„DAR CEI NOUĂ UNDE SUNT?”
„Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu?” Vers. 18.
R 5453 W. T. 1 mai 1914 (pag. 139-140)
Esența lecției noastre pentru astăzi este recunoștința. Este o trăsătură de caracter foarte rațională și adesea se află chiar și la creația animală. Este imposibil să ne imaginăm o ființă umană perfectă sau un înger, care să fie plăcuți lui Dumnezeu fără această calitate. Aproape am putea spune că gradul acceptării noastre de către Dumnezeu este măsurat prin recunoștința noastră. Ea duce la ascultarea de legile și reglementările divine, fie că ele sunt înțelese fie că nu. Ea duce la ((971)) osteneală sacrificatoare de sine în serviciul lui Dumnezeu, și potrivit unui aranjament divin în mod automat are binecuvântarea lui.
Lecția noastră ne spune că Mântuitorul Se apropia de Ierusalim pe drumul Samariei și Galileii. Se presupune că aceasta era ultima Sa călătorie la Ierusalim, care s-a sfârșit în moarte. Faima Sa se răspândise departe; și zece leproși care stăteau pe marginea drumului au auzit că Isus din Nazaret trecea pe acolo. Imediat L-au strigat cât de tare le-a permis șoapta lor aspră din cauza bolii. De obicei ei cereau bani; dar în acest caz a fost: „Învățătorule, fie-Ți milă de noi!”
Leproșii sunt o clasă de oameni care trebuie compătimiți. Boala lor a fost de multă vreme considerată incurabilă și ca atare este folosită în Biblie în mod simbolic pentru a reprezenta păcatul. Este o afecțiune care pare să strice sângele. Articulațiile se deformează, se descompun și se desfac. Sub reglementările care predominau pe timpul lecției noastre, leproșilor le era interzis să intre în cetăți, sub pedeapsa cu treizeci și nouă de lovituri de nuia. Ei nu aveau nici un mijloc de trai și erau întotdeauna dependenți de mila prietenilor sau a publicului. Nici nu li se permitea să se apropie de alții sub 45 de metri, de teama contaminării. Moartea lor era o moarte pe picioare.
Cei zece menționați în această lecție erau uniți prin necazul lor comun care ignora barierele de neam între evrei și samariteni. Ca răspuns la strigătul lor după ajutor, Isus, deși plin de compasiune, a părut să trateze cererea lor cu răceală. El le-a spus numai: „Duceți-vă, arătațivă preoților!” Potrivit aranjamentului lui Dumnezeu cu evreii sub Legământul Legii, ei nu trebuiau să aibă alte boli decât dacă acestea veneau din pricina păcatelor; și preoții trebuiau să judece în legătură cu cazurile de lepră, hotărând dacă boala era întradevăr lepră etc., sau nu. Îndrumarea Domnului nostru ca leproșii să meargă și să se arate preoților implica o vindecare, și sugera că până ajungeau la preot erau gata să fie declarați curați.
Leproșii trebuie să fi avut o cunoștință considerabilă despre puterea lui Isus și trebuie să fi avut mare credință; căci în loc să strige după vindecare instantanee, ei I-au urmat îndrumarea și au pornit spre preot ca să-i examineze. Fără îndoială ei sperau că până vor ajunge la el vor fi bine și vor primi o aprobare de sănătate. Au mers doar o mică distanță până când au constatat că sunt vindecați. Ne putem bine imagina cu ce bucurie s-au grăbit să obțină aprobarea preotului pentru a se întoarce la familiile lor, la afacerile lor etc. Desigur că aproape au alergat simțind voioșia sângelui curățat. Dar unul dintre ei a încetinit și apoi sa întors din drum; probabil că ceilalți în bucuria lor mare n-au observat aceasta. S-a întors și a căzut la picioarele lui Isus mulțumindu-I. El era o inimă recunoscătoare și nu ne putem îndoi că în cele din urmă va primi o binecuvântare, chiar dacă n-a primit-o atunci, căci era samaritean, înstrăinat, străin de națiunea lui Israel.
Altă fărâmă
În acest caz vindecarea a fost o „fărâmă de la masa copiilor”; căci bogatul nu murise încă — favoarea lui Dumnezeu nu se depărtase de la Israel. Isus nu rostise încă cuvintele fatale „Vi se lasă casa pustie”. Nu, favoarea pentru Israel a continuat încă trei ani și jumătate după ce Casa le-a fost lăsată pustie — favoarea individuală. Au trecut trei ani și jumătate de la moartea lui Isus înainte ca favoarea individuală pentru evrei să se termine într-o astfel de măsură încât să permită ca Evanghelia să meargă la neamuri — Corneliu fiind primul care a fost acceptat la părtășie cu Dumnezeu. Fapt. 10.
Dacă cel care s-a întors ar fi fost evreu și nu samaritean, fără îndoială că ar fi fost invitat de Isus să devină unul dintre urmașii Săi — „Vino, ia-ți crucea și umează-Mă”. Dar fiindcă a fost samaritean, Isus doar i-a spus: „Scoală-te și dute. Credința ta te-a mântuit”. Nu ne putem însă îndoi că providența Domnului l-a urmărit pe acest samaritean recunoscător; și că atunci când a venit timpul pentru deschiderea ușii la neamuri, el a fost printre cei care au primit cu bucurie mesajul și a făcut o consacrare ca să devină moștenitor al lui Dumnezeu și comoștenitor cu Isus Cristos Domnul nostru în moștenirea cerească.
Nu trebuie să înțelegem că aceste cuvinte ale Domnului nostru „Credința ta te-a mântuit” au însemnat că credința omului aparte de Puterea divină a fost aceea care l-a vindecat, ci mai degrabă a fost folosirea Puterii divine de către Învățătorul în legătură cu credința individului. Puterea lui Dumnezeu și credința omului au cooperat pentru vindecare. Ele au făcut același lucru și pentru ceilalți nouă care au fost vindecați. Și ei au avut credință și au fost vindecați; și ca evrei sub Legământul Legii, ei aveau mai mult temei să ceară iertarea și vindecarea decât samariteanul.
Zece vindecați — unde sunt cei nouă?
Isus a atras atenția publică asupra faptului că zece au fost vindecați, dar că numai unul s-a întors să dea slavă lui Dumnezeu. Este adevărat, El nu le-a cerut să se întoarcă, să aducă laudă și să recunoască Puterea divină care a lucrat prin El! Este adevărat, ei au făcut ceea ce le-a spus El să facă — au mers și s-au arătat preotului — și nu mai mult; mergând apoi la treburile lor.
De ce nu S-a târguit cu ei înainte de a-i vindeca, zicând, dacă vă voi vindeca vă veți consacra viața și veți fi ucenicii Mei? Fără îndoială că ei ar fi fost de acord cu acest aranjament. Cine n-ar fi de acord cu orice condiții ca să fie scăpat de o boală atât de dezgustătoare și incurabilă? De ce n-a folosit Isus această metodă de a crește numărul ucenicilor? Fără înoială că răspunsul trebuie să fie că El urma spiritul procedurilor Tatălui, pe care El le-a exprimat în cuvintele: „Tatăl caută astfel de închinători care I se închină în duh și în adevăr”. După cum Tatăl nu caută pe alții decât pe aceștia, tot așa nici Fiul nu caută pe alții.
În această privință, propovăduirea lui Isus și a apostolilor este în contrast puternic cu propovăduirea evangheliștilor, a promotorilor mișcării de reînsuflețire etc. Isus sau apostolii nau ((972)) îndemnat niciodată pe oamenii lumești să devină ucenicii lui Cristos. Ei doar au propovăduit sau vestit anumite fapte mari și au acceptat pe aceia care au venit sub acel fel de propovăduire, influențați de marile fapte prezentate. Ei au argumentat despre păcat, despre dreptate și despre un timp viitor al deciziei sau judecății, lăsând chestiunea pe seama conștiinței individuale. Ei au declarat că aceia care părăsesc păcatul și se întorc la Dumnezeu pot avea iertarea și împăcarea prin meritul sângelui lui Cristos. Ei au spus despre o Chemare de Sus sau Cerească pentru toți acei pocăiți care își vor consacra viața în întregime serviciului lui Dumnezeu, Adevărului și dreptății, dispuși să îndure greutatea ca buni soldați.
Ne amintim că într-o împrejurare se pare că Isus a mustrat chiar un spirit de entuziasm care ar putea să încețoșeze judecata rece zicând: „Cine ... nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor” (Luca 14:28). Lui Dumnezeu I-a plăcut ca prin propovăduirea Adevărului să cheme o clasă pe care El o dorește să fie comoștenitori cu Fiul Său. Ei nu trebuie să fie aduși în familia lui Dumnezeu prin rugăciuni sau prin emoții, ci prin declararea termenilor și condițiilor divine. Pentru aceștia care acceptă harul lui Dumnezeu merge mesajul urgent să nu-l primească în zadar; ca, după ce au pus mâna pe plug, să nu se uite în urmă; ca, după ce s-au înrolat ca buni soldați ai Crucii, să îndure greutatea, să se bucure de privilegiul serviciului și sacrificiului.
Ceea ce vrem să demonstrăm este că potrivit Bibliei, Isus și apostolii Săi n-au făcut niciodată încercări să obțină recruți pentru armata Domnului printr-un proces de „hip-hip-ura”. Prin aceasta nu criticăm pe nimeni, ci atragem numai atenția asupra faptelor care au mult de-a face cu conducerea poporului lui Dumnezeu care caută să cunoască și să facă voia Lui.
Alte zeci, sute, mii
Să privim întâmplarea din lecția noastră simbolic. Leproșii să reprezinte pe păcătoși care, ajungând să-și dea seama că sunt necurați, strigă către Domnul să fie curățați, recunoscând astfel prin implicație măreția și puterea Lui ca Fiul lui Dumnezeu, singurul prin care este iertarea păcatului, și declarând astfel prin implicație că doresc să fie urmașii Lui, ucenicii Lui, convinși că păcatul este dăunător și hotărâți să umble după aceea în urmele Domnului, luptând împotriva păcatului din ei înșiși și de peste tot. Câți din zecile, sutele și miile, ale căror devotare și credință au fost acceptate de Domnul — câți dintre aceia pe care i-a vindecat, i-a iertat și i-a primit potrivit declarației lor de ucenicie — au devenit de fapt urmașii Săi adevărați?
Câți din aceia care au declarat Domnului nefericirea lor, dorința de iertare a păcatelor și Iau promis recunoștință și devotare Lui pentru toată viața, pentru a-I avea favoarea, și-au uitat privilegiile; și după ce au primit binecuvântarea au plecat, unul la pământul lui, altul la negustoria lui, altul la plăcere, altul la formalism! Ce puțini și-au amintit rugăciunile lor pentru mila Domnului, hotărârile lor în privința a ceea ce vor face dacă li se va răspunde la rugăciune!
Trebuie o reînsuflețire
Printre mulți creștini este în creștere ideea că astăzi trăim într-un timp de încercare crucială în privința celor care au făcut un legământ cu Dumnezeu. Ei cred că ne apropiem de timpul când Biserica, Corpul lui Cristos, va fi primită de Domnul prin schimbarea Învierii pentru a fi Mireasa Sa. Cum a scris apostolul: „Toți vom fi schimbați, într-o clipă, într-o clipeală din ochi”; căci „nu pot carnea și sângele să moștenească Împărăția lui Dumnezeu”. Chemarea acestui Veac Evanghelic a fost pentru ai găsi pe aceștia care vor constitui clasa Miresei, asociații lui Isus în Împărăția Sa.
Isus a spus despre evrei, într-un timp de necaz, la sfârșitul Veacului lor: „Ei n-au cunoscut timpul cercetării lor”. Numai relativ puțini au fost în starea inimii de apropiere de Dumnezeu, care le-a permis să înțeleagă caracterul timpurilor în care trăiau și schimbarea care era în desfășurare. Ideea este că acum este asupra noastră o schimbare asemănătoare, care este discernută de cei cărora li s-au deschis ochii înțelegerii.
Samariteanul din lecția noastră pare să reprezinte o clasă de urmași ai Domnului recunoscători, care caută să-I dea slavă în cuvintele, gândurile și faptele lor, în timp ce majoritatea celor care în mod asemănător au primit favoarea Sa sunt dispuși să urmeze ambițiile și plăcerile vieții actuale. Neglijând să meargă pe cărarea pe care a călcat Învățătorul, ei nu vor ajunge la slava, cinstea și nemurirea la care a ajuns El și la care a chemat această clasă. Pentru ei trebuie să fie un loc mai jos. Peste puțin, potrivit Bibliei, gloriile Împărăției vor fi descoperite unei lumi uimite, dar gloriile stării actuale de lucruri vor dispărea.
Adevărata Înțelepciune care vine de Sus a fost manifestată de Mântuitorul nostru, care nu Și-a socotit dragă viața, care de bună voie S-a lipsit de un nume bun ca să poată face voia Tatălui și care acum este mult înălțat ca răsplată. Sf. Pavel a exprimat aceeași idee spunând că el a socotit toate lucrurile ca pierdere și gunoi pentru a putea câștiga un loc în Corpul lui Cristos — Biserica în slavă dincolo de văl. Cât de mari vor fi binecuvântările Împărăției Milenare pentru lume, binecuvântările pe care le va avea Biserica le vor depăși cu mult.