Vol. 14 Noiembrie-Decembrie 2006 Nr. 1
PRIETENUL PĂCĂTOȘILOR
„Eu am venit să chem la pocăință nu pe cei drepți, ci pe cei păcătoși.” Marcu 2:17.
R 5464 W. T. 15 mai 1914 (pag. 155-156)
În pildele Sale Domnul nostru a avut de-a face îndeosebi cu fariseii și cu vameșii; căci saducheii erau evrei numai cu numele, nu credeau Scripturile, nici nu așteptau o viață viitoare. Fariseii erau ortodocși, respectau Legea și o dădeau ca învățătură poporului. Pe dinafară ei erau foarte corecți; dar Isus a arătat în diferite pilde că pentru mulți dintre ei religia era doar o ceremonie și ținerea Legii o ascultare pe dinafară, care nu se extindea asupra inimii. Vameșii nu pretindeau sfințenie, ci mai degrabă mărturiseau înstrăinarea de Dumnezeu și lipsa armoniei cu Legea Sa.
Fariseii îi tratau pe vameși ca și cum ar fi fost neamuri le refuzau tovărășia și nici măcar nu mâncau împreună cu ei. Fariseii Îl recunoșteau pe Isus ca fiind exemplar și învățăturile Sale în deplin acord cu cele mai nobile principii. Ei se mirau prin urmare că nu li se alătura lor, și se mirau încă mai tare că avea părtășie cu vameșii păcătoși mărturisiți.
Secretul problemei este că Isus nu privea la înfățișarea exterioară, ci la inimă. El nu-i iubea pe vameși pentru că erau păcătoși, nici nu-i dezaproba pe farisei pentru că țineau Legea pe dinafară. Ne amintim cazul tânărului fariseu care a venit la Isus și care, în momentul când a fost întrebat despre Lege a spus: „Toate acestea, le-am păzit din tinerețea mea”. Citim: „Și Isus, uitându-Se la el, l-a iubit”. Acesta era un fariseu sincer.
Pilda din lecția noastră ilustrează această chestiune. Ea ne arată atitudinea de inimă a unora dintre farisei și a unora dintre vameșii disprețuiți: Amândoi s-au dus la Templu să se roage. Unul șia spus în inima lui: Cât de recunoscător sunt că nu sunt un păcătos, asemenea majorității oamenilor și asemenea acestor sărmani vameși! Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt fariseu că sunt drept! Dar vameșul a simțit diferit. Greutatea păcatului apăsa asupra lui. El nu putea să-și ridice privirea spre cer. Lovindu-se cu mâna în piept el a exclamat: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”
Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, amândoi erau păcătoși amândoi aveau nevoie de iertarea păcatelor. Dar unul se încredea în faptele sale imperfecte și nu cerea iertare; celălalt își dădea seama de neajunsurile sale și se ruga pentru milă. Noi să nu înțelegem din aceasta că lui Dumnezeu îi plac mai mult oamenii care trăiesc în păcat decât cei care se străduiesc cu toată puterea lor să trăiască în armonie cu Legea Sa. Lecția este chiar contrară. Cu toții trebuie să ne dăm seama că nu ajungem la perfecțiune și că avem nevoie de mila divină. Păcătosul care recunoaște aceasta este mai plăcut lui Dumnezeu și mai aproape de iertare decât persoana mai morală care nu-și vede neajunsurile.
Cu altă ocazie Isus S-a referit la aceeași greșeală a fariseilor, spunând: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor” și „ ... am venit să chem la pocăință nu pe cei drepți, ci pe cei păcătoși”. Prin aceste cuvinte El a căutat să atragă atenția asupra faptului că deși fariseii pretindeau a fi drepți, ei nu erau așa. Erau bolnavi de păcat, imperfecți, având nevoie de un Mântuitor. Dar ei nu erau într-o stare să aprecieze nevoia lor și să vină la Domnul pentru iertare nu, până când vor afla că au nevoie că ei și toți ceilalți membri ai rasei decăzute sunt bolnavi de păcat și au nevoie de leacul pe care numai Isus îl poate da.
((954))
Nedându-și seama de nevoia lor, fariseii nau venit la Isus, n-au devenit ucenicii Lui; și prin aceasta au pierdut o mare binecuvântare. Dimpotrivă, majoritatea urmașilor lui Isus era compusă din vameși și păcătoși oameni care nu trăiseră o viață potrivită, dar care erau serioși, care își recunoșteau greșelile, se întorceau de la ele și acceptau iertarea și vindecarea Marelui Medic.
Fariseii din zilele noastre
Ambele clase sunt încă reprezentate în lume printre creștini. Pentru mântuirea lor unii se încred în faptul că sunt membri ai bisericii, în binefacerile și în moralitatea lor generală, și ignoră faptul că toți sunt păcătoși și că iertarea păcatului se poate obține numai prin credință în Cel răstignit. Alții de astăzi, nu atât de remarcabili în cercurile religioase, sunt cu atât mai mult gata să observe slăbiciunile lor, să le mărturisească și să accepte iertarea păcatelor și viața veșnică, ca daruri nemeritate de la Dumnezeu, bazate pe sacrificiul de la Calvar. Aceștia din urmă, putem fi siguri, vor avea un mare avantaj în orice privință față de alții în ceea ce privește acceptarea divină la comoștenire cu Cristos în Împărăția Sa.
Lecția generală pentru noi toți este exprimată de apostolii Iacov și Petru: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți” celor care se căiesc. „Smeriți-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalțe.” Mărturisiți-vă păcatele, luptați cu bărbăție împotriva lor și încredeți-vă în eliberare, victorie finală și viață veșnică prin meritul Celui răstignit, în ale cărui urme căutați să urmați.
Un om mic o inimă mare
Ultima parte a lecției noastre este legată de călătoria lui Isus de la Ierihon la Ierusalim, chiar înainte de răstignirea Sa. Mulțimile călătoreau în aceeași direcție, mergând la Sărbătoarea Paștilor. Ca de obicei, Isus era centrul atracției; toți doreau să-L vadă și să-L audă pe Cel despre care citim: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta”.
Zacheu, un om bogat care locuia în apropiere, era unul din cei cărora li se trezise curiozitatea să-L vadă pe Isus, despre care auzise multe. El nu era fariseu; nu pretindea sfințenia vieții. El era unul dintre cei condamnați și excluși de farisei. Acceptase un serviciu neînsemnat sub guvernul roman; era colector de taxe pentru romani vameș. Din această cauză era disprețuit și declarat neloial iudaismului.
Mic de statură, Zacheu nu putea să-L vadă pe Isus din cauza mulțimii. De aceea el a fugit înainte și s-a urcat într-un sicomor, ca să-L poată vedea mai bine pe Isus în timp ce trecea pe acel drum. Nu și-a dat seama că Învățătorul îl cunoștea, îi citise inima și văzuse în ea onestitate, și că, de aceea, avea să fie mult onorat. Când Isus a ajuns unde era Zacheu, S-a uitat în sus spre vameș, l-a chemat pe nume și i-a spus să coboare imediat, căci trebuia să fie oaspetele lui. Invitația a fost primită cu bucurie de Zacheu. Putem fi siguri că toată situația a fost spre marele dezgust al fariseilor. Ei au murmurat la faptul că Isus era oaspetele unuia care nu era ortodox.
Evident că murmurul a ajuns și la urechile lui Zacheu; căci el s-a adresat Domnului în autoapărare ca și cum cerea ca aceste învinuiri împotriva lui să nu-L împiedice pe Învățătorul să meargă și să-i fie oaspete, dând de înțeles dorința inimii sale de a fi ceea ce trebuia să fie și ceea ce putea fi. El a spus: „Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor; și dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit”. Astfel și-a arătat Zacheu dragostea pentru Dumnezeu și pentru dreptate și acceptarea lui Isus ca Domnul său, Învățătorul său.
Cum a primit Isus toate acestea? El i-a răspuns lui Zacheu: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci și el este fiu al lui Avraam”. Din punctul de vedere al Domnului, toți fiii lui Avraam erau potriviți pentru alegere ca ucenici. Lucrul cerut era mărturisirea sinceră a imperfecțiunii, o întoarcere de la păcat, o acceptare din inimă a lui Cristos și o străduință de a urma în pașii Săi.
Indiscutabil că acest principiu se aplică încă, indiferent de ce ar putea gândi sau spune oamenii în sens contrar. Domnul este dispus să primească pe cei care se căiesc. Nu mai trebuie să facă parte din sămânța naturală a lui Avraam pentru a fi acceptabili ca ucenici ai lui Isus. Zidul de despărțire de la mijloc dintre evrei și neamuri a fost dărâmat, după cum explică Pavel. Toți cei care au credința lui Avraam pot fi socotiți printre copiii lui Avraam venind în relație cu Planul divin ca ucenici ai lui Isus.
Lecția noastră se încheie cu aceste cuvinte ale Domnului nostru: „Pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut”. Unii care neagă că Adam a fost creat perfect, care neagă căderea lui din favoarea divină și care neagă că răscumpărarea prin Isus a fost necesară, au căutat să-și susțină poziția spunând că Isus nu S-a referit niciodată la cădere, deși relatarea din Geneza vorbește despre ea, iar sf. Pavel și alți apostoli o menționează în mod deosebit. Dar în acest text avem chiar declarația lui Isus care arată de ce a venit El în lume. El n-a venit în lume să ajute planurile adversarului; ci, după cum spune El, a venit în lume pentru a fi Răscumpărătorul omului să caute și să recupereze, să restaureze ce a fost pierdut.
Viața veșnică a fost pierdută, Edenul a fost pierdut, perfecțiunea umană a fost pierdută, chipul caracterului divin a fost pierdut. Acestea ((955)) n-au putut fi recuperate de omenire, toți oamenii fiind sub sentința morții blestemul. Compătimirea lui Dumnezeu a aranjat un Plan prin care Isus a venit în lume și S-a dat pe Sine ca Preț de Răscumpărare pentru toți.
Însuși faptul că Învățătorul vorbește despre lucrarea Sa ca fiind una răscumpărătoare (Matei 20:28) confirmă declarația că omul a fost sub sentința morții și a avut nevoie să fie răscumpărat din ea. Fără răscumpărare n-ar putea fi înviere din morți, nici viață viitoare. Biblia este minunat de constantă și armonioasă când o lăsăm să vorbească de la sine. Ea demonstrează că este Cuvântul lui Dumnezeu, scris sub îndrumare divină.
Două mântuiri un Mântuitor
Deși rasa este una singură și deși toți s-au împărtășit din aceeași sentință a morții, totuși Dumnezeu a binevoit să prevadă două mântuiri diferite din acest blestem al morții. Ambele mântuiri se bazează pe marele sacrificiu pe care Isus l-a împlinit la Calvar. Prima din aceste mântuiri este pentru clasa Bisericii, chemată din lume în timpul acestui Veac Evanghelic, chemată la o schimbare de natură de la natura umană la natura spirituală. Nici chiar această mântuire nu este încă completă și nu va fi până când întreaga Biserică va fi fost aleasă din lume și prin Întâia Înviere va fi fost glorificată cu Cristos. Aceștia vor fi comoștenitori cu Cristos în Împărăția Lui; și acea Împărăție își va începe lucrarea pentru restul omenirii.
A doua mântuire aparține Veacului Milenar, în timpul căruia Împărăția Mesianică va controla afacerile Pământului și Satan va fi legat. Atunci cunoștința de Domnul va umple tot Pământul. Atunci toți ochii orbi vor fi deschiși și toate urechile surde vor fi destupate; și atunci a doua mântuire va fi în vigoare pentru toată omenirea. Aceea nu va fi o mântuire spirituală la natura nouă, asemenea îngerilor. Va fi o mântuire la perfecțiune umană și la ridicare din păcat și moarte la chipul lui Dumnezeu, așa cum a avut la început tatăl Adam.
Ambele mântuiri vor fi mari, glorioase, deși cea a Bisericii va fi mai glorioasă. Numai această mântuire este deschisă acum; și calea spre ea este prin poarta joasă și pe calea îngustă a consacrării și sacrificiului de sine, mergând în urmele lui Isus.