PORUNCILE CELE MARI
„Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu toată cugetarea ta; și pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Luca 10:27.
R5521 W. T. 15 august 1914 (pag. 250-251)
În ziua când doctorii în teologie căutau să-L prindă în cursă pe Domnul, s-au pus multe întrebări. Noi am analizat una cu o săptămână în urmă. Întrebarea finală constituie studiul de astăzi. Un cărturar, un om cu o educație mai mult decât medie, auzise diferitele întrebări puse și își dăduse seama cât de bine răspunsese Domnul la ele. Apoi el a încercat o întrebare — foarte probabil cu toată sinceritatea și nu pentru a-L prinde în cursă pe Isus. El a întrebat: „Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” — fără îndoială referindu-se la Decalog. Isus a răspuns că prima, cea mai importantă dintre toate poruncile este: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, Domnul este unul singur. Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea ta și cu toată puterea ta»; iată porunca dintâi”.
Aici Domnul nostru a citat din Vechiul Testament (Deut. 6:4, 5). Ce minunat de cuprinzătoare este această declarație! Cine astăzi, după sute de ani, ar putea rezuma mai complet marele adevăr al acestui text? Înțelepciunea cerească s-a manifestat în prima declarare a ei. Aceeași Înțelepciune cerească s-a manifestat și în referirea pe care a făcut-o Domnul la ea. El n-a adăugat nimic, pentru că nu putea fi adăugat nimic.
Mai mult, zilnic vedem tot mai clar forța acestei expresii — Iubirea. Iubirea este lucrul principal! În timpurile trecute mulți, conform crezurilor declarate, se poate să fi schimbat această declarație pentru ca ea să spună că trebuie să ne fie groază, teamă, să tremurăm; pentru că Atotputernicul Dumnezeu al Universului, ni s-a spus, are un iad mare de tortură pregătit dinainte de crearea omului, în care Și-a propus să chinuie veșnic marea majoritate a omenirii. Dar aceasta era în crezuri. Biblia se deosebește clar de toate crezurile și superstițiile omenești și ne spune că Dumnezeu este iubire, că El este Tatăl Luminii și al Milei, de la care vine orice dar bun și desăvârșit.
Biblia ne mai spune despre iertarea divină, pregătită divin prin sângele prețios al lui Cristos înainte de întemeierea lumii. Ea ne mai spune că această iertare a păcatelor nu este numai pentru Biserică, Aleșii, cei câțiva care sunt acum chemați din lume; ci că în cele din urmă Iubirea lui Dumnezeu se va arăta tuturor creaturilor Sale cu intenția ca, ajungând la cunoașterea acelei iubiri la timpul potrivit, ele să poată renunța la păcat și să accepte prevederea divină — primind în schimb în Împărăția lui Mesia marea binecuvântare a Restabilirii perfecțiunii intelectuale, morale și fizice, pierdute prin neascultarea Tatălui Adam.
((855))
A doua poruncă
Isus a depășit întrebarea și a declarat că a Doua Poruncă este strâns legată de Prima, și anume: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Din nou rămânem uimiți ce mult este declarat în foarte puține cuvinte. Sunt scrise multe volume care conțin cu mult mai puțin. Nici o altă religie decât cea a Bibliei nu descoperă un astfel de Dumnezeu al milei și compasiunii, cum este arătat prin prevederea Sa iubitoare pentru binele creaturilor Sale. Nici o altă religie nu face nici măcar aluzie la iubirea dată ca răspuns. Nici o altă religie nu sugerează un standard atât de înalt de a proceda cu semenii noștri.
Acum aproape patru mii de ani, această Lege a lui Dumnezeu a fost făcută cunoscută mai mult sau mai puțin și altor neamuri și popoare prin evrei (Deuteronom 4:6-8); dar nici unul dintre ele n-a înțeles adevărata ei semnificație. Cea mai mare apropiere de acest sentiment este găsită probabil în scrierile lui Confucius, în sensul că nimeni nu trebuie să facă altuia ce nu dorește să i se facă lui. Dar, o, ce contrast! Una este doar o formulare negativă; cealaltă este pozitivă — „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.
Într-adevăr, există ceva în legătură cu Legea lui Dumnezeu care o pecetluiește ca fiind divină. Cât de frumoasă ar fi lumea, cu toți spinii, mărăcinii și dificultățile ei, dacă oamenii ar fi în stare și ar dori să trăiască la înălțimea acestor două mari Legi — fiecare să-L iubească pe Tatăl ceresc la modul suprem, servindu-L cu toată puterea și talentul, și să iubească pe aproapele său ca pe sine însuși, căutând să servească pe aproapele cum ar avea ocazia! Acesta ar fi Paradisul. Mulțumită lui Dumnezeu, tocmai așa suntem asigurați că va fi lumea, când va fi stabilită Împărăția Mesianică.
Aranjamentul divin care a prevăzut moartea lui Cristos ca o compensare pentru păcatul lui Adam, a prevăzut și domnia lui Cristos ca o compensare a Domniei Păcatului și a Morții. Și promisiunea divină ne asigură că în cele din urmă toți cei care vor iubi și vor dori dreptatea și adevărul vor fi binecuvântați, făcuți desăvârșiți și vor avea viață veșnică. Ne asigură de asemenea că Pământul, locul picioarelor lui Dumnezeu, va fi făcut glorios în timpul miei de ani de Domnie a lui Mesia; și că la sfârșit toți cei care vor iubi păcatul, refuzând să progreseze în dreptate, vor fi distruși dintre oameni în Moartea a Doua. Astfel va fi introdusă Ziua fericită pentru care ne-am rugat de atâta timp: „Vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”. Atunci se va împlini promisiunea că fiecare genunchi se va pleca și fiecare limbă va mărturisi, și tot Pământul se va umple de gloria lui Dumnezeu.
„Nu ești departe de Împărăție”
Cărturarul a fost impresionat și a recunoscut adevărul răspunsului lui Isus. El a spus: „Bine, Învățătorule! Ai vorbit potrivit adevărului; că Dumnezeu este Unul singur și nu este altul afară de El; și a-L iubi cu toată inima, cu toată priceperea, cu tot sufletul și cu toată puterea și a iubi pe aproapele ca pe tine însuți este mai mult decât toate arderile-de-tot și decât toate jertfele”.
„Isus a văzut că a răspuns cu pricepere și i-a zis: «Tu nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu!»” Prin aceasta Învățătorul a vrut să spună că acest cărturar era foarte aproape de punctul în care putea deveni unul dintre ucenicii Săi — unul dintre aceia care așteaptă Împărăția, speră în ea, se străduiesc pentru ea și se pregătesc pentru ea. Pe acești „israeliți cu adevărat” în care nu se găsea viclenie îi căuta Isus în mod special ca să-i strângă dintre poporul evreu, ca pregătire pentru deschiderea ușii pentru neamuri la privilegiile Împărăției. Evreii au înțeles că la venirea Sa, Mesia va alege o clasă a Împărăției, căreia îi va fi dată putere divină. Chiar aceasta făcea Isus. Cuvintele Sale, învățăturile Sale, atrăgeau pe unii și respingeau pe alții.
Toți cei sinceri, toți cei cu inimă cinstită sunt ca acest tânăr cărturar — nu departe de Împărăție. Dacă cinstea lor, sinceritatea lor îi conduce la zelul de a cunoaște și a face voia Tatălui, atunci vor fi binecuvântați; căci „Prietenia Domnului este cu cei care se tem de El, ca să-i facă să cunoască legământul Său”.
„Dumnezeu se uită la inimă”
Templul din Ierusalim era încă nou și erau necesari bani pentru întreținerea lui etc. Poporul avea privilegiul de a contribui și se pare că a făcut aceasta cu dragă inimă. Oricât de greșit au fost conduși de tradițiile bătrânilor — de altfel învățăturile înaintașilor lor — oricât de încurcați au fost prin îndrumările greșite ale doctorilor în teologie orbi, ei aveau o dorință de a sluji pe Dumnezeu și de a I se închina. Aceasta s-a manifestat prin aceea că au fost gata să-și aducă banii și să-i arunce în cutiile de colectare a banilor din Templu, care erau la intrare.
Isus stătea pe partea opusă acestor cutii și a observat cum contribuiau toate clasele — bogații din abundența lor, săracii din lipsa lor. A venit o văduvă care a pus în cutie doi bănuți — cea mai mică monedă de aramă în circulație — fiecare valorând aproximativ a opta parte dintr-un ban. Nu trebuie să presupunem că văduva săracă a pus acești bani într-o atitudine de paradă; pentru că monezile erau prea mici pentru a se lăuda cu ele. Vom presupune că Isus, prin putere divină, o cunoștea pe femeie, situația ei și mărimea darului ei. El a făcut din aceasta textul unei predici pentru apostoli. El a afirmat că acea femeie săracă a contribuit în ochii lui Dumnezeu cu mai mult decât contribuise oricine altcineva. Spre mirarea lor, El a explicat că ea dăduse de fapt tot ce avea — traiul ei — în timp ce ceilalți au contribuit numai cu anumite părți din abundența lor — părți a căror pierdere probabil că n-o simțeau în mod serios.
((856))
Această mică întâmplare ne arată aprecierea Domnului față de sacrificii și servicii. Nu lucrurile mari pe care le facem, sau încercăm să le facem, le apreciază Domnul mult. Chiar afacerile mici ale vieții noastre, chiar sacrificiile mici, chiar lepădările de sine mici, care în ochii lumii n-ar valora nimic, în ochii Învățătorului vor fi mari, dacă ele denotă iubire, devotament și sacrificiu de sine față de Domnul și față de Cauza Sa.
Mai mult, Domnul știa că femeia dădea bani unei instituții care Îl respingea pe El și care nu peste mult va fi distrusă fiindcă era nevrednică să continue. Dar indiferent care era starea altora, Domnul privea la inima acestei dăruitoare și la motivul darului — „Ea a făcut ce a putut”. Poate că ea a devenit în cele din urmă o ucenică. Exact din astfel de material sacrificator de sine face Domnul ucenici.