
Aceasta nu înseamnă că numai cei care ajung la completa stăpânire a cărnii vor primi o binecuvântare de la Domnul, dar că, dacă nu manifestăm față de Domnul o apreciere a lucrurilor spirituale, nu vom face progres în ele, nu vom fi potriviți pentru viața veșnică și nu o vom primi; în timp ce, dimpotrivă, dacă purtarea noastră Îi va arăta Domnului iubirea noastră de adevăr și dreptate și dorința noastră de a plăcea Lui, oricât de slabă ar fi carnea noastră, El îi va socoti pe aceștia vrednici de viață veșnică, știind că atunci când vor avea corpurile perfecte ale învierii vor fi bucuroși să trăiască în absolută armonie cu aranjamentele divine. Astfel apostolul a scris cu altă ocazie: „Pentru ca cerința dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”. Rom. 8:4.
Continuare credincioasă în facerea binelui
În versetel 9 și 10 apostolul duce argumentul la o concluzie. Toți cei care doresc să facă drept — toți cei care doresc să trăiască potrivit liniilor marcate de Spiritul sfânt prin cuvintele lui Isus și ale apostolilor — trebuie nu numai să pornească bine prin facerea unei depline consacrări, ci trebuie să continue credincioși și să nu obosească în lupta împotriva păcatului și în a fi credincioși dreptății.
Dumnezeu caută să dezvolte și să fixeze caracter în poporul Său; și la timpul cuvenit, după ce ei vor fi suferit o vreme, s-au împotrivit și au luptat un timp împotriva slăbiciunilor cărnii, ei vor secera răsplata; ei vor primi corpurile noi pe care le-a promis Dumnezeu — corpurile Învierii. Atunci toate luptele și încercările lor vor fi sfârșite, fiindcă corpurile lor noi vor fi în acord perfect cu voința nouă și nu va fi nici un motiv de conflict între cele două. Lucrarea harului va continua atunci larg, prin ei, pentru binecuvântarea lumii.
Și, spune apostolul, nu numai să evităm asprimea față de alții care au fost prinși într-o greșeală, nu numai să ne păzim ca să semănăm după spirit și nu după carne, și nu numai să evităm osteneala pe această cale bună, ci mai mult, „cât avem ocazie, să facem bine la toți, dar mai ales celor din Casa Credinței”. Făcând astfel, vom copia caracterul Tatălui nostru ceresc. El este Fântâna Binecuvântării. De la El vin binecuvântările vieții actuale — lumina soarelui și ploaia — atât peste cei drepți cât și peste cei nedrepți, atât peste cei răi cât și peste cei buni.
Așa cum Tatăl ceresc dă continuu binecuvântări, mai degrabă decât să caute favoruri, tot așa și noi, ca și copii ai Săi avansați și dezvoltați, trebuie să căutăm să avem aceeași asemănare de caracter, aceeași dispoziție, aceeași minte, și anume, o dispoziție de a face bine tuturor, dar în special o dispoziție de a face bine tuturor celor care sunt copii ai Domnului — tuturor celor care sunt din Casa Credinței.