INTRAREA TRIUMFALĂ A LUI CRISTOS

Marcu 11:1-11

„Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine la tine.” Zaharia 9:9.

R5494 W. T. 1 iulie 1914 (pag. 204-206)

Mesajul lui Ioan Botezătorul a fost: „Împărăţia cerurilor s-a apropiat”. Isus le-a cerut ucenicilor Săi să ducă acelaşi mesaj din cetate în cetate în toată Palestina. Acelaşi mesaj a fost şi conţinutul predicării Sale şi tema pildelor Sale. În final, la sfârşitul misiunii Sale, Împărăţia a venit la naţiunea evreiască în sensul că i-a fost oferită — ca s-o accepte. Lecţia de astăzi ne spune despre oferirea formală a Împărăţiei de către Isus şi despre faptul că evreii ca popor n-au acceptat-o. Astfel „El a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit” — cu excepţia câtorva. Naţiunea Lui L-a respins şi după cinci zile L-a răstignit. Puţin mai târziu, la Cincizecime, câţiva care L-au primit au fost concepuţi de Spiritul sfânt şi au devenit nucleul Israelului Spiritual, în pregătire pentru Împărăţia glorioasă şi pentru lucrarea care trebuie îndeplinită la a doua Venire a Sa.

În seara care a precedat istoria din această lecţie, Isus şi ucenicii Săi erau în Betania, oaspeţii lui Lazăr, ai Martei şi ai Mariei, care pregătiseră un ospăţ special pentru Isus, pe care Îl iubeau atât de mult. Acesta era Lazăr pe care El îl trezise din somnul morţii numai cu puţin timp în urmă. Ospăţul a avut loc la sfârşitul zilei Sabatului iudaic. Dimineaţa următoare corespundea duminicii noastre, prima zi a săptămânii.

Momentul de răscruce în experienţa lui Israel

Ca pregătire pentru a Se prezenta ca Împărat, Isus a trimis pe doi dintre ucenicii Săi după un mânz al unei măgăriţe, spunându-le unde-l vor găsi şi instruindu-i să spună că acesta va fi adus înapoi după ce Învăţătorul îl va folosi. Până la sosirea mânzului, s-a adunat o mulţime considerabilă — oameni din satul Betania şi alţii care veniseră din Ierusalim, cam la două mile distanţă, să-L vadă pe Isus şi să-l vadă pe Lazăr, pentru care se făcuse minunea remarcabilă. De mult era obiceiul ca împăraţii lui Israel să meargă călare pe un asin la încoronarea lor; şi se pare că mulţimea a intrat în spiritul acestei ocazii şi şi-a dat seama ce însemna faptul că Isus era pe cale să intre în Ierusalim călare pe mânz. Însemna că în fine El era gata să-Şi asume funcţia de Împărat.

De un anumit timp ucenicii Îl recunoscuseră ca Mesia, gloriile Domniei căruia ei trebuiau să le împărtăşească; şi mulţimea în general învăţase să-L privească astfel, spunând: „Când va veni Mesia, va face El lucruri mai mari decât acest om?” — am putea aştepta ceva mai mult de la Mesia decât vedem că se împlineşte prin acest om Isus? Dar aceasta era prima dată când Isus a ieşit în faţă. În ocaziile anterioare, când au încercat să-L ia cu forţa pentru a-L face Împărat, El S-a retras, dându-Şi seama că încă ((898)) nu venise vremea. Acum, departe de a Se retrage, El lua partea activă, trimiţând după mânz, pregătindu-Se pentru intrarea triumfală călare în capitala naţiunii ca Împăratul ei.

Putem fi siguri că inimile apostolilor au vibrat de emoţie în timp ce se gândeau la apropierea gloriei Învăţătorului lor şi la partea lor în ea; pentru că până atunci n-au înţeles importanţa deplină a cuvintelor Lui, în sensul că El trebuia să fie răstignit şi trebuia să plece într-o „ţară îndepărtată”, chiar în cer, şi să fie învestit cu autoritate, iar mai târziu să Se întoarcă pentru a stabili Împărăţia care va binecuvânta lumea.

Totuşi, Isus era pe deplin conştient că prezentarea Sa ca Împărat era o chestiune formală, împlinind profeţia şi lăsând naţiunea lui Israel fără nici o scuză. Dacă atunci când intra în cetate poporul se ridica în masă, Îl recunoştea şi-L aclama, atunci într-adevăr ei erau în acord cu cerinţele divine care le aduceau cea mai mare binecuvântare dintre toate. Dar Isus ştia că profeţia declarase deja că El va fi dispreţuit şi respins şi că propriul Său popor îşi va ascunde faţa de El cu ruşine (Isaia 53:3). De aceea, călătoria şi pregătirea pentru ea au însemnat pentru Isus ceva foarte diferit de ceea ce au însemnat pentru ucenici şi pentru mulţime.

„Pietrele vor striga”

Când a sosit asinul, unii din popor şi-au pus hainele pe el în loc de şea; Isus a încălecat şi procesiunea a pornit. Unii au mers înaintea Lui, alţii L-au urmat. Poporul era familiar cu profeţia legată de venirea lui Mesia, care spunea: „Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine la tine; El este drept, aducând mântuire, smerit şi călare pe un măgar”. Ei erau familiari şi cu „strigătul” pe care profeţii îl preziseseră şi cu răspunsurile — o parte strigând: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Împăratul lui Israel, Cel care vine în Numele Domnului!” Apoi au strigat iarăşi: „Binecuvântată este Împărăţia care vine, a părintelui nostru David, care vine în numele Domnului!” Apoi răspunsul: „Osana în cele prea înalte!” Aceste diferite expresii sunt consemnate de diferiţi evanghelişti.

Dar nu toţi erau aclamatori entuziaşti ai lui Isus; se auzea o notă discordantă. Unii dintre cei care veniseră din cetate de curiozitate au criticat strigătul şi s-au întrebat de ce Isus nu mustra poporul pentru că Îi atribuia o onoare atât de mare. În acest scop ei au trimis vorbă lui Isus prin ucenicii Lui. Isus a răspuns că se împlinea o mare profeţie. Profetul Zaharia spusese prin inspiraţie: „Strigă de veselie, fiica Ierusalimului!” şi trebuia să se strige astfel. Isus a spus că dacă mulţimile nu strigau, profeţia ar fi fost totuşi împlinită — înseşi pietrele ar striga.

Prima duminică de Florii

Unii creştini din diferite părţi ale lumii obişnuiesc să comemoreze în mod special acea duminică a intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim. Relatarea spune că în acea călătorie mulţi oameni din popor şi-au aşternut hainele pe drum, ca o dovadă de respect şi onoare, aşteptând până când micul animal trecea peste ele şi fugind apoi înainte pentru a le aşterne din nou. Alţii au adus ferigă, flori şi ierburi şi le-au presărat pe cale. Evanghelia lui Ioan ne spune că alţii au adus şi ramuri de palmier.

Era o procesiune triumfală care a împlinit profeţia lui Zaharia. Dar pentru Isus avea un aspect trist, după cum arată relatarea. Când au ajuns la cotitura Muntelui Măslinilor, de unde se vedea Ierusalimul, Învăţătorul a oprit procesiunea în timp ce privea peste cetate şi plângea zicând: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci, şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am dorit să adun pe copiii tăi, cum îşi adună găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie; dar vă spun că nu Mă veţi mai vedea, până în ziua aceea îaproape cu 1900 de ani mai târziuş când veţi spune: ŤBinecuvântat este Cel care vine în Numele lui Iehova!ť”

Isus Şi-a dat seama că acea zi era un punct de răscruce pentru naţiunea evreiască — faptul că L-au respins a însemnat respingerea lor de către Tatăl ceresc pentru multă vreme. Însemna că vor fi respinşi de la favoarea divină, cu excepţia câtorva care vor deveni ucenicii Săi. Însemna că în timpul acelor lungi secole, mult favorizatul popor din sămânţa naturală a lui Avraam va fi în suferinţă. Însemna că favoarea lui Dumnezeu, care fusese cu ei timp de secole, va fi în schimb oferită neamurilor, ca să adune dintre neamuri o companie de credincioşi, evlavioşi, pentru a fi asociaţi şi comoştenitori cu Isus şi cu cei credincioşi dintre evrei în Împărăţia cerească. Însemna că până când această clasă aleasă, cerească, spirituală a Împărăţiei nu va fi primită în glorie, poporul evreu nu va fi primit iarăşi în părtăşie cu Dumnezeu.

Sf. Pavel atrage atenţia în mod deosebit asupra acestui fapt, că respingerea lui Israel nu este permanentă, ci numai pentru un timp — numai până când numărul complet al sfinţilor credincioşi va fi adunat dintre neamuri. Atunci favoarea lui Dumnezeu se va întoarce la Israelul Natural, şi după aceea se va extinde la toate familiile pământului. Romani 11:25-32.

Isus, Prinţul Păcii

Cât de diferită a fost această intrare a lui ((899)) Isus, Prinţul Păcii, de marşurile triumfale ale cuceritorilor şi regilor pământeşti! În aprinderea patimii omeneşti şi în prejudecata minţilor umane, cuceritorii lumii au fost înconjuraţi de o aureolă specială de glorie. Faptele eroice, cuceririle vitejeşti, aşa cum sunt înfăţişate de istorici, au un farmec. Generaţia care se ridică citeşte cu un interes pasionant despre faptele vitejeşti ale lui Alexandru cel Mare, ale spartanilor din Grecia, ale Cezarilor Romei, şi în timpurile mai moderne despre Robert Bruce, Napoleon şi Wellington, despre generalii Grant şi Lee, Sherman şi Johnson, Sheridan şi Stewart. Întoarcerile acasă ale tuturor acestora au fost marşuri triumfale, în multe cazuri dând onoare cui i se cuvenea onoare.

Cu toate acestea, în fiecare caz ochiul minţii se închide în mod necesar la scenele care au dus la astfel de triumfuri. Încercăm să uităm milioanele de oameni ucişi şi răniţi, şi alte milioane de văduve şi orfani care jelesc. Încercăm să uităm ruinele fumegânde ale locuinţelor lăsate în urma acelor armate victorioase. Oricât de necesar ar părea uneori războiul pentru menţinerea dreptăţii, totuşi cu toţii trebuie să recunoaştem că binecuvântările câştigate cu sabia sunt obţinute cu un preţ înspăimântător.

Din acest punct de vedere Isus, Prinţul Păcii, urmat de o armată de sfinţi care merg în urmele Sale, prezintă o frumoasă ilustraţie — chiar şi pentru cei lumeşti. Aceşti învingători — Conducător şi urmaşi — cuceresc prin moarte. Astfel Isus le-a spus urmaşilor Săi: „Oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, o va salva”. Privită chestiunea astfel, toţi urmaşii Mielului sunt sacrificatori de sine, după cum declară Biblia: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă” (Romani 12:1). O astfel de victorie — victorie prin moarte — este greu de înţeles pentru majoritatea oamenilor! Care este filosofia ei? Unde este victoria?

Împăraţi victorioşi prin moarte

Se poate foarte bine întreba: În ce constă victoria lui Cristos şi a urmaşilor Lui prin faptul că îşi dau vieţile pentru fraţi şi pentru susţinerea adevărului şi a dreptăţii? Numai Biblia răspunde la întrebare şi numai cei care exercită credinţă pot înţelege răspunsul Bibliei. Biblia declară că adevărata victorie a lui Cristos şi a Bisericii este asupra eului. Ziua încoronării lor este în viitor — atunci va fi triumful lor.

Intrarea triumfală a lui Isus călare pe un asin a fost numai tipică. Antitipul va fi glorios — dincolo de văl. După cum Isus a fost „înălţat în slavă” după învierea Sa, tot aşa El a promis Bisericii Sale că învierea ei o va schimba din fiinţe umane imperfecte în fiinţe spirituale perfecte, comoştenitori cu Învăţătorul lor, Răscumpărătorul lor, în Împărăţia Milenară glorioasă care va binecuvânta lumea.

După ce Isus a înviat din morţi, El le-a explicat ucenicilor Săi dezorientaţi ce a însemnat moartea Sa, spunând: „Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri îmoarteaş şi să intre în slava Sa?” (Luca 24:26). Astfel a spus sf. Pavel în privinţa tuturor celor care vor fi asociaţii lui Isus în Împărăţie — ei trebuie să sufere cu El dacă vreau să domnească împreună cu El; ei trebuie să fie morţi cu El dacă vreau să trăiască împreună cu El (2 Tim. 2:12). Cristos şi Biserica Sa mor faţă de speranţele şi interesele umane prezente şi veşnice — dându-şi vieţile, suferind pentru dreptate. Răsplata lor este îndoită: (1) Înălţarea lor personală la glorie cerească, spirituală, asemenea îngerilor, şi încă mai glorioasă — „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere ... şi de orice nume care se poate numi”. (2) Gloria Împărăţiei — bucuria de a fi agenţii divini pentru restaurarea umană.

Din acest punct de vedere, al Bibliei, lupta creştinului este diferită de orice altă luptă cunoscută lumii. Este o luptă împotriva păcatului, o luptă împotriva voinţei proprii, o supunere deplină la voinţa divină, o victorie prin moarte. „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2:10). „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie” (Apocalipsa 3:21). Nu este de mirare că o afirmaţie de acest fel nu este decât imperfect înţeleasă de lume! „Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.” Şi aceasta este una din cerinţele Evangheliei, ca Isus şi urmaşii Lui să se supună la a fi înţeleşi greşit de lume. Noi suntem socotiţi nebuni pentru Cristos. 1 Corinteni 4:10.

Este necesară o oarecare vigoare pentru a fi un urmaş loial în urmele lui Isus, a fi înţeles greşit după cum şi El a fost înţeles greşit de cei din zilele Lui, insultat după cum şi El a fost insultat. „Din cauza Mea ... vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” Numai când înţelegem prin promisiunile lui Dumnezeu că în aceste experienţe grele ale lui Cristos şi ale urmaşilor Săi există un scop glorios, putem să le răbdăm împreună cu o măsură de bucurie. Numai acestora le este acordat de Domnul ochiul ((900)) credinţei care poate discerne clar lucruri de dincolo de văl — gloria, onoarea şi nemurirea, şi Împărăţia pe care Domnul a promis-o urmaşilor Săi credincioşi.

„Mânia Mielului”

Deoarece Isus este Prinţul Păcii, cum vom înţelege anumite pasaje din Scriptură care se referă la El ca la un Cuceritor puternic în veşminte pătate de sânge, răzbunându-Se pe duşmanii Lui? Dar în mod special, cum vom înţelege declaraţia că la venirea Sa pe norii cerului toate familiile pământului se vor boci din cauza Lui?

Despre acest Prinţ al Păcii se poate spune că El va răni pentru a vindeca, şi că orice dezastre ar aduce sau ar permite să vină peste lume, vor fi astfel conduse încât să facă din ele binecuvântări deghizate. Fără îndoială că mult din ceea ce se spune despre Domnul nostru este foarte simbolic. De exemplu, El trebuie să lovească naţiunile cu Sabia care iese din gura Lui — Cuvântul sau Mesajul Adevărului. Astfel de lovire este în deplină conformitate cu declaraţia că atunci când sf. Petru a predicat Evanghelia la Cincizecime, unii dintre ascultătorii săi au fost „tăiaţi la inimă” — nu cu sabia literală a sf. Petru, ci cu „sabia Spiritului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”. În cele din urmă, acea Sabie va lovi pe toţi împotrivitorii dreptăţii spre binele lor. Numai cei răi cu voia vor fi în cele din urmă distruşi în Moartea a Doua.

Totuşi, nu trebuie să uităm că inaugurarea Împărăţiei Mesianice va avea loc în mijlocul Timpului de Necaz, şi că Cristos va avea de-a face cu aducerea, sau cel puţin cu permiterea acestui Necaz. Se pare că omenirii îi va fi permis să aducă asupra ei marele necaz la sfârşitul acestui veac. Există forţe ale răului, Satan şi îngerii lui, gata să ne facă rău, prin forţe umane, forţele păcatului înrădăcinate în natura umană, gata să facă rău structurii sociale. Biblia arată că Puterea Divină le ţine pe acestea sub control — cei patru îngeri care ţin cele patru vânturi — ca ele să nu sufle pe Pământ pentru a-i face rău până la timpul stabilit, până când toţi cei din Biserica aleasă a lui Dumnezeu vor fi fost pecetluiţi pe fruntea lor — intelectul lor — cu Adevărul.

La timpul potrivit acele „vânturi” ale conflictului vor fi lăsate libere şi necazul va fi mare, până când la timpul potrivit Împăratul Împăraţilor şi Domnul domnilor va interveni să salveze rasa de ea însăşi şi de Adversar. Apoi Satan va fi legat pentru o mie de ani şi Împărăţia lui Mesia va fi stabilită pentru binecuvântarea tuturor familiilor Pământului.

Inimi pregătite

Frances Darden

Pregăteşte-mi inima, Doamne, să Te cunosc
Şi să caut înţelepciune în Cuvântul Tău,
Astfel ca zilele noastre şi puterea să ne fie
Să răspândim Adevărul peste mare şi peste glie.
Peste tot pământul această lumină trebuie să strălucească,
În toată omenirea credinţa s-o restabilească.
Alergaţi cu grabă, o, voi „picioare” îngereşti,
Pe munţi veştile bune răspândiţi!
Vestiţi Cuvântul, ca oamenii să poate cunoaşte
Pe Domnul lor care domneşte.
Străjer atent pe zidurile Sionului,
Ridică mai sus de toate stindardul Lui;
Şi sună cu toată puterea
Din Trâmbiţa a Şaptea chemarea.