Parfumul scump al Mariei
„Ea a făcut ce a putut.” Versetul 8.
R5540 W. T. 15 septembrie 1914 (pag. 283-284)
Ultimele cinci zile ale misiunii Domnului Isus sunt pline de interes. Întâmplarea care marchează în mod special lecția noastră a avut loc la încheierea zilei de Sabat evreiesc, chiar înainte de răstignirea Domnului nostru. Isus și ucenicii Săi veniseră la sărbătoarea de Paști, El spunându-le că va fi răstignit acolo, dar ei au gândit că El vorbea în vreun fel de limbaj figurat. Într-adevăr, niciodată în timpul misiunii lui Isus răstignirea Lui nu părea mai puțin probabilă decât atunci când a avut loc. Propovăduirea Sa și propovăduirea ucenicilor Săi, întâi a celor doisprezece apoi a celor șaptezeci, trezise mare interes în toată evreimea — în special în Galileea.
Mulțimi mari de oameni erau veniți în Ierusalim să prăznuiască Paștele care ținea o săptămână. Mii dintre ei auziseră despre Isus și mulți dintre ei fuseseră primitorii milei Sale prin faptul că le-a vindecat bolile. Numai cu puțină vreme în urmă, un număr considerabil discutaseră dacă era potrivit să-L proclame pe Isus Împărat. Într-adevăr, chiar a doua zi după incidentul din lecția aceasta, mulțimea, unii care-L urmau, alții care mergeau înaintea Lui în timp ce intra călare pe asin, L-a aclamat ca împărat. Ei au strigat: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului! Osana, în cele preaînalte”.
Dar Învățătorul știa că masele de oameni vor fi numai ca niște copii în mâinile marilor învățători din timpul acela. El știa că era o ură ucigătoare împotriva Lui printre preoții cei mai de seamă, cărturari și farisei. Adevărat, s-a scris că L-au urât fără temei, adică fără o cauză justă (Ioan 15:25); dar ei aveau destulă cauză să-L urască, din punctul lor de vedere.
Atitudinea Învățătorilor religioși
Cu toate că națiunea evreiască își pierduse libertatea cu mult timp în urmă și n-avea nici o ((824)) perspectivă de a o recâștiga vreodată, totuși din vremea lui Solomon nu mai fusese niciodată un timp în care perspectivele politice să pară atât de favorabile. Împărații romani își arătaseră dispoziția de a coopera chiar cu acești preoți, cărturari și conducători religioși. Împărații doreau numai să stăpânească și și-au dat seama că prin acești conducători religioși puteau exercita mai mare influență decât în oricare alt mod.
Astfel marii conducători religioși se credeau garanții poporului. Ei au înțeles că controlul lor asupra evreilor mai ignoranți era subminat de învățăturile lui Isus. Ei se simțeau atât de satisfăcuți de ei înșiși, ca reprezentanți pretinși ai lui Dumnezeu și ca intermediari la guvernul roman, încât n-au gândit că merita să cerceteze cu privire la Isus și la învățăturile Lui. Într-adevăr, din punctul lor de vedere, totul mergea rezonabil de bine. Dorința lor cea mai mare a fost să nu intervină nimic în planurile lor.
Mulți dintre ei își pierduseră toată credința în Dumnezeu și într-o viață viitoare. Alții, păstrând credința în Dumnezeu și în Împărăția Sa promisă, gândeau că afilierea cu imperiul roman ar fi cel mai bun mijloc de întărire a națiunii lor și de pregătire a ei pentru gloriile mesianice. Din acest punct de vedere, Isus era un tulburător al păcii. El nu aparținea clicii lor. Purtarea Lui, precum și învățăturile Lui îi mustrau și contribuiau la zdrobirea influenței lor la popor.
Conducătorii religioși auziseră că Isus venea la Sărbătoare. Lecția noastră ne spune că ei au discutat cum puteau proceda cu El în mod înțelept, cum Îl puteau omorî și scăpa de El cumva. Părea că ei în unanimitate credeau că nimicirea Lui era pentru binele cauzei Domnului, deoarece ei înțelegeau greșit acea Cauză. O altă scriptură ne spune că Caiafa, marele preot, a zis că era mai bine să piară un singur om decât să piară întreaga națiune (Ioan 11:49-52). Ei și-au închipuit că dacă se permitea ca învățăturile lui Isus să continue, în mod sigur vor trezi poporul la credință în Împărăția mesianică. Ei gândeau că Isus era un impostor, dar se temeau că învățăturile Lui vor incita la vreun fel de răscoală fanatică.
Conducătorii religioși aveau gânduri de ucidere în inima lor. Era doar o chestiune de modul în care puteau să comită uciderea și să înșele poporul, așa încât să nu provoace pe cei care începuseră să aibă credință în Isus. Concluzia lor a fost că Sărbătoarea era un moment nefavorabil; căci El va fi înconjurat de mulțime, dintre care unii Îl credeau un mare profet, iar alții Îl considerau a fi Mesia. Aceasta era atitudinea minții lor când Iuda a mers în particular la ei, sugerând că el va fi la curent cu mișcările lui Isus și că pentru o anumită sumă de bani îi va informa în legătură cu cel mai prielnic moment pentru a-L lua pe Isus prizonier — un moment când mulțimea nu va fi cu El. Planul lui a fost acceptat și dus la îndeplinire.
Sărbătoarea — Ungerea
Isus și ucenicii Săi erau oaspeții onorați ai acelui Lazăr pe care Isus l-a trezit după ce fusese mort timp de trei zile. Era în casa lui Simon Leprosul, care probabil că era mort. Isus era oaspetele de onoare, ucenicii Săi având și ei parte cu El. Marta și Maria, împreună cu Lazăr, erau gazdele. Cina era în desfășurare când Maria a intrat cu un vas de parfum foarte scump, al cărui conținut l-a turnat pe capul lui Isus și, potrivit altei relatări, după aceea a turnat o parte din același parfum pe picioarele Lui.
Casa s-a umplut de parfum; Isus a fost onorat. Atunci a venit o voce murmurătoare: „Ce rost are risipa aceasta?” Sf. Ioan ne spune că liderul murmurătorilor era Iuda, și evident câțiva au fost influențați de el. Iuda poza ca prieten al săracilor, insinuând că regretele sale nu erau egoiste sau personale, ci el se gândise ce bine s-ar fi putut face altora.
Apostolii au aflat mai târziu că vorbirea lui era fățarnică. Atunci Isus a înțeles mânia lui Iuda, care l-a făcut să insulte fățiș pe una dintre gazde cu acea ocazie. Sf. Ioan ne spune că mânia lui Iuda a fost din cauză că n-a reușit să ia el acești bani. El era casierul micii cete a ucenicilor; el ținea punga cu bani; și, după cum au aflat mai târziu, era hoț, care în particular punea deoparte pentru sine (Ioan 12:6). Și probabil Iuda nu este singura persoană care a cerut pentru săraci și în același timp a căutat să deturneze fonduri pentru sine.
Măsura devotării Mariei
Declarația lui Iuda că parfumul valora trei sute de lei nu este probabil o evaluare exagerată. Trei sute de lei ar fi cam șase dolari. În timpul când leul de argint, care valora șaisprezece cenți, reprezenta munca pe o zi, trei sute de lei reprezenta practic munca pe un an. Șaisprezece dolari pe uncie, uneori mai mult, s-a plătit pentru uleiul de trandafiri; și istoria ne spune că în trecut se plăteau pentru parfumuri sume fabuloase.
Astăzi parfumurile se pot face și se pot vinde la prețuri neînsemnate, în comparație cu trecutul. Și totuși cei din vechime erau pasionați de parfumuri; și folosirea lor generoasă, cum este în cazul pe carel avem în față, a marcat un respect profund, da, reverență. Maria a știut fără îndoială că prietenul ei foarte apreciat, Isus, care adusese pe fratele ei din mormânt, nu era altul decât Mesia, Fiul și reprezentantul lui Iehova Dumnezeu. Ea a căutat să exprime respectul pe care-l avea pentru Iehova, față de cel mai înalt reprezentant al Său, Isus.
Biata Maria trebuie să se fi simțit zdrobită când a auzit critica aspră. Dar Isus a venit în apărarea ei spunând: „Lăsați-o în pace. De ce faceți supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos pentru Mine. Ea a făcut ce a putut. Mi-a uns trupul pentru îngropare. Pe săraci întotdeauna îi aveți cu voi și le puteți face bine, dar pe Mine nu Mă veți avea întotdeauna”.
Desigur că aprobarea Învățătorului a mângâiato pe Maria; și oriunde s-a propovăduit Evanghelia Domnului, această poveste a devotamentului ei iubitor, până la măsura unui preț considerabil și probabil a unei negări de sine considerabile, s-a spus ca amintire despre ea, nu numai s-o onoreze pe ea, ci în special să inspire și să încurajeze pe alții din poporul Domnului ca să obțină și să exercite o iubire care se delectează în serviciu, da, în sacrificiu scump.
O sugestie care merită considerație
Un tipograf din Boston, mort acum, a pus pe cartea sa de vizită următoarele sugestii folositoare și ((825)) practice: „Nu țineți vasele de alabastru ale iubirii și tandreței voastre pecetluite până când prietenii voștri sunt morți, ci umplețile viețile cu bunătate. Spunețile cuvinte aprobatoare și înveselitoare atâta timp cât urechile lor le pot auzi. Lucrurile frumoase pe care le spuneți după ce au murit, spuneți-le înainte de moarte. Florile pe care vreți să le trimiteți pentru sicriul lor, dați-le acum; și astfel luminați-le și înfrumusețați-le casele înainte de a pleca din ele.
Dacă prietenii mei au vase de alabastru puse deoparte, pline de parfumul simpatiei și al afecțiunii, pe care ei intenționează să le verse peste trupul meu mort, aș vrea mai degrabă să le aducă acuma în ceasurile mele ostenite și tulburate, și să le deschidă ca să fiu împrospătat și înveselit atâta vreme cât am nevoie de ele și mă pot bucura de ele. Aș vrea mai degrabă să am un sicriu simplu, fără nici o floare și o înmormântare fără elogii, decât o viață fără dulceața iubirii și simpatiei. Să învățăm să ungem pe prietenii noștri dinainte pentru înmormântarea lor.
Bunătatea post-mortem nu poate înveseli un spirit apăsat. Florile de pe sicriu nu trimit nici o mireasmă înapoi pe cărarea ostenită pe care au călătorit cei iubiți ai noștri.”