Vol. 14 Noiembrie-Decembrie 2006 Nr. 1

PRIETENUL PĂCĂTOŞILOR

„Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi.” Marcu 2:17.

R 5464 W. T. 15 mai 1914 (pag. 155-156)

În pildele Sale Domnul nostru a avut de-a face îndeosebi cu fariseii şi cu vameşii; căci saducheii erau evrei numai cu numele, nu credeau Scripturile, nici nu aşteptau o viaţă viitoare. Fariseii erau ortodocşi, respectau Legea şi o dădeau ca învăţătură poporului. Pe dinafară ei erau foarte corecţi; dar Isus a arătat în diferite pilde că pentru mulţi dintre ei religia era doar o ceremonie şi ţinerea Legii o ascultare pe dinafară, care nu se extindea asupra inimii. Vameşii nu pretindeau sfinţenie, ci mai degrabă mărturiseau înstrăinarea de Dumnezeu şi lipsa armoniei cu Legea Sa.

Fariseii îi tratau pe vameşi ca şi cum ar fi fost neamuri — le refuzau tovărăşia şi nici măcar nu mâncau împreună cu ei. Fariseii Îl recunoşteau pe Isus ca fiind exemplar şi învăţăturile Sale în deplin acord cu cele mai nobile principii. Ei se mirau prin urmare că nu li se alătura lor, şi se mirau încă mai tare că avea părtăşie cu vameşii — păcătoşi mărturisiţi.

Secretul problemei este că Isus nu privea la înfăţişarea exterioară, ci la inimă. El nu-i iubea pe vameşi pentru că erau păcătoşi, nici nu-i dezaproba pe farisei pentru că ţineau Legea pe dinafară. Ne amintim cazul tânărului fariseu care a venit la Isus şi care, în momentul când a fost întrebat despre Lege a spus: „Toate acestea, le-am păzit din tinereţea mea”. Citim: „Şi Isus, uitându-Se la el, l-a iubit”. Acesta era un fariseu sincer.

Pilda din lecţia noastră ilustrează această chestiune. Ea ne arată atitudinea de inimă a unora dintre farisei şi a unora dintre vameşii dispreţuiţi: Amândoi s-au dus la Templu să se roage. Unul şia spus în inima lui: Cât de recunoscător sunt că nu sunt un păcătos, asemenea majorităţii oamenilor şi asemenea acestor sărmani vameşi! Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt fariseu — că sunt drept! Dar vameşul a simţit diferit. Greutatea păcatului apăsa asupra lui. El nu putea să-şi ridice privirea spre cer. Lovindu-se cu mâna în piept el a exclamat: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”

Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, amândoi erau păcătoşi — amândoi aveau nevoie de iertarea păcatelor. Dar unul se încredea în faptele sale imperfecte şi nu cerea iertare; celălalt îşi dădea seama de neajunsurile sale şi se ruga pentru milă. Noi să nu înţelegem din aceasta că lui Dumnezeu îi plac mai mult oamenii care trăiesc în păcat decât cei care se străduiesc cu toată puterea lor să trăiască în armonie cu Legea Sa. Lecţia este chiar contrară. Cu toţii trebuie să ne dăm seama că nu ajungem la perfecţiune şi că avem nevoie de mila divină. Păcătosul care recunoaşte aceasta este mai plăcut lui Dumnezeu şi mai aproape de iertare decât persoana mai morală care nu-şi vede neajunsurile.

Cu altă ocazie Isus S-a referit la aceeaşi greşeală a fariseilor, spunând: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor” şi „ ... am venit să chem la pocăinţă nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”. Prin aceste cuvinte El a căutat să atragă atenţia asupra faptului că deşi fariseii pretindeau a fi drepţi, ei nu erau aşa. Erau bolnavi de păcat, imperfecţi, având nevoie de un Mântuitor. Dar ei nu erau într-o stare să aprecieze nevoia lor şi să vină la Domnul pentru iertare — nu, până când vor afla că au nevoie — că ei şi toţi ceilalţi membri ai rasei decăzute sunt bolnavi de păcat şi au nevoie de leacul pe care numai Isus îl poate da.

((954))

Nedându-şi seama de nevoia lor, fariseii nau venit la Isus, n-au devenit ucenicii Lui; şi prin aceasta au pierdut o mare binecuvântare. Dimpotrivă, majoritatea urmaşilor lui Isus era compusă din vameşi şi păcătoşi — oameni care nu trăiseră o viaţă potrivită, dar care erau serioşi, care îşi recunoşteau greşelile, se întorceau de la ele şi acceptau iertarea şi vindecarea Marelui Medic.

Fariseii din zilele noastre

Ambele clase sunt încă reprezentate în lume printre creştini. Pentru mântuirea lor unii se încred în faptul că sunt membri ai bisericii, în binefacerile şi în moralitatea lor generală, şi ignoră faptul că toţi sunt păcătoşi şi că iertarea păcatului se poate obţine numai prin credinţă în Cel răstignit. Alţii de astăzi, nu atât de remarcabili în cercurile religioase, sunt cu atât mai mult gata să observe slăbiciunile lor, să le mărturisească şi să accepte iertarea păcatelor şi viaţa veşnică, ca daruri nemeritate de la Dumnezeu, bazate pe sacrificiul de la Calvar. Aceştia din urmă, putem fi siguri, vor avea un mare avantaj în orice privinţă faţă de alţii în ceea ce priveşte acceptarea divină la comoştenire cu Cristos în Împărăţia Sa.

Lecţia generală pentru noi toţi este exprimată de apostolii Iacov şi Petru: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi” — celor care se căiesc. „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe.” Mărturisiţi-vă păcatele, luptaţi cu bărbăţie împotriva lor şi încredeţi-vă în eliberare, victorie finală şi viaţă veşnică prin meritul Celui răstignit, în ale cărui urme căutaţi să urmaţi.

Un om mic — o inimă mare

Ultima parte a lecţiei noastre este legată de călătoria lui Isus de la Ierihon la Ierusalim, chiar înainte de răstignirea Sa. Mulţimile călătoreau în aceeaşi direcţie, mergând la Sărbătoarea Paştilor. Ca de obicei, Isus era centrul atracţiei; toţi doreau să-L vadă şi să-L audă pe Cel despre care citim: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta”.

Zacheu, un om bogat care locuia în apropiere, era unul din cei cărora li se trezise curiozitatea să-L vadă pe Isus, despre care auzise multe. El nu era fariseu; nu pretindea sfinţenia vieţii. El era unul dintre cei condamnaţi şi excluşi de farisei. Acceptase un serviciu neînsemnat sub guvernul roman; era colector de taxe pentru romani — vameş. Din această cauză era dispreţuit şi declarat neloial iudaismului.

Mic de statură, Zacheu nu putea să-L vadă pe Isus din cauza mulţimii. De aceea el a fugit înainte şi s-a urcat într-un sicomor, ca să-L poată vedea mai bine pe Isus în timp ce trecea pe acel drum. Nu şi-a dat seama că Învăţătorul îl cunoştea, îi citise inima şi văzuse în ea onestitate, şi că, de aceea, avea să fie mult onorat. Când Isus a ajuns unde era Zacheu, S-a uitat în sus spre vameş, l-a chemat pe nume şi i-a spus să coboare imediat, căci trebuia să fie oaspetele lui. Invitaţia a fost primită cu bucurie de Zacheu. Putem fi siguri că toată situaţia a fost spre marele dezgust al fariseilor. Ei au murmurat la faptul că Isus era oaspetele unuia care nu era ortodox.

Evident că murmurul a ajuns şi la urechile lui Zacheu; căci el s-a adresat Domnului în autoapărare — ca şi cum cerea ca aceste învinuiri împotriva lui să nu-L împiedice pe Învăţătorul să meargă şi să-i fie oaspete, dând de înţeles dorinţa inimii sale de a fi ceea ce trebuia să fie şi ceea ce putea fi. El a spus: „Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor; şi dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit”. Astfel şi-a arătat Zacheu dragostea pentru Dumnezeu şi pentru dreptate şi acceptarea lui Isus ca Domnul său, Învăţătorul său.

Cum a primit Isus toate acestea? El i-a răspuns lui Zacheu: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este fiu al lui Avraam”. Din punctul de vedere al Domnului, toţi fiii lui Avraam erau potriviţi pentru alegere ca ucenici. Lucrul cerut era mărturisirea sinceră a imperfecţiunii, o întoarcere de la păcat, o acceptare din inimă a lui Cristos şi o străduinţă de a urma în paşii Săi.

Indiscutabil că acest principiu se aplică încă, indiferent de ce ar putea gândi sau spune oamenii în sens contrar. Domnul este dispus să primească pe cei care se căiesc. Nu mai trebuie să facă parte din sămânţa naturală a lui Avraam pentru a fi acceptabili ca ucenici ai lui Isus. Zidul de despărţire de la mijloc dintre evrei şi neamuri a fost dărâmat, după cum explică Pavel. Toţi cei care au credinţa lui Avraam pot fi socotiţi printre copiii lui Avraam venind în relaţie cu Planul divin ca ucenici ai lui Isus.

Lecţia noastră se încheie cu aceste cuvinte ale Domnului nostru: „Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut”. Unii care neagă că Adam a fost creat perfect, care neagă căderea lui din favoarea divină şi care neagă că răscumpărarea prin Isus a fost necesară, au căutat să-şi susţină poziţia spunând că Isus nu S-a referit niciodată la cădere, deşi relatarea din Geneza vorbeşte despre ea, iar sf. Pavel şi alţi apostoli o menţionează în mod deosebit. Dar în acest text avem chiar declaraţia lui Isus care arată de ce a venit El în lume. El n-a venit în lume să ajute planurile adversarului; ci, după cum spune El, a venit în lume pentru a fi Răscumpărătorul omului — să caute şi să recupereze, să restaureze ce a fost pierdut.

Viaţa veşnică a fost pierdută, Edenul a fost pierdut, perfecţiunea umană a fost pierdută, chipul caracterului divin a fost pierdut. Acestea ((955)) n-au putut fi recuperate de omenire, toţi oamenii fiind sub sentinţa morţii — blestemul. Compătimirea lui Dumnezeu a aranjat un Plan prin care Isus a venit în lume şi S-a dat pe Sine ca Preţ de Răscumpărare pentru toţi.

Însuşi faptul că Învăţătorul vorbeşte despre lucrarea Sa ca fiind una răscumpărătoare (Matei 20:28) confirmă declaraţia că omul a fost sub sentinţa morţii şi a avut nevoie să fie răscumpărat din ea. Fără răscumpărare n-ar putea fi înviere din morţi, nici viaţă viitoare. Biblia este minunat de constantă şi armonioasă când o lăsăm să vorbească de la sine. Ea demonstrează că este Cuvântul lui Dumnezeu, scris sub îndrumare divină.

Două mântuiri — un Mântuitor

Deşi rasa este una singură şi deşi toţi s-au împărtăşit din aceeaşi sentinţă a morţii, totuşi Dumnezeu a binevoit să prevadă două mântuiri diferite din acest blestem al morţii. Ambele mântuiri se bazează pe marele sacrificiu pe care Isus l-a împlinit la Calvar. Prima din aceste mântuiri este pentru clasa Bisericii, chemată din lume în timpul acestui Veac Evanghelic, chemată la o schimbare de natură — de la natura umană la natura spirituală. Nici chiar această mântuire nu este încă completă şi nu va fi până când întreaga Biserică va fi fost aleasă din lume şi prin Întâia Înviere va fi fost glorificată cu Cristos. Aceştia vor fi comoştenitori cu Cristos în Împărăţia Lui; şi acea Împărăţie îşi va începe lucrarea pentru restul omenirii.

A doua mântuire aparţine Veacului Milenar, în timpul căruia Împărăţia Mesianică va controla afacerile Pământului şi Satan va fi legat. Atunci cunoştinţa de Domnul va umple tot Pământul. Atunci toţi ochii orbi vor fi deschişi şi toate urechile surde vor fi destupate; şi atunci a doua mântuire va fi în vigoare pentru toată omenirea. Aceea nu va fi o mântuire spirituală — la natura nouă, asemenea îngerilor. Va fi o mântuire la perfecţiune umană şi la ridicare din păcat şi moarte la chipul lui Dumnezeu, aşa cum a avut la început tatăl Adam.

Ambele mântuiri vor fi mari, glorioase, deşi cea a Bisericii va fi mai glorioasă. Numai această mântuire este deschisă acum; şi calea spre ea este prin poarta joasă şi pe calea îngustă a consacrării şi sacrificiului de sine, mergând în urmele lui Isus.