DIFICULTĂȚILE CELOR BOGAȚI

Marc Marc 10:17-31

„Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.” Luca 16:13

R 5465 W. T. 15 mai 1914 (pag. 157-158)

Trebuie să fi fost o priveliște entuziasmantă pentru ucenicii lui Isus să vadă un conducător tânăr și bogat alergând după Învățătorul și, ajungându-L din urmă, să cadă în genunchi la picioarele lui Isus spunând: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” — un subiect foarte promițător, suntem de acord cu toții. Bunul Învățător n-a răspuns la întrebare direct, ci spre folosul tânărului și al altora care au citit de atunci încoace povestirea, El a întrebat de ce a fost numit „bun”. El a vrut ca tânărul să observe, și ar dori ca toți să observăm, că tot ceea ce este cu adevărat ((950)) bun trebuie într-un fel să fie de la Dumnezeu și în acord cu Dumnezeu.

Existau doar două moduri în care putea fi văzut Isus. Fie că El era, după cum pretindea, Fiul lui Dumnezeu venit în lume cu o misiune specială în interesul omenirii, și de aceea un servitor al lui Dumnezeu, fie, pe de altă parte, dacă nu era, atunci era un înșelător, prezentându-Se într-o lumină falsă și înșelând poporul, și era rău, foarte rău. Isus a dorit ca tânărul să se gândească la greutatea exprimării Sale și să decidă imediat această chestiune importantă, de care atârna atât de mult.

Fără să aștepte un răspuns, Isus a continuat: „Cunoști poruncile: Să nu ucizi; să nu comiți adulter; să nu furi; să nu faci mărturie mincinoasă; să nu înșeli; să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta”. Tânărul a răspuns: „Învățătorule, toate aceste lucruri leam păzit din tinerețea mea”. Și Isus, privindu-l, l-a iubit și i-a spus: „Îți lipsește un lucru: du-te, vinde tot ce ai, dă la săraci și vei avea o comoară în cer; apoi vino și urmeazăMă luându-ți crucea”.

Ce a vrut să spună Isus?

Ce a vrut să spună Isus când i-a zis tânărului că drumul spre viața veșnică era ținerea poruncilor? Noi nu i-am spune acum așa. Dimpotrivă, noi i-am spune că nu putea ține poruncile în mod perfect și că singura lui speranță pentru viața veșnică ar fi prin exercitarea credinței în Cristos și în sacrificiul Lui pentru păcate.

De ce a indicat Isus spre Lege? Răspundem că Legământul Legii era încă în vigoare în Israel, așa cum fusese de mai bine de 1600 de ani. Promisiunea lui Dumnezeu făcută evreilor era cu privire la Lege. „Cine face aceste lucruri va trăi prin ele.” Dreptatea urma să fie condiția vieții veșnice. Toți evreii înțelegeau aceasta; și acest conducător tânăr a mărturisit că așa a înțeles și că se străduia să trăiască conform acestei reguli. Totuși el își dădea seama că și el murea la fel ca restul rasei. De aceea a pus întrebarea. Răspunsul lui Isus înseamnă: „Ar trebui să te străduiești nu numai să ții Legea și nimic mai mult; ar trebui să fii jertfitor și să-ți iei crucea și să urmezi exemplul Meu”.

Nu trebuie să presupunem în grabă că Isus a vrut să spună că bogățiile trebuie să fie date cu nechibzuință sau la întâmplare. Dacă tânărul ar fi fost de acord cu aceste condiții și L-ar fi întrebat pe Domnul cum ar fi putut săși împartă mai bine averea, nu ne îndoim că Domnul i-ar fi spus: „Dă totul lui Dumnezeu, și apoi, ca administrator al Lui, împarte totul conform înțelepciunii pe care Dumnezeu ți-o va da și conform conducerilor Sale providențiale”. Nici chiar această predare deplină a averilor pământești n-ar fi suficientă pentru cineva care vrea să câștige un loc în clasa Împărăției. El trebuie să facă mai mult; trebuie să fie activ în serviciul Domnului, săși ia crucea, să practice negarea de sine și să urmeze cu răbdare pe calea îngustă a sacrificiului de sine, în urmele Răscumpărătorului, chiar până la moarte.

După încheierea Veacului Iudeu, Isus n-ar fi sugerat posibilitatea vieții veșnice prin ținerea Legii, ci mai degrabă ar fi declarat în mod clar imposibilitatea oricărei persoane imperfecte să țină Legea divină în mod perfect și necesitatea atribuirii meritului lui Cristos pentru a-i acoperi imperfecțiunile. Numai în acest mod poate dreptatea Legii să fie „împlinită în noi care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”.

Dureros! pentru cei foarte bogați

Tânărul conducător evreu era doritor să facă voia lui Dumnezeu, dar nu suficient de doritor ca să fie socotit vrednic de a fi membru al Turmei mici. El era dispus să fie drept, să facă just, dar nu era dispus să sacrifice. Isus și toți urmașii Săi, dimpotrivă, s-au angajat să-și sacrifice viața, chiar până la moarte. „Să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu.”

Bogățiile tânărului conducător nu erau dăunătoare prin ele însele. Dumnezeu este foarte bogat; Avraam din vechime a fost foarte bogat. Dificultatea era că tânărul și-a lipit inima de bogății, astfel încât atunci când a venit timpul încercării dacă iubea mai mult bogățiile sau pe Dumnezeu, el a demonstrat că iubea pe Dumnezeu și voința divină mai puțin decât își iubea averea pământească. El a abandonat ocazia de a face cel mai mare bine și astfel a întors spatele poziției de membru în clasa Împărăției. Nu trebuie însă să înțelegem că nu mai există nici o speranță pentru acel tânăr, care avea un caracter atât de nobil încât Isus l-a iubit. La timpul potrivit el va primi lecțiile necesare. Deși a pierdut ocaziile Împărăției, el poate fi unul din mulțimea celor care vor fi binecuvântați de Împărăție.

Isus indică această probă, spunând: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona”. Chemarea acestui Veac Evanghelic este de a fi servitori ai lui Dumnezeu cu orice preț, cu asigurarea că „toți cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutați”, și vor găsi foarte aspră calea spre glorie, onoare și nemurire în urmele lui Isus. Dumnezeu a pus în mod intenționat lucrurile așa încât nu putem fi în același timp servitori ai bogăției și servitori ai lui Dumnezeu. El vrea să ne ducă la punctul încercării. Pentru toți cei din această clasă care sunt chemați acum din lume ca să fie fii ai lui Dumnezeu și comoștenitori cu Cristos, proba este „Dumnezeu mai întâi”. Noi nu trebuie să avem idoli — fie avere, fie faimă sau tihnă ego ((951)) istă — care ne-ar putea îndepărta devotamentul față de Dumnezeu și să ne ispitească să ignorăm binecuvântările bogate pe care El le oferă acum celor credincioși.

Puțini bogați în Împărăție

Nereușita tânărului bogat de a deveni un ucenic pe baza condițiilor lui Isus, I-a dat lui Isus prilejul să spună niște cuvinte. El le-a spus ucenicilor: „Cât de greu vor intra în împărăția lui Dumnezeu cei care au avuții!” Ce greu va fi pentru cei bogați să ajungă în clasa Împărăției!

Ucenicii au fost uimiți de aceasta; căci, din marea mulțime a acelora care pretindeau că sunt oamenii sfinți din zilele lor, foarte puțini erau ucenicii lui Isus. Evreii mai bogați erau asociați mai ales cu fariseii. Cum se putea deci, ca puțini bogați să intre în Împărăție? Nu era o greșeală? Aceasta voia să spună Isus?

Dar Isus a accentuat învățătura Sa, spunând: „Cât de greu este pentru cei care se încred în bogății să intre în împărăția lui Dumnezeu! Mai ușor este să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu”. Marcu 10:24-25.

O cămilă

Ilustrația cu privire la „urechea acului”, folosită de Domnul nostru, a fost stricată în mod neintenționat de traducătorii noștri. Câți n-am privit un ac obișnuit de cusut și n-am observat micimea urechii lui și imposibilitatea unei cămile de a trece prin ea, și am fost nedumeriți!

Urechea Acului la care S-a referit Isus a fost numele dat unei porți sau deschizături mici în poarta mare a zidului cetății. Porțile Ierusalimului erau închise noaptea pentru protecție împotriva jefuitorilor și erau puși străjeri de serviciu. Nu era permis ca porțile să fie deschise până dimineața, ca nu cumva un număr considerabil de oameni înarmați să intre și să prade cetatea. Era însă făcut un aranjament pentru călătorii care nu reușeau să ajungă la poartă înainte de a fi închisă. Poarta mai mică, Urechea Acului, era doar destul de largă ca să permită unei cămile să treacă prin ea după ce aceasta era despovărată — îi era luată încărcătura. Astfel înțeles, Isus a învățat că după cum o cămilă putea trece prin Urechea Acului, sau printr-o poartă mai mică, numai luându-i-se povara, tot așa un bogat ar putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu numai renunțând la poverile lui, dând totul Domnului.

Toată această situare a clasei bogate, a clasei favorizate, în mod aparent în dezavantaj în comparație cu clasa săracă sau defavorizată, a provocat uimire printre ucenicii lui Isus. Ei au întrebat: „Cine atunci poate fi mântuit?” După cât se pare bogații aveau toate ocaziile de timp, influență și bani ca să le permită să facă serviciu mai mult și mai bun pentru Domnul decât alții; și dacă ei ar avea astfel de dificultate să intre în Împărăție, cum ar fi cu alții, care păreau mai puțin favorizați? Isus a răspuns că „la Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile”. Adică, dacă inima bogatului este plăcută Domnului — dacă el este sincer și umilit și numai bogățiile îi stau în cale — Domnul va ști cum să-i arate voia Sa în privința folosirii lor; sau dacă aceasta nu era de folos, Domnul va ști cum să-l dezbrace de averea lui, întocmai cum stăpânul cămilei și-ar despovăra animalul pentru a-i permite să treacă prin Urechea Acului.

Mulți au avut chiar această experiență. Ei au fost bogați în onorurile oamenilor, în poziție socială sau în sens financiar; și Dumnezeu, în iubire și milă, i-a dezbrăcat de toate acestea, dându-le lecțiile necesare, potrivindu-i și pregătindu-i pentru o parte în Împărăție. La Dumnezeu acest lucru este posibil. El știe cum să conducă toate lucrurile spre binele acelora care-L iubesc cu toată inima, mintea, sufletul și puterea lor.

„Noi am părăsit totul”

Sf. Petru se pare că a înțeles ideea că moștenirea împreună cu Învățătorul în Împărăție ar însemna o predare deplină lui Dumnezeu — o părăsire a toate și o cedare a toate — pentru o strânsă apropiere de Dumnezeu și o deplină acceptare de către El. Sf. Petru a spus: „Iată, noi am lăsat totul și Team urmat”.

Isus n-a aprobat întrutotul afirmația sf. Petru. El știa despre Iuda, care nu părăsise totul. Știa despre sf. Petru însuși — că încă mai persista ceva voință proprie și că instinctul de autoconservare îl va conduce să se lepede de Învățătorul său. Dar răspunsul pe care L-a dat Isus a lămurit pe deplin chestiunea, nu numai pentru apostoli, ci și pentru cei care au devenit urmașii lui Isus din ziua aceea până astăzi. El a spus:

„Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soție, sau copii, sau holde, pentru Mine și pentru Evanghelie, și să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, frați, surori, mame, copii și holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor viața veșnică”.

Ce promisiune largă și cât de abundent este împlinită pentru mulți în aspectele ei pământești! Ei în mod sigur vor avea persecuții; dar tot ce este sacrificat pentru cauza Domnului este compensat însutit în viața prezentă. Cât de îndurătoare sunt aranjamentele divine; și apoi dincolo, dacă sunt credincioși, viața veșnică, o parte cu Învățătorul în Împărăție!

„Mulți din cei dintâi vor fi cei de pe urmă și cei din urmă vor fi cei dintâi.” Cu alte cuvinte, mulți care au privilegii și ocazii mari pentru favoare divină și înălțare în Împărăție nu vor ((952)) reuși să îmbrățișeze ocazia, în timp ce alții, de la natură mai puțin favorizați, vor câștiga marele premiu al gloriei, onoarei și nemuririi. În afară de aceasta, am putea spune că cei care au avut la început ocazia de a deveni ucenici ai lui Isus la prima Sa Venire, nu vor avea pe acest temei (cu excepția apostolilor) nici o întâietate sau avantaj față de alți urmași ai Domnului în viitor, și n-au avut nici aici.