MĂRIMEA, RĂSPLATA SERVICIULUI
„Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca preț de răscumpărare pentru mulți.” Marcu 10:45.
R 5483 W. T. 15 iunie 1914 (pag. 186-188)
Era la sfârșitul misiunii lui Isus. Timp de mai bine de trei ani Învățătorul Și-a chemat ucenicii și i-a instruit. Ei ajunseseră să-L recunoască drept Mesia, moștenitorul tuturor promisiunilor lui Dumnezeu, Cel prin care va fi stabilită Împărăția Mesianică ce va binecuvânta întreaga omenire — atât pe cei morți cât și pe cei vii.
Învățătorul îi asigurase în mod special că dacă vor fi credincioși vor sta cu El pe Tronul Său. Totuși, El nu le spusese că Împărăția Sa va fi una spirituală și că ei vor avea nevoie de schimbarea primei Învieri înainte de a fi părtăși la ea. Încă nu le clarificase faptul că va interveni un veac întreg înainte de a fi părtași în Împărăție și că Împărăția însăși va fi stabilită printre oameni. Dar El făcuse aluzie la toate acestea. El spusese: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteți purta. Când va veni ... Duhul adevărului ... va vorbi tot ce va fi auzit și vă va vesti lucrurile viitoare”.
Totuși Isus a început să le dezvăluie ucenicilor o parte din lucrurile necesare pentru ei să le știe și să le aprecieze, ca nu cumva să fie cu totul surprinși și descurajați. Le-a spus că era pe cale să meargă la Ierusalim și rezultatul va fi că va fi dat în mâinile neamurilor ca să fie răstignit. Sf. Petru, întotdeauna curajos, de data aceasta și-a atras asupra sa o mustrare severă. El L-a corectat pe Învățător, spunând: „Tu nu ne spui un adevăr; aceste lucruri nu Ți se vor întâmpla Ție, și faptul că ni le spui nu face altceva decât să ne descurajeze. Tu ești, după cum am mărturisit, marele Mesia. Tu trebuie să domnești; nu trebuie să fii răstignit deloc. Renunță la acest gând, dragă Învățătorule; și lasă-ne să continuăm să ne gândim la lucrurile glorioase ale Împărăției în care vei fi introdus curând și în care noi, ca ucenicii Tăi credincioși, vom avea curând o parte.
Dar Isus l-a mustrat pe sf. Petru, spunând: „Înapoia Mea, Satan! ... gândurile tale nu sunt la lucrurile lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”.
Și acum în această lecție, în aceeași călătorie, Isus a adus din nou în discuție chestiunea rușinii, a maltratării și a morții de care El trebuia să aibă parte. De această dată El a inclus ideea învierii din morți a treia zi. Dar chestiunea era de neînțeles pentru ucenici; și ei doar și-au zis unul altuia: Acestea sunt alte cuvinte ascunse ale Învățătorului care par atât de misterioase. Amintiți-vă cum ne-a spus odată: „Dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viață în voi înșivă”. Acelea au fost cuvinte tainice și nu le-am putut înțelege. Dar noi am rămas mai departe, deși nam înțeles atunci și nici acum nu înțelegem însemnătatea acestor cuvinte. Aici avem altă declarație asemănătoare: Învățătorul Se reprezintă pe Sine ca primind tratamentul cuvenit celui mai josnic dintre criminali — răstignirea.
Ei n-au putut înțelege sensul cuvintelor Învățătorului; aceste gânduri păreau atât de diferite de ceea ce așteptau ei! Cum puteau să le primească? Ei n-au putut să primească înțelegerea deplină a situației și a ceea ce le spusese Isus decât după Cincizecime. Acolo Spiritul sfânt a început să clarifice aranjamentul divin — că trebuiau să vină suferințele întregii Biserici înainte de a fi revelate gloriile împărăției și înainte de a începe binecuvântările pentru lume.
La dreapta și la stânga
Altă Evanghelie ne spune că mama lui Iacov și a lui Ioan a venit cu ei și a exprimat cererea lor pentru ei. Ei credeau că timpul împărțirii onorurilor Împărăției era foarte aproape. Ei doreau să vorbească în privința locurilor proeminente. Nu trebuie să presupunem că acești doi ucenici dragi au căutat pozițiile cele mai apropiate de Învățător numai din ambiție. Mai degrabă să presupunem că Îl iubeau pe Domnul foarte mult și de aceea s-au gândit că ar putea aprecia apropierea de El mai bine decât unii dintre ceilalți. Într-adevăr, ei evident au apreciat faptul că au fost mai aproape de Învățător în orele Sale de suferință și de cele mai adânci experiențe; și lor li s-a permis să se apropie mai mult decât majorității dintre cei doisprezece. În câteva ocazii speciale Domnul i-a luat cu El pe aceiași Iacov, Ioan și Petru. Ei au fost cu El pe muntele cel sfânt, la trezirea fiicei lui Iair și în Grădina Ghetsimani. Ei au fost caractere glorioase, pe care Domnul i-a iubit mult.
Să observăm cu atenție cuvintele lui Isus. El n-a spus: Dragii mei ucenici, nu va exista nici ((921)) un Tron pe care să stați, ci dimpotrivă, a declarat că deși va fi un Tron și deși vor exista locuri de preferință pe acel tron, ele nu vor fi distribuite de către El, ci de către Tatăl.
Tatăl stă ca Reprezentant al dreptății absolute, în timp ce Isus stă ca Reprezentant al milei, compasiunii și iertării. Locurile în Împărăția Milenară nu vor fi date pe motivul milei sau al favoritismului, ci absolut pe motivul calității. Domnul Isus va avea cel mai înalt loc, pentru că este vrednic. „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăție, înțelepciune, tărie, cinste, slavă și binecuvântare.” Tatăl I le va da pe acestea, după cum a promis. Într-adevăr, El I-a dat Domnului nostru onoare și glorie mare, chiar dacă această glorie a Împărăției așteaptă încă până ce Biserica, Corpul lui Cristos, va fi fost completă prin schimbarea primei Învieri.
Despre ce Împărăție este vorba
Timp de multe secole printre creștini a predominat confuzia în privința Împărăției lui Mesia, atât de frecvent menționată de Isus și de apostoli, și care este baza acestei lecții. La început nu a fost nici o confuzie, nici în timpul celor aproape două sute de ani după zilele lui Isus. Biserica timpurie a înțeles foarte bine promisiunea că Mesia va veni a doua oară, va primi Biserica în glorie cu Sine și va stabili Împărăția de Putere divină pentru stăpânirea lumii și pentru supunerea tuturor lucrurilor voinței lui Dumnezeu; și că această Împărăție Mesianică va necesita o mie de ani pentru a-și îndeplini misiunea. Dar curând a apărut o teorie în sensul că Biserica trebuia organizată ca Împărăția lui Mesia și trebuia să cucerească lumea înainte de a doua Venire a lui Isus.
Această vedere nescripturală a schimbat întregul curs al istoriei bisericii. În loc de a predica în continuare Evanghelia numai în vederea chemării și desăvârșirii puținilor evlavioși care vor avea ureche de auzit și inimă care apreciază, pentru a-i pregăti pe aceștia pentru onoarea și gloria Împărăției, situația sa schimbat. După aceea străduința a fost de a pune mâna pe puterea civilă. Au început intrigile, au fost susținute pretenții false și străduința a fost de a obține controlul asupra regilor și națiunilor folosind superstițiile. În plus a fost folosită persecuția; și cât s-a putut de mult puterile civile au fost lingușite, amenințate, convinse să devină unelte ale eclesiasticismului, în scopul stabilirii unei stăpâniri mondiale a bisericii.
Un timp — prin inchiziții etc., etc., — aceste lucruri au prosperat; dar începând cu 1799 toată gândirea despre stăpânirea eclesiastică a Pământului a cedat. În confuzia lor mulți și-au pierdut toată credința în Împărăția Mesianică, și puțini o caută la a doua Venire a lui Cristos. Mulți în nedumerirea lor vorbesc despre o împărăție spirituală în inimile credincioșilor. Alții cred că Împărăția lui Cristos este reprezentată acum prin marile guverne ale lumii, și totuși sunt jenați și încurcați când sunt întrebați dacă anumite părți ale Împărăției lui Mesia construiesc vase de război pentru a distruge celelalte părți ale aceleiași Împărății.
Pentru majoritatea creștinilor, învățătura Bibliei pare a fi privită ca nefiind nici consecventă nici logică; altfel ei ar vedea că sf. Iacov, sf. Ioan și ceilalți apostoli n-ar putea sta pe douăsprezece scaune de domnie fără să existe o Împărăție conducătoare. Ei ar vedea și faptul că Împărăția trebuie să fie în viitor, în armonie cu rugăciunea Domnului: „Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”. De ceea ce avem nevoie este să încetăm a folosi Cuvântul lui Dumnezeu în mod înșelător. Trebuie să învățăm să citim Biblia reverențios și să o înțelegem comparând scripturile între ele. Studenții Bibliei care procedează astfel primesc mari binecuvântări și înțeleg nu numai că Împărăția lui Mesia este în viitor, dar și că ea este foarte aproape — chiar la ușă.
„Puteți voi?” — „Paharul Meu, botezul Meu?”
Celor doi ucenici dragi care au cerut locuri în mod special aproape de Învățătorul în Împărăție, Isus le-a făcut cunoscut faptul că orice poziție în Împărăție va cere îndeplinirea anumitor condiții. Nu era suficient că ei au fost chemați la ucenicie. Nu era suficient că au predat tot pentru a-L urma pe Domnul; că ei au fost cu El, că I-au auzit învățăturile și că le-au însușit în măsura în care le-au putut înțelege. Trebuia să fie ceva mai mult; altfel nu puteau intra în Împărăție deloc.
Învățătorul a declarat aceste condiții spunând: „Puteți voi să beți paharul pe care îl beau Eu sau să fiți botezați cu botezul cu care sunt botezat Eu?” Ce a vrut să spună El? A vrut să spună: Vor fi ei în stare sau vor fi dispuși să mănânce cina de Paști, și acolo să se împărtășească din pâinea nedospită și să bea din paharul memorial pe care le va institui El? Ei deja botezaseră pe mulți. A vrut Isus să spună că trebuiau să se boteze din nou în apă? Care a fost semnificația cuvintelor, „paharul Meu”, „botezul Meu?”
Noi răspundem că „paharul” lui Isus a fost cel la care S-a referit în altă parte spunând: „Nu voi bea Eu paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” În Planul divin Dumnezeu marcase deja că oricine va face parte din marele Mesia și i se va încredința gloria, onoarea și puterea Împărăției Mesianice pentru binecuvântarea lumii, trebuie să-și demonstreze vrednicia de acea onoare și glorie. În cazul lui Isus paharul a însemnat toate acele experiențe de înjosire și rușine, inclusiv răstignirea, pe care le-a avut în timpul celor trei ani și jumătate ai misiunii Sale pământești și pe care le-a împlinit la Calvar când a strigat „S-a sfârșit”.
Despre acest pahar Învățătorul le-a spus ucenicilor: „Beți toți din el”. Cu alte cuvinte, ((922)) oricine va avea succes ca ucenic al lui Cristos în ajungerea la comoștenire cu Învățătorul în gloria, onoarea și puterea Împărăției Sale, trebuie mai întâi să-și demonstreze loialitatea și credincioșia în privința suferinței cu Învățătorul, trebuie să-și dovedească iubirea, loialitatea și credincioșia până la moarte — mergând în urmele lui Isus.
Învățătorul nu S-a referit la botezul în apă, ci la botezul Său în moarte, despre care a vorbit cu câteva zile mai târziu spunând: „Dar am un botez cu care să fiu botezat și cât de mult doresc să se îndeplinească!” Botezul Învățătorului la începutul misiunii Sale a fost numai un simbol sau o ilustrație a botezului adevărat. Coborârea în apă, îngroparea și ridicarea din ea au reprezentat din punct de vedere simbolic coborârea în moarte și învierea Lui. Botezul Său real în moarte a progresat timp de trei ani și jumătate, de la Iordan la Calvar; și când a strigat de pe cruce „S-a sfârșit”, El a vrut să spună că botezul Său în moarte era complet. El a fost ridicat din acel botez în moarte a treia zi prin Puterea Tatălui, la dreapta Tatălui, poziție pe care o va ocupa întotdeauna.
Acesta a fost botezul Învățătorului. A însemnat renunțarea totală la toate drepturile pământești. Și acum El i-a întrebat pe acei ucenici dragi dacă erau sau nu pregătiți, capabili și doritori să-L urmeze în acea măsură — să participe la paharul Său de înjosire și la botezul Său în moarte. Numai astfel urmându-L cu credincioșie ar putea spera la vreo parte în Împărăția Sa. Același principiu trebuie să se aplice la toți urmașii lui Isus. Fiecare trebuie să decidă dacă va bea sau nu paharul Lui; dacă se va împărtăși sau nu de botezul Lui în moarte. Numai cei smeriți, sacrificatori de sine, vor fi în stare sau vor fi dispuși să îndure o astfel de experiență.
Să aplicăm acum aceste gânduri la vederile incorecte despre Împărăție, susținute atât de frecvent. Cum ar putea fi aplicate aceste idei la o Împărăție a lui Dumnezeu în inimă, sau cum ar putea fi aplicate la diferitele împărății ale Pământului? Este oare necesar ca împărații Pământului să se împărtășească de înjosirea și sacrificiul până la moarte a lui Cristos, prin consacrare, înainte de a putea domni? Sau, aplicând chestiunea la sistemele bisericești din timpul prezent, cum fac unii, oare cu mare greutate ajunge cineva membru în instituțiile pământești numite Biserica lui Cristos? Se cere negare de sine pentru a intra în acestea? Toți cei care se află în ele sunt îngropați cu Cristos în botez — în moartea Lui? Se împărtășesc cu toții de paharul suferințelor Lui? În mod sigur că nu! Numai o vedere corectă despre Împărăție se potrivește cu aceste diferite afirmații. Trebuie să vedem că Împărăția este Mărgăritarul de mare preț, pentru obținerea căruia trebuie sacrificate toate celelalte. Matei 13:46.
„Putem” — „Îl veți bea”
În cealaltă relatare a acestui episod ucenicii au răspuns că vor putea, adică vor fi dispuși săși asume împărtășirea de paharul Învățătorului și de botezul Său. Desigur că ei nu știau în mod clar ce însemnau toate acestea; dar ei erau în stare, sau erau dispuși, gata să facă orice ar porunci Învățătorul. Așa trebuie să fie cu toți cei care, asemenea acelor apostoli credincioși, vor ieși biruitori și vor avea parte cu Răscumpărătorul de gloria, onoarea și nemurirea promise clasei împărăției Sale, clasa Miresei.
În această relatare Isus este înfățișat ca răspunzând: „Paharul pe care-l beau Eu îl veți bea și cu botezul cu care sunt botezat Eu veți fi botezați”. Adică, tot ce ar putea cere Domnul în mod rezonabil de la ucenicii Săi este bunăvoința din partea lor. Noi nu avem puterea pe care a avut-o El: noi suntem păcătoși prin natură. El a fost „sfânt, nevinovat, fără pată și despărțit de păcătoși”. Prin urmare, noi putem numai vrea, să fim corecți; și Domnul trebuie să ne ia în grija Sa, în școala Sa de suferință și experiență, dându-ne lecțiile necesare pentru a ne dovedi loialitatea și credincioșia chiar până la moarte. Ce frumos, ce asemenea lui Dumnezeu este că, din cauza slăbiciunii noastre ca membri ai rasei decăzute noi n-am putea face totul singuri, Dumnezeu a prevăzut pentru noi un Mântuitor pe care El L-a numit! Imperfecțiunile noastre sunt socotite ca fiind atribuite Răscumpărătorului, în timp ce desăvârșirea Lui este socotită ca atribuită nouă. Astfel că numai prin El putem spera să câștigăm Împărăția, gloria, onoarea și nemurirea.
Servitorul principal — Cel mai onorat
Ceilalți apostoli au fost indignați că sf. Iacov și sf. Ioan au făcut o astfel de cerere. Totuși, această întâmplare I-a dat lui Isus ocazia de a stabili regulile care trebuie să stăpânească în privința mărimii în Împărăția Mesianică. Oricine va servi altora cel mai mult va demonstra prin aceasta lui Dumnezeu o mai mare potrivire pentru un loc mai înalt. Acest lucru este diferit, după cum spune Isus, de mersul firesc al afacerilor, unde calitatea de domn este exercitată potrivit unei reguli arbitrare.
Regula Împărăției va fi aceea că cel care servește mai mult va avea cea mai mare onoare. Astfel Isus însuși este cu întâietate servitorul tuturor. Poziția Sa este cea mai înaltă în Împărăție prin hotărâre divină, și alții vor urma după El în măsura în care posedă spiritul Său de iubire, de serviciu, de ascultare și de loialitate.