Vol. 12 Martie-Aprilie 2005 Nr. 3

„JUDECĂŢILE TALE SUNT O MARE ADÂNCIME”

„Nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii.” 1 Corinteni 1:25 .

R5534 W. T. 15 septembrie 1914 (pag. 275-277)

Planul pe care Dumnezeu l-a adoptat în lucrarea Sa cu păcatul şi cu păcătoşii pare a fi un plan foarte nechibzuit, foarte neînţelept pentru mintea lumească, pentru înţelepciunea lumească. Declaraţiile Bibliei pe această linie nu prezintă interes, ca fiind declaraţii înţelepte pentru asemenea minţi. În primul rând, Dumnezeu l-a creat pe om perfect. Apoi l-a pus în condiţii în care a fost ispitit şi a căzut în păcat. Atunci Dumnezeu a pronunţat asupra lui sentinţa morţii, deoarece El îl avertizase că acesta va fi rezultatul neascultării. După ce l-a condamnat astfel pe om, Iehova Însuşi S-a îngrijit de o eliberare din acea pedeapsă cu moartea, dând cu mare preţ un Răscumpărător pentru păcătos. Când a dorit să vestească lumii pregătirea Sa pentru mântuirea oamenilor din blestem, El a trimis predicatori aleşi din rasa păcătoşilor pentru a spune veştile bune.

Timp de aproape două mii de ani aceşti predicatori au depus cele mai bune eforturi ale lor. Când unii dintre ei au murit, alţii le-au luat locul. Dar cu toată vestirea care s-a făcut, numai foarte puţini au crezut Mesajul sau i-au dat atenţie. Adesea aceşti mesageri imperfecţi s-au epuizat şi au căzut de oboseală. Ei au mers la Domnul cu inimi împovărate, spunându-I despre rezultatele slabe care au însoţit eforturile lor. Dar Domnul le-a răspuns: „Continuă să răspândeşti cuvintele pe care ţi le-am dat; aceasta este voia Mea; chiar aceasta vreau să faci”. Aşa că ei au trudit în continuare, lăsând rezultatele în seama lui Dumnezeu.

Dar lumea a clătinat din cap neîncrezătoare. Pentru ea vestirea unui astfel de Mesaj părea nechibzuinţă, pierdere de timp preţios, dovadă a lipsei de sănătate a minţii. Puţini au crezut că este de la Dumnezeu — chiar şi că un Dumnezeu al iubirii există. Totuşi, după cum ne spune apostolul, „Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei care cred, prin nebunia predicării” (1 Cor. 1:21). El a ales această metodă, pe care oamenii o numesc nebunie, să aleagă o clasă specială pentru un scop foarte special, în legătură cu marele Său Plan. Deşi din punct de vedere uman acesta pare un început foarte mic şi slab, ca şi cum lucrarea lui Dumnezeu este aproape o nereuşită — dacă El îşi propune să salveze şi să ridice lumea — totuşi când planul lui Dumnezeu va fi ajuns la sfârşitul lui glorios, toţi vor vedea că a fost cel mai înţelept, puternic şi eficace. Nu vor mai exista

„Batjocuri de necredincios şi ură de păgân,
ce-s dispreţuitoare”.

Dumnezeu nu alege acum pe cei mari ai Pământului, ci îndeosebi lucrurile joase, umile şi obscure, „pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”. El le alege pe acestea ca instrumente pentru a binecuvânta restul omenirii.

Viaţa, un mare dar chiar şi acum

S-a pus întrebarea: Cum trebuie văzută Iubirea lui Dumnezeu din punctul de vedere al unui aranjament hotărât dinainte, care, în realizarea lui, a implicat atâta păcat, suferinţă şi moarte? Gândindu-se la această întrebare, omul trebuie în primul rând să se debaraseze total de ideea eronată că păcatul, suferinţa şi moartea sunt numai preludiile unei eternităţi de suferinţă. Apoi trebuie să ne amintim că Dumnezeu nu este în nici un caz datornicul nostru. Noi suntem datornicii Lui, chiar şi pentru existenţa noastră; El nu datorează nimic rasei.

((834))

Să presupunem că am putea elibera toate minţile de ideea chinului veşnic sau al unui purgatoriu de suferinţă după moarte, şi că apoi le-am spune: Gândeşte-te acum, ai prefera să mai trăieşti încă câţiva ani sau ai prefera să mori imediat? Sau să presupunem că punem problema astfel: Eşti bucuros că exişti, sau ai vrea mai bine să nu te fi născut? Credem că marea majoritate ar răspunde că doresc să trăiască, preferă să trăiască cât se poate de mult. Ei nu doresc să moară nici astăzi, nici mâine, nici anul viitor; fireşte că n-ar vrea să moară niciodată dacă ar putea să prevină moartea!

Cei care simt că ar fi bucuroşi să moară, sau care doresc să nu se fi născut, sunt cei care au avut experienţe mai rele şi mai nefericite decât în mod obişnuit, sau altfel sunt dezechilibraţi mintal. Mulţi n-au atâţia bani câţi şi-ar dori, nici ambianţă şi condiţii atât de plăcute cum au alţii şi cum ar dori şi ei să aibă. Totuşi viaţa este preţioasă; şi ei ţin la ea cât se poate de mult. Dragostea de viaţă este inerentă omului şi a supravieţuit chiar experienţelor dureroase care au urmat căderii.

De ce permite Dumnezeu domnia actuală a păcatului?

Dar de ce permite Dumnezeu să fie lucrurile aşa cum sunt? Aceasta a fost întotdeauna una dintre problemele complicate pentru minţile celor care au totuşi suficientă credinţă să creadă în existenţa unui Creator Suprem. Noi nu ştim dacă putem clarifica lucrurile mai bine sau să le declarăm mai clar decât le-am declarat în Studii În Scripturi, Volumul I, în capitolul „Permisiunea răului”. Dacă ne punem în locul lui Dumnezeu, putem vedea că El trebuia să creeze omul, fie fără facultăţi morale, asemenea animalelor inferioare, fie cu facultăţi mentale şi morale capabile să aprecieze normele dreptăţii şi nedreptăţii, să aprecieze pe Creatorul său, cu putere de a raţiona şi de a alege între bine şi rău — între ascultare şi neascultare de acel Creator.

După ce înainte a adus în existenţă creaţia animală, Dumnezeu a dorit să creeze un ordin de fiinţe mai nobile, creaturi în chipul şi asemănarea Sa, pe planul de viaţă pământesc. El Şi-a propus să aibă o rasă de fiinţe care erau perfecte precum îngerii, în stare să aprecieze aceleaşi norme morale, aceleaşi principii ale dreptăţii. S-ar putea pune întrebarea: Cum putea Dumnezeu să creeze aceste fiinţe, astfel încât să nu fie în pericol de a cădea vreodată în păcat? Evident scopul lui Dumnezeu n-a fost să le creeze aşa. El a dorit ca ele să posede calitatea liberului arbitru moral, puterea de a-şi exercita dorinţele, fie pentru dreptate, fie pentru nedreptate.

La crearea omului, Lucifer, Fiul Zorilor, a început să nutrească planuri ambiţioase, neloiale Creatorului său. El şi-a dat seama că o rasă pe un plan de existenţă inferior lui ar putea fi convinsă să aleagă o cale contrară voinţei exprese a lui Dumnezeu — Creatorul ei. Înainte de crearea omului, Dumnezeu a văzut că Lucifer se va abate de la cărarea ascultării, va deveni un rebel împotriva guvernării Sale drepte, un mare Adversar, şi că drept rezultat răul va izbucni mai târziu în Imperiul Său. El a văzut dinainte că prin influenţa rebelului Lucifer (de atunci înainte Satan — adversar, acuzator, cel care urăşte), omul va deveni neascultător şi va cădea de la starea de perfecţiune în care va fi creat.

Cunoscând aceasta şi nefăcându-i omului nici o nedreptate, ci creându-l cu deplină capacitate de a rezista ispitei, Dumnezeu aşa a aranjat şi a sincronizat crearea omului încât el să fie un obiectiv al atacului din partea lui Satan, care va profita de lipsa de experienţă a Tatălui Adam şi a Mamei Eva şi va încerca să captureze întreaga rasă a omului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a intenţionat să permită să vină peste om această probă, şi ştiind că Adam va eşua la probă şi astfel îşi va atrage pedeapsa cu moartea, El a proiectat să facă din experienţa rasei o lecţie obiectivă pentru toate creaturile Sale inteligente, şi în acelaşi timp aşa să conducă această situaţie încât familia umană să fie eliberată în cele din urmă de rezultatele rele ale căderii şi să fie foarte mult binecuvântată, dacă se va folosi de lecţiile învăţate în experienţele ei amare cu păcatul şi se va întoarce la armonie cu dreptatea.

Timpul, un aspect important

Înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu nu putea aproba pe nimeni ca vrednic de viaţă veşnică dacă nu se va dovedi a fi în deplin acord cu Legea Sa Divină. Natura păcatului este să se înmulţească şi să producă suferinţă şi degradare. Cu această cunoştinţă Dumnezeu a făcut dinainte aranjamentul să-l lase pe om să meargă pe propria sa cale. El a ştiut dinainte că fiinţele inteligente cu libertate de alegere şi de voinţă, dacă nu sunt învăţate şi n-au restricţii, în cele din urmă vor cădea în păcat, chiar dacă la neascultare era ataşată o pedeapsă. El a ales să nu-l restrângă pe Lucifer.

Planul lui Dumnezeu este atât de cuprinzător încât nu poate fi privit şi judecat din punctul de vedere al câtorva ani — nici chiar al unei mii de ani sau a şase mii de ani. Acesta trebuie privit din punctul de vedere al eternităţii. El a fost aranjat, nu pentru binele creaturilor care vor trăi câţiva ani sau câteva secole, ci pentru al acelora care vor trăi de-a lungul veacurilor eternităţii. Planul Său trebuie deci înfăţişat atât de vast încât să includă toate timpurile şi toate fiinţele create în asemănarea Sa, spre gloria Sa şi spre binele lor veşnic.

Nu trebuie să presupunem că Iehova plânge în suferinţă pentru că omenirea suferă şi moare. El este un Dumnezeu al iubirii şi al compătimirii infinite; dar El a ştiut de la început că omul va ((835)) cădea şi că El putea conduce întreaga situaţie pentru binecuvântarea şi învăţătura finală a oamenilor şi a îngerilor — a tuturor creaturilor Sale inteligente; şi El Şi-a propus să facă astfel. Chiar şi noi ştim că păcatul şi moartea cu toate rezultatele lor îngrozitoare predomină în lume de şase mii de ani. Ştim de asemenea că Dumnezeul nostru este la cârmă şi că toate lucrurile vor fi făcute să producă binele în cele din urmă. Ne gândim la potop ca la o înfrângere îngrozitoare, pentru că atâtea vieţi au fost pierdute. Totuşi calamitatea ar fi fost mult mai mare dacă jumătate ar fi fost lăsaţi ca să-i plângă pe ceilalţi. Se susţine că oamenii nu suferă foarte mult când se îneacă — că moartea prin acest mijloc este relativ uşoară.

Şase mii de ani de păcat, întristare şi moarte par o perioadă lungă de suferinţă pentru omenire. Totuşi majoritatea rasei n-a trăit mai mult de douăzeci de ani. Poate că jumătate n-a trăit până la vârsta de cinci ani. Foarte puţini au ajuns la vârsta de o sută de ani. Cu toţii avem perioade de relativ confort, binecuvântare şi bucurie; chiar şi în condiţiile prezente Dumnezeu este foarte milos. Şi din punctul de vedere al viitorului glorios, cu minunatele lui ocazii de binecuvântare, cu speranţa lui de viaţă veşnicăpentru om şi cu marile lui lecţii învăţate pentru toată eternitatea de toate creaturile inteligente ale lui Dumnezeu, domnia Păcatului şi a Morţii prezintă un aspect total diferit de cel pe care altfel putea să-l prezinte.

Permiţând lunga domnie a Păcatului şi suita lui de rele, Dumnezeu a arătat principiile Guvernării Sale, pentru ca în timp toţi să poată înţelege clar care sunt rezultatele inevitabile ale neascultării de marele lor Creator. Suntem siguri că Adam şi Eva au fost bucuroşi că Dumnezeu n-a dus la îndeplinire imediat sentinţa cu moartea pronunţată împotriva lor. Suntem siguri că s-au bucurat că li s-a permis să-şi continue existenţa mulţi ani, chiar după ce au fost scoşi din Grădina Edenului; şi noi credem că ei au avut multe experienţe de mai multă sau mai puţină fericire, în ciuda lacrimilor, durerii şi suferinţelor care le-au căzut la sorţi.

Astfel, când privim întreaga istorie a rasei lui Adam şi înţelegem că toate experienţele cu păcatul, suferinţa şi moartea vor fi făcute să realizeze scopurile glorioase ale lui Dumnezeu pentru lume, şi sunt destinate să se dovedească o lecţie trainică pentru toate creaturile Sale inteligente care există acum şi care vor exista vreodată, putem vedea de ce a permis El domnia răului care i se pare atât de lungă omului. Când mai vedem şi faptul că Dumnezeu alege acum o clasă foarte selectă, din cei foarte umiliţi şi ascultători, ca să fie folosiţi drept mijloace subordonate Singurului Său Fiu Conceput pentru a recupera şi ridica la perfecţiune şi viaţă veşnică pe toţi din rasa umană care vor accepta prevederile îndurătoare, putem înţelege de ce El a binevoit să cheme această clasă prin „nebunia predicării”, prin instrumente foarte imperfecte. Astfel îi arată El pe cei umili, care vor primi Mesajul Său prin orice mijloace pe care El binevoieşte să le folosească şi care sunt bucuroşi să părăsească păcatul şi să-I servească Lui.

Un Mântuitor, şi încă unul mare

Dumnezeu putea să spună: Voi ridica blestemul Meu de peste omenire şi-o voi lăsa să aibă o altă încercare de viaţă — o încercare individuală. Dar chiar dacă ar fi fost în armonie cu Justiţia lui Dumnezeu, aceasta n-ar fi fost suficientă singură. Omenirea se zbate de mult timp în mlaştina păcatului. Ea n-ar fi avut putere să profite de o nouă încercare dată ei dacă n-ar fi fost prevăzut un Răscumpărător, un Mântuitor, care să fie puternic, nu numai să realizeze abrogarea sentinţei cu moartea prin plătirea pedepsei oamenilor, dar şi să-i elibereze de toate lanţurile Păcatului şi ale Morţii din mădularele lor. El trebuia să fie un Mântuitor care are putere să lege pe marele Adversar, care a ţinut atât de mult rasa omului în robie şi în orbire. El trebuia să le vindece rănile, să le deschidă ochii orbiţi şi urechile asurzite şi să-i ridice sus, sus la lumina şi libertatea fiilor lui Dumnezeu. Cu adevărat omul are nevoie de un Mântuiror puternic; şi lăudat fie Dumnezeu, unul ca acesta a fost dat în persoana preaiubitului Său Fiu!

În timp ce urmărim diferiţii paşi ai minunatului Plan al Veacurilor, înţelegem că pentru toţi care vor câştiga viaţa veşnică, pe oricare plan de existenţă, calea umilinţei este calea spre glorie. „Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat.” Nici unuia nu-i va fi acordată binecuvântarea inestimabilă a vieţii veşnice care nu este în amănunţime încercat şi găsit vrednic sub probă, care nu se smereşte bucuros sub mâna cea tare a lui Dumnezeu. Acest principiu se aplică atât la fiinţele umane cât şi la cele spirituale. Numai acelora care se supun cu bucurie lui Dumnezeu, din iubire pentru El şi pentru legile Sale drepte, le va fi permis să trăiască după timpul Secerişului Veacului Milenar. Toţi ceilalţi vor pieri cu desăvârşire.

Caracterul glorios al lui Dumnezeu, revelat

Atunci cei sfinţi, în fiecare sferă a vieţii, în fiecare parte a măreţului Univers al lui Dumnezeu, vor da slavă, onoare şi laudă Atotputernicului Creator şi gloriosului Său Fiu de-a lungul veacurilor eternităţii. Atunci toţi vor vedea şi vor recunoaşte cât de minunat a fost Planul de Răscumpărare al lui Iehova, cât de mult depăşeşte puterea omului căzut de a-l pătrunde. Maiestatea şi gloria caracterului divin vor rămânea revelate — Dreptatea Sa ((836)) neabătută, unită cu compasiunea Sa infinită, Înţelepciunea Sa glorioasă, Iubirea Sa minunată, Puterea Sa mare. Atunci toţi se vor închina înaintea Lui şi-L vor adora!

„O, Dumnezeul meu, când sufletu-mi
Cuprinde cu privirea ale Tale îndurări,
Extaziat de privelişte,
În uimire, iubire şi laudă se pierde!”