SMOCHINUL NERODITOR — TEMPLUL PÂNGĂRIT

Marcu 11:12-25

„Aşa că după roadele lor îi veţi recunoaşte.” Matei 7:20.

R5503 W. T. 15 iulie 1914 (pag. 219-221)

Intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim era un eveniment trecut. După ce a petrecut o parte din zi în Cetatea sfântă, Isus S-a întors în Betania, care era numai un cartier. În dimineaţa următoare, mergând din nou în cetate, Isus a observat un smochin pe marginea drumului, care avea multe frunze. S-a apropiat de el căutând smochine, dar n-a găsit nici una. Frunzele frumoase erau înşelătoare. Atunci Isus a pus o interdicţie, un blestem, o năpastă asupra smochinului, declarând că veşnic nu va face rod, sau până la împlinirea unei perioade. Ce a însemnat aceasta? Sigur că nu a fost o sugestie ca urmaşii lui Isus să blesteme fiecare pom neroditor sau câmp neroditor! Trebuie să fie o lecţie mai adâncă în aceasta, nu ce se vede la suprafaţă.

Studenţii Bibliei cred că ei văd acum semnificaţia mai adâncă a acestei întâmplări marcate cu atenţie. Ei cred că smochinul a fost folosit ca tip sau ilustraţie a naţiunii evreieşti; şi că năpasta asupra copacului din cauza nerodniciei lui a corespuns exact cu năpasta pronunţată cu o zi înainte asupra naţiunii evreieşti din cauza nerodniciei ei.

În ziua precedentă Isus îi spusese naţiunii evreieşti: „Nu Mă veţi vedea până în ziua aceea”. Astfel El a declarat despre acest pom că va fi blestemat până la sfârşitul aion, sau sfârşitul Veacului. Din nou, vorbindu-le ucenicilor cu privire la sfârşitul acestui Veac, Isus a declarat: „Când veţi vedea smochinul că îi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape” — că timpul iernii, timpul năpastei naţiunii lui Israel şi a lumii se sfârşeşte. Cu alte cuvinte, unul din semnele Noii Dispensaţii ar fi înmugurirea sau indiciile de viaţă, speranţă, promisiune printre evrei.

Semnificaţia Sionismului

Aceiaşi Studenţi ai Bibliei indică acum spre renaşterea speranţei în poporul evreu, aşa cum este manifestată în special prin Sionism. Arată că această întoarcere a speranţei şi a credinţei evreilor în privinţa ţării lor şi a promisiunilor divine din trecut îşi are timpul — chiar în acord cu profeţia. Ei arată că Isaia 40 este acum în proces de împlinire: „ŤMângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meuť, zice Dumnezeul vostru. ŤVorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că timpul lui de suferinţă s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui”.

Aceşti Studenţi ai Bibliei spun că profeţia lui Ezechiel despre valea oaselor uscate care s-au ((884)) adunat, au fost acoperite cu carne şi în final au primit suflare de viaţă, este o alegorie privitoare la evrei. Ei susţin că aceasta nu se referă la o înviere literală, ci la renaşterea speranţelor lui Israel în promisiunile divine. Aceasta este în armonie cu declaraţia profetului: „Oasele acestea sunt întreaga casă a lui Israel. Iată, ei zic: ŤNi sau uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!ť” Ezechiel 37:11.

Aceiaşi Studenţi ai Bibliei declară că sf. Pavel învaţă că naţiunea iudee a fost reprezentată tipic prin Ismael, fiul Agarei (Gal. 4:22-31). După cum Agar şi fiul ei au fost proscrişi numai pentru un timp, tot aşa Legământul Legii şi evreii au fost îndepărtaţi de la favoarea divină numai pentru un timp. Ismael aproape că murise de sete în pustie, apoi fusese înviorat de îngerul Domnului care le-a arătat un izvor de apă. Şi aceasta este tipică. Speranţele evreieşti ale favorii lui Dumnezeu aproape că muriseră. Sionismul este izvorul de apă care îi înviorează — salvându-i de moarte ca popor. Sub Împărăţia lui Mesia, care va fi stabilită curând pe planul spiritual, evreii vor primi o mare binecuvântare — pe plan pământesc.

Nu cunoaştem altă interpretare care să pară că se potriveşte cu faptele din această lecţie sau să arate un motiv de ce Isus să-Şi fi arătat supărarea împotriva unui lucru neînsufleţit, care nu avea nici o răspundere personală.

Curăţirea Templului

După întâmplarea cu smochinul, Isus şi ucenicii Lui au pornit spre Ierusalim şi au mers direct la Templu. Acolo, contrar a tot ceea ce făcuse anterior, Isus Şi-a luat autoritatea şi a început să-i scoată afară pe negustori fără formalităţi, răsturnând mesele schimbătorilor de bani şi standurile unde se vindeau porumbei poporului care dorea să-i ofere ca sacrificiu la Templu. O altă relatare a acestei întâmplări ne spune că în această curăţare a Templului, Isus a folosit un bici cu corzi mici şi a scos afară pe negustori. Lecţia de astăzi ne spune că El nu permitea nici ducerea vaselor prin Templu. Toate acestea au semnificaţie dublă:

(1) În primul rând, avea de-a face cu acel timp;

(2) În al doilea rând, era tipică pentru curăţarea Templului antitipic, care, credem noi, tebuie să aibă loc în zilele noastre.

Conform uzanţei legale din zilele noastre, ar fi absolut nepotrivit ca cineva să intre într-un edificiu bisericesc sau templu pentru a se amesteca în drepturile de conştiinţă sau de procedură aprobate de adunarea care deţine edificiul. Dacă s-a făcut un rău şi acesta doreşte să-l îndrepte, datoria lui ar fi, ori să meargă şi să depună declaraţie înaintea unui magistrat, ori să cheme un poliţist care să ia la cunoştinţă de călcarea legii şi să îndrepte lucrurile. Dar sub legea evreiască era diferit. Fiecare evreu avea privilegiul să aplice Legea Divină în privinţa blasfemiei sau a oricărui sacrilegiu. Părinţilor li se cerea prin lege să-şi omoare copiii cu pietre pentru blasfemie.

Isus deci a făcut ceea ce avea dreptul să facă fiecare evreu, răsturnând aranjamentul negustoresc al celor care pângăreau Templul Domnului, încălcând sfinţenia lui. Se va observa că oricât doreau cărturarii şi fariseii să găsească o ocazie împotriva lui Isus, ei n-au avut nici o obiecţie la procedura autoritară descrisă aici. Isus se afla în cadrul drepturilor Sale. El apăra cauza, onoarea lui Dumnezeu şi a Templului Său, deoarece avea dreptul s-o facă.

„Aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari”

În declaraţia „Aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari”, Isus a dat de înţeles că responsabilitatea pentru starea de lucruri care predomina, cădea asupra celor care erau în autoritate — cărturarii şi fariseii. Pentru mită şi pentru alte consideraţii ei permiseseră ca această Casă a lui Dumnezeu, în mod special consacrată, să devină un loc de comerţ. Mai mult, unii susţin că Templul era folosit adesea ca loc pentru târguială pe scară mai mare. Aici aceşti jecmănitori de bani găseau ocazia să întâlnească oameni la necaz, care veneau la Templu pentru rugăciune. La aceştia S-a referit Isus zicând că jefuiau văduvele, în timp ce de ochii lumii spuneau rugăciuni lungi. Cu alte cuvinte, Isus a judecat că unii de pe timpul Său şi-au făcut o acoperitoare sau o pretenţie din religia lor pentru a profita şi a recolta un beneficiu bănesc. Astfel Templul devenise o „peşteră de tâlhari”.

În timpurile vechi, ca dealtfel de multe ori în prezent, cuvântului „tâlhărie” i se dădea un sens literal care acoperea numai parţial sensul lui. Cămătarii împânzeau Templul, pretindeau compătimire faţă de cei în necaz şi împrumutau bani pe termene limitate care în final înghiţeau proprietatea văduvei şi a orfanului pe cale legală. Ne temem că acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi — că religia este folosită încă drept manta ca să acopere egoismul. Oamenii care nu se gândesc să practice în mod literal furtul, tâlhăria, adesea cedează argumentelor unei conştiinţe pervertite. Învăţătorul, care era deosebit de indignat de această întrebuinţare greşită a Casei lui Dumnezeu din vechime, are şi astăzi aceleaşi sentimente. În zadar caută unii să pretindă că sunt urmaşii Lui, ucenicii Lui, prietenii Lui, membri ai adevăratei Biserici a lui Cristos, în timp ce folosesc religia în mod făţarnic.

„Casa de rugăciune”

Deşi Isus Se urca adeseori pe munte să Se roage sau Se ruga în grădina Ghetsimani, deşi fariseii se rugau uneori la colţurile străzii şi deşi sf. Petru mergea pe acoperişul casei să se roage, cu toate acestea Templul era recunoscut de către toţi evreii în mod special ca o casă de rugăciune. Astfel citim că sf. Petru şi sf. Ioan s-au suit la Templu să se roage (Fapt. 3:1). Acesta era singurul loc din lume unde sufletul simţea că se poate apropia în mod special de Dumnezeu. În Sfânta Sfintelor era Scaunul Îndurării, pe care se afla lumina Şechină, reprezentând Prezenţa divină.

Cu cât o persoană se putea apropia mai mult de Sfânta Sfintelor, se înţelegea că aceasta era cu atât mai mult în comuniune cu Dumnezeu. Astfel numai preoţii puteau să intre în Sfânta şi în Sfânta Sfintelor. Celorlalţi din naţiunea lui Israel nu le era permis să treacă dincolo de Curte. Erau trei curţi — prima, pentru evrei; a doua, pentru femeile ((885)) evreice; şi a treia, o Curte exterioară, unde neamurile credincioase se puteau închina adevăratului Dumnezeu, dar era separată printrun „zid de la mijloc al despărţiturii”, cum spune sf. Pavel (Efes. 2:14). Aceste Curţi reprezentau diferite grade de apropiere de favoarea lui Dumnezeu. În antitip, care nu este încă complet, Cristos şi Biserica Sa vor fi Templul propriu-zis; şi toată omenirea care va dori să se apropie de Dumnezeu se va apropia prin Cristosul, Templul lui Dumnezeu. Şi cu cât se vor apropia mai mult, cu atât va fi mai mare binecuvântarea lor.

Atât sf. Petru cât şi sf. Pavel ne vorbesc despre acest Templu antitipic: „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt?” (1 Cor. 6:19). „Căci templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi voi” (1 Cor. 3:17). Biserica, sporind cu anii în roadele şi harurile Spiritului sfânt, „creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul” (Efes. 2:21). „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească” (1 Pet. 2:5). „Fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos Însuşi.” Efes. 2:20-22.

Acest Templu antitipic poate fi văzut din patru puncte de vedere diferite. În armonie cu ultimul text citat, acesta este încă în construcţie. Pietrele vii sunt scoase din lume şi sunt formate şi şlefuite pentru locuri în Templul glorios al cărui Cap este Cristos. Acest Templu va fi spiritual, nevăzut de oameni, fiecare membru asemenea lui Isus cel glorificat, mult mai presus de îngeri.

În acest Templu Dumnezeu prin Spiritul Său sfânt va sălăşlui în cea mai deplină măsură. Prin el, toată omenirea în timpul Mileniului va avea privilegiul să se apropie de Dumnezeu, să primească favorurile divine şi să fie ridicată din păcat şi moarte, înapoi la chipul şi asemănarea iniţială a lui Dumnezeu, pierdute în Eden, răscumpărate pentru toţi la Calvar şi care vor fi oferite tuturor în timpul Domniei Împărăţiei lui Mesia de o mie de ani. Atunci în cel mai larg sens al cuvântului va fi Locul Sfânt al lui Dumnezeu. Nimic ce pângăreşte nu va fi dus în el. Toată negustoria şi jecmănirea de bani vor fi departe de el. Va fi Casa de Rugăciune, Canalul Rugăciunii, calea prin care omenirea va încerca să se apropie de Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi pentru primirea tuturor binecuvântărilor şi îndurărilor pe care Dumnezeu le-a prevăzut în Cristos pentru oricine va vrea.

Pentru că Templul din Ierusalim a fost un tip al acelui Templu glorios al perfecţiunii, orice afacere care se făcea în el era o profanare — strica perfecţiunea frumoasă a tipului — denatura viitorul, realitatea — intenţia lui Dumnezeu în faptul că l-a dat.

„Trupul vostru este templul”

Dar acum să privim acest subiect din alt unghi — care nu-l contrazice pe primul, ci care-l confirmă. După cum în viitor Biserica va fi Templul lui Dumnezeu, perfectă pe plan ceresc, tot aşa, în fiecare membru al Bisericii lui Cristos, care a fost conceput de Spiritul sfânt ca Nouă Creatură, locuieşte în acea măsură Dumnezeu în trupul său muritor. Oamenii în general nu sunt temple ale Spiritului sfânt, oricât ar fi de buni sau morali sau amabili sau generoşi.

Nimeni nu devine un templu al Spiritului sfânt până nu este conceput de Spiritul sfânt. Acea concepere de Spirit îl face Nouă Creatură, fiu al lui Dumnezeu, chiar dacă numai voinţa, mintea este concepută din nou — chiar dacă trupul este încă un trup imperfect de carne. Mintea nouă, locuind în trupul vechi şi folosindu-l, face din acel trup vechi de atunci încolo un templu al lui Dumnezeu, şi-i dă acelui trup o sfinţenie pe care n-a avut-o înainte.

Acum, deoarece Noua Creatură locuieşte în acest corp muritor, el este numit mai degrabă cort decât templu, fiindcă prin păcat şi degradare este deteriorat, şi nu glorios. Pe lângă aceasta, cuvântul „cort” sugerează ceva ce este temporar, nu permanent, nu etern. Casa noastră cerească, corpul nostru spiritual va fi Templul, dar nimeni nu poate intra în acea stare a Templului perfect decât dacă are parte de Întâia Înviere, după cum a spus Isus: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de Întâia Înviere! Asupra lor a Doua Moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.” Apoc. 20:6.

Nimeni nu poate cunoaşte caracterul inimii, dacă este o inimă nouă sau numai aceea a bărbatului sau a femeii naturale care au învăţat politeţea, moralitatea etc. Singurul mod în care ne este permis să ne judecăm unul pe altul este prin roadele vizibile. Dacă spiritul Domnului locuieşte înăuntru, roadele trebuie să fie bune, de ajutor altora. Acea fiinţă umană trebuie să fie o binecuvântare în casa lui, în comunitatea lui, întocmai cum a fost Isus, fie că caracterul Lui, bunătatea Lui au fost recunoscute de alţii în general sau nu. Roadele acestor oameni ai lui Dumnezeu sunt roadele sfinţeniei, blândeţii, amabilităţii, îndelungii răbdări, bunăvoinţei frăţeşti, sacrificiului de sine în interesul altora, şi în special în serviciul lui Dumnezeu şi al Adevărului Său.