Vol. 12 Ianuarie-Februarie 2005 Nr. 2
DOUĂ SĂRBĂTORI DE PAȘTI
„De câte ori mâncați pâinea aceasta și beți paharul acesta vestiți moartea Domnului, până va veni El.” 1 Corinteni 11:26.
R5541 W. T. 15 septembrie 1914 (pag. 284-286)
Subiectul lecției de astăzi este unul despre cele mai interesante caracteristici ale misiunii pământești a lui Isus. El știa că apostolii nu știau că aceasta trebuia să fie ultima Sa cină cu ei. Deși făcuse aluzie la apropierea morții Sale, ucenicilor le-a fost imposibil să înțeleagă că un astfel de dezastru putea fi atât de aproape cum sugerase El. Totuși, Isus fiind pe deplin conștient de ceea ce însemna aceasta, dorea încheierea lucrării Sale. Probabil că tocmai în ziua la sfârșitul căreia Isus și ucenicii Lui au mers să mănânce Paștele, El a spus: „Dar am un botez cu care să fiu botezat și cât de mult doresc să se îndeplinească!”— un botez în moarte, care s-a sfârșit a doua zi.
Petru și Ioan au fost cei doi ucenici trimiși să pregătească Paștele. Evident Isus era în Betania, în casa lui Lazăr, când a trimis această vorbă. Se presupune că odaia mare de sus în care Isus și ucenicii au mâncat Paștele a fost aceeași odaie în care apostolii și alții s-au adunat să aștepte binecuvântările Cincizecimii. Tradiția indică și acum aceeași odaie, dar este sub controlul mahomedanilor, care sunt în special invidioși pe creștini.
În seara aceleiași zile, Isus împreună cu toți Cei Doisprezece s-au întâlnit în această odaie, toate pregătirile fiind făcute. Ei s-au întâlnit să sărbătorească Paștele Evreiesc la timpul stabilit. Mielul fusese fript și pâinile nedospite pregătite, de asemenea ierburile amare. Putem fi siguri că totul era în strictă conformitate cu cerința originară; căci Isus și apostolii Lui erau obligați de fiecare trăsătură a Legii Iudaice la fel ca ceilalți evrei — Noua Dispensație nefiind încă introdusă. Fiecare trăsătură a Legii era obligatorie până la binecuvântarea Cincizecimii, care a marcat aprobarea divină a sacrificiului lui Isus și acceptarea divină a tuturor celor care deveniseră ucenicii Săi printr-o deplină consacrare.
Onorurile Împărăției, dorite
Departe de a-și da seama că se aflau în ajunul unei mari tragedii, apostolii au crezut că Isus va fi foarte curând întronat ca Rege. Ei și-au amintit promisiunea că vor sta cu El pe Tronul Său. Această promisiune li se părea atât de aproape de realizare, încât nu se puteau gândi la nimic altceva decât la gradul de onoare pe care-l vor avea în Împărăție. Se pare că ei credeau că dacă nu se luptau cu tărie pentru ea, nu vor primi poziții atât de onorabile. Înțelegând atitudinea minții lor, Isus le-a spus: „Împărații popoarelor domnesc peste ele ... Voi să nu fiți așa; ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr; și cel care cârmuiește, ca cel care servește”.
Acestea erau noile norme, greu de înțeles pentru ei; și se pare că este încă greu pentru urmașii lui Isus să le înțeleagă pe deplin. Cel care va fi Cel mai mare în Împărăție a fost principalul Servitor în trup. Cel mai mare Slujitor al tuturor a fost desigur Domnul Isus Însuși. Dar Învățătorul dă de înțeles că același principiu este bun în privința tuturor urmașilor Lui. Oricare dintre ei care va servi pe frați cel mai credincios, cel mai serios, cel mai zelos, prin aceasta își va înmulți favoarea de la Dumnezeu și se va pregăti pentru o poziție cu atât mai înaltă în Împărăția lui Mesia.
Cu gândul că orice serviciu mic va însemna că admiteau nevrednicia lor de un loc mai înalt, ucenicii n-au făcut nici un aranjament pentru spălarea picioarelor, nici unul nedorind să-și asume rolul de servitor. În acea țară nisipoasă spălarea picioarelor era aproape o necesitate când se purtau sandale. Pentru a-i mustra, Isus S-a sculat de la masă și a făcut acest serviciu umil pentru ucenicii Lui, ((822)) spunându-le importanța lecției — și anume, umilința — și dând de înțeles că indiferent cât de umil serviciu ar putea face unul pentru altul, ei ar trebui să fie bucuroși să-l facă.
Lecția este încă valabilă pentru noi, nu ca o formă de ceremonie care să fie făcută, ci ca o ilustrare a unui principiu. Orice act umil de serviciu făcut unuia dintre frații Domnului corespunde cu această spălare a picioarelor.
Criza din viața lui Iuda
Cina de Paști a continuat — mâncarea mielului cu ierburi amare și cu pâine nedospită, care se asemăna considerabil cu o plăcintă groasă și care era folosită uneori în loc de lingură pentru a absorbi zeama de carne. Una dintre Evanghelii declară că Isus a început să fie mâhnit, și apoi a spus: Unul dintre voi cei doisprezece, care mănâncă cu mine ca oaspete al Meu, ca membru al familiei Mele, plănuiește trădarea Mea.
Se poate ca această declarație să fi avut un dublu obiectiv. Primul, să arate ucenicilor că Isus era pe deplin conștient de trădarea premeditată. De aceea ei să nu considere că I s-a întâmplat ceva neașteptat, sau în afara Programului Divin. Al doilea, poate că Domnul nostru a vrut ca acesta să fie ca o mustrare finală a lui Iuda — pentru al trezi, a-l face să se gândească. În cel mai bun caz calea unui trădător este dezonorantă, dar ea este îndoit de dezonorantă când un trădător acceptă ospitalitatea celui împotriva căruia complotează și mănâncă din pâinea lui.
Printre ucenici s-a răspândit consternarea și unul după altul au întrebat: „Eu sunt acela?” Semnificația acestei întrebări ar fi: Nu sunt eu acela despre care vorbești! Chiar și Iuda s-a alăturat la întrebarea generală: „Eu sunt acela?” Apostolul Ioan stătea lângă Isus și sf. Petru i-a făcut semn că ar trebui săL întrebe pe Învățător despre cine vorbea. A fost probabil o întrebare șoptită, auzită numai de Isus. Răspunsul șoptit al Domnului nostru a fost: „Acela căruia îi voi muia bucățica și i-o voi da”. Îndată, având pregătită o bucățică specială, un semn de interes special, i-a dat-o lui Iuda. Astfel sf. Ioan și sf. Petru știau cum stau lucrurile.
Se pare că după aceasta a fost un timp foarte scurt până ce Iuda s-a retras, relatarea spunând că „Satan a intrat în el”. Spiritul Celui Rău a pus stăpânire completă pe el în timp ce s-a oprit, a cântărit și a pus în cumpănă chestiunea vinderii celui mai bun Prieten pentru treizeci de arginți. Este cu totul posibil, deci, că Iuda n-a fost prezent când Isus, puțin mai târziu, a instituit Cina de Amintire pe care o sărbătoresc acum creștinii.
Semnificația Cinei Memoriale
Cina Memorială pe care a instituit-o Isus este total separată și distinctă de Cina de Paști, și totuși ele sunt strâns legate; pentru că una (Cina de Paști — n. t.) a fost tipul secundar, și cealaltă (cina Memorială — n. t.) tipul principal, sau tipul mai important, cu o semnificație încă mai înaltă. Într-una era folosit un miel literal ca săL simbolizeze pe Isus, Mielul lui Dumnezeu; în cealaltă, tipul principal, frângerea pâinii a reprezentat moartea lui Isus.
Evreii sărbătoreau nașterea națiunii lor și eliberarea lor din robia egipteană. Aceasta și-a avut începutul în trecerea peste întâii lor născuți, când a zecea plagă a venit peste egipteni. Sf. Pavel ne arată că întâii-născuți ai lui Israel, cruțați în acea noapte de Paști, au simbolizat Biserica Întâilor-născuți, care sunt cruțați, sau peste care se trece în timpul prezent, în timp ce noaptea de păcat predomină și înainte de a fi introdusă dimineața Împărăției lui Mesia.
Tot mai mulți studenți ai Bibliei ajung la concluzia că Amintirea morții lui Cristos nu trebuie celebrată lunar, trimestrial sau săptămânal, ci aceasta ar trebui considerată un tip principal al Paștilor evreiești și ar trebui celebrată anual și cam la același timp cu Paștele evreiesc.
Nu trebuie să înțelegem că apostolii au înțeles însemnătatea cuvintelor lui Isus, când le-a explicat semnificația Cinei pe care El a instituit-o. Mai degrabă, după cum El prezisese deja, Spiritul sfânt a adus aceste lucruri în atenția lor și i-a făcut în stare să înțeleagă însemnătatea lor după ce au primit binecuvântarea și luminarea Cincizecimii. Acum putem vedea semnificația cuvintelor lui Isus, „Acesta este trupul Meu, frânt pentru voi”. Noi înțelegem că El n-a vrut să spună, cum au gândit unii, că pâinea a fost transformată în trupul Său real și vinul în sângele Său real. Dimpotrivă, El încă avea trupul Său real și sângele Său real. N-a putut deci să spună mai mult decât: Această pâine reprezintă în mod simbolic trupul Meu, care va fi frânt pentru voi; și acest vin reprezintă sângele Meu, care va fi vărsat mâine pentru voi — viața Mea predată.
Nici nu trebuie să gândim că Isus a vrut să spună că din mâncarea acelei pâini și din băutul acelui pahar literal va rezulta o virtute specială pentru ucenici. Trebuie să privim mult dincolo de aceste lucruri, și să vedem că El a vrut să spună următoarele: Numai în măsura în care voi vă împărtășiți prin credință din meritele asigurate prin moartea Mea puteți avea marea binecuvântare prevăzută pentru voi ca ucenici ai Mei. Apostolii au crezut că moartea lui Isus a fost pentru păcatele lor și că aceasta a constituit baza acceptării lor de către Tatăl ceresc. Ei și-au dat seama că numai în măsura în care și-au însușit viața lui Cristos vor fi cu adevărat primitori ai tuturor acestor binecuvântări.
Sf. Pavel ne arată altă semnificație importantă a acestei pâini și a acestui pahar. El declară unitatea lui Cristos și a Bisericii Sale. El ne spune că există doar o singură Pâine și un singur Pahar. În primul rând, această Pâine a fost Isus Cristos; dar în al doilea sens toți urmașii lui Cristos, după ce au fost îndreptățiți prin Jertfa Sa, sunt privilegiați să devină membri ai Corpului Său, părți ale acelei singure Pâini care se frânge. În mod asemănător, după împărtășirea din meritul sângelui lui Cristos, din jertfa Sa, toți urmașii Săi adevărați sunt socotiți membri cu El și participanți la acest singur Pahar.
Ascultați cuvintele apostolului: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtășie a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtășie a trupului lui Hristos? ((823)) Pentru că noi, care suntem mulți, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toți luăm parte la acea singură pâine”. 1 Corinteni 10:16, 17.
Pecetluirea Noului Legământ
Isus a spus despre pahar, rodul viței, că reprezentă sângele Noului Legământ. Legământul Legii a fost Vechiul Legământ, care n-a reușit să aducă binecuvântări evreilor, pentru că ei nu l-au putut ține. Prin urmare, nici n-au fost calificați să binecuvânteze celelalte națiuni ale Pământului. Dar Dumnezeu a promis un Nou Legământ, unul mai bun, care va fi introdus de un Mijlocitor nou și mai mare sau superior lui Moise. Acest Nou Legământ, declară Dumnezeu, va îndeplini ceea ce vechiul Legământ al Legii n-a reușit; pentru că Noul Legământ al Legii va fi inaugurat de Mesia, Mijlocitorul Lui, la a doua venire a Sa. Împărăția Lui, stabilită în putere și glorie mare, va stăpâni, va binecuvânta și va instrui omenirea, va „lua din trupul lor inima de piatră și le va da o inimă de carne” tuturor celor care vor răspunde la acele ocazii binecuvântate.
Moartea lui Isus a constituit sângele care pecetluiește sau face eficient acest Nou Legământ. Dar observați mai departe: Biserica nu va fi binecuvântată sub acest Nou Legământ al Veacului Milenar, care va fi inaugurat la a doua Venire a lui Isus, la stabilirea Împărăției Sale. Biserica va fi binecuvântată înaintea acestui Nou Legământ. Într-adevăr, viețile (sângele) lor consacrate, acceptate de Domnul nostru, sunt socotite ca parte a sacrificiului Său, care pecetluiește Noul Legământ. Prin urmare, Noul Legământ nu poate fi pecetluit pe deplin până când întregul Corp al lui Cristos, care este Biserica, se va fi împărtășit cu El bând din Paharul Lui — în jertfirea drepturilor, privilegiilor pământești, a vieții însăși.
Legământul de sacrificiu
Între timp, vedem că Isus și Biserica nu-și primesc răsplata nici sub Legământul Legii nici sub Noul Legământ, ci sub un legământ special, numit Legământul de Sacrificiu. În Psalmi se face referire la acest Legământ al lui Cristos și al Bisericii, unde Domnul este reprezentat spunând: „Adunați-Mi pe credincioșii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Psalm 50:5). Adunarea celor care intră în acest Legământ special de Sacrificiu cu Domnul este în desfășurare de peste 1800 de ani. Avem toate motivele să credem că jertfa este aproape completată și că în curând toți jertfitorii, membrii Corpului lui Cristos, vor fi glorificați, schimbați prin puterea Primei Învieri și vor intra în bucuriile Domnului lor, conform promisiunii Sale: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie”.
Domnul nostru a arătat că El nu va mai bea din Pahar; și n-a mai făcut-o. Lucrarea Lui, băutul Paharului, a fost terminată a doua zi pe Calvar. Acolo El a terminat băutul Paharului pe care Tatăl i-L turnase. Tatăl a turnat același Pahar pentru toți urmașii lui Isus; și ei trebuie să bea din Paharul Lui, precum și să se împărtășească din meritele Trupului Său frânt, dacă vor să fie comoștenitori cu El în Împărăție, care va fi stabilită curând.
Aceasta a fost semnificația cuvintelor Domnului către sf. Iacov și sf. Ioan, ucenicii Lui, când au cerut locuri speciale în Împărăție. Isus a întrebat: „Puteți (sunteți dispuși) voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu, și să fiți botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” Ei și-au declarat din inimă dispoziția. Isus i-a asigurat că cererea lor se va împlini; că, dacă erau dispuși, El Se va ocupa ca ei să bea din Paharul Său. Și așa este cu toți urmașii Săi. Scripturile îi asigură spunând: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după planul Său”.