CINE COMITE PĂCAT CARE DUCE LA MOARTE — PARTEA I

„Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.” 1 Ioan 3:9 .

R 5438 W. T. 15 aprilie 1914 (pag. 115-118)

Privilegiile, responsabilităţile şi pericolele noii creaturi

Există o anumită complexitate legată de chestiunea privitoare la schimbarea Bisericii de la natura umană la cea spirituală. Pentru a înţelege clar procesul care începe acea schimbare, conceperea Spiritului sfânt, trebuie să avem o înţelegere potrivită a ceea ce constituie voinţa umană; căci acea voinţă este cea care se schimbă.

Nu ne putem gândi la nimic mai bun ca ilustraţie a subiectului decât la un corp legislativ, cum ar fi Congresul sau Parlamentul. În aceste adunări se adună în sesiune un mare număr de membri, dar ei sunt împărţiţi în grupe cunoscute ca partide. Unii membri aparţin unui partid, alţii altuia, dar partidul conducător are controlul.

((996))

Aşa este şi în creierul uman. Acolo avem numeroase părţi care reprezintă diferitele sentimente religioase, intelectuale, morale, afecţiunile etc. Apoi sunt unele care reprezintă energia; altele dorinţa de a aduna, altele combativitatea. Aceste diferite facultăţi, când sunt solicitate să analizeze o chestiune, se împart în grupe, cea mai puternică dintre ele fiind capabilă să le înlăture pe celelalte.

Când, de exemplu, vine spre analiză o chestiune legată de interesele personale, dorinţa de a aduna fiind tare, poate conduce combativitatea să lupte pentru posedarea lucrului dorit. De asemenea poate conduce distructivitatea să ajute în luptă. Şi ea poate într-o măsură să înece vocea justiţiei, sau conştiinţa, şi să contracareze calitatea iubirii; căci dorinţa de a aduna poate face uneltiri care să intervină în funcţionarea iubirii.

În ansamblu, funcţiile care domină lumea sunt funcţiile protecţiei eului, mulţumirii eului etc. — toate funcţiile la al căror nume se poate ataşa cuvântul eu. Chiar dacă funcţiile religioase — veneraţia, speranţa, bunăvoinţa, spiritualitatea etc. — sunt puternice, înclinările egoiste în general le întrec în putere, aşa încât ele cooperează cu egoismul. De exemplu, bunăvoinţa întrecută în putere de înclinaţiile egoiste va zice: Voi da nişte bani la acest proiect, pentru a-mi aduce un câştig bun; dar nu-i voi da decât dacă se va vedea acest câştig. Astfel caracteristica aceasta a dorinţei de a aduna şi altele care aparţin eului vor intra într-o înţelegere cu bunăvoinţa, înclinând-o spre slujirea eului.

Este un lucru obişnuit să vedem astfel de combinaţii la oamenii lumeşti de astăzi. Există oameni generoşi cu impulsuri în mod natural nobile pe care lor le place să şi le satisfacă. Dar în tot ce fac, eul devine factorul preponderent. Eul se strecoară undeva — aprecierea de sine, interesul de sine etc. Această combinaţie îl reprezintă pe omul egoist; şi deşi el ar putea avea bunăvoinţă, veneraţie etc. considerabile, totuşi aceste calităţi nobile sunt sub controlul înclinaţiilor egoiste.

Primul pas spre adevărata convertire

La acest om egoist vine Evanghelia şi îi oferă o propunere unică, deosebită. Ea apelează la el printr-o gamă nouă de funcţii. Ea îi arată că trebuie să-L pună pe Dumnezeu mai întâi, nu eul; că trebuie să înceapă să vadă că cele mai înalte şi mai nobile funcţii ale creierului sunt acelea care-L recunosc pe Creator şi responsabilitatea omului în calitate de creaţie a Sa. Ea îi arată că el se gândeşte la înălţarea de sine, cinstirea de sine, totul pentru sine!

Astfel de persoană, auzind propunerea Evangheliei, poate fi influenţată să decidă chestiunea fie într-un fel, fie în altul. Ea poate spune: Nu-mi place ideea aceea. Egoismul poate sugera că dacă acceptă oferta Evangheliei trebuie să-şi înceteze metodele îndoielnice de afaceri. Apoi conchide că nu-l interesează să facă astfel de pas; căci îi va cere mai mult decât este el dispus să dea şi ar putea avea necazuri cu conştiinţa. Mai târziu, poate, ceva de natura adversităţii sau calamităţii îl va trezi să privească lucrurile altfel şi va vedea subiectul în lumină diferită, şi va fi bucuros să facă voia lui Dumnezeu. Atunci va zice: Îmi dau seama că viaţa mea trebuie să fie altfel. Sunt creaţia lui Dumnezeu. De aceea este drept să-I consacru Lui tot ce am. Dar văd că consacrarea va produce o mare transformare în viaţa mea. Voi fi obligat să-mi schimb cursul. Trebuie să renunţ la anumite obiceiuri.

Acesta este primul pas al adevăratei convertiri. Aceasta este o întoarcere de la păcat la dreptate. Nu va însemna însă că persoana care face acest pas va ajunge la înălţimea cerinţelor divine ale unui ucenic al lui Cristos. Tânărului conducător bogat care L-a întrebat pe Isus ce să facă să câştige viaţa veşnică, i s-a spus să ţină poruncile lui Dumnezeu. El a replicat că făcuse aceasta toată viaţa lui. Şi Isus l-a iubit! Tânărul încerca să facă ce este drept în toate felurile. Nu era atunci în regulă cu el? Nu! Isus i-a spus: „Îţi lipseşte un lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi vino şi urmează-Mă”.

Tânărul conducător a gândit că acesta era un sfat ciudat; căci el trăise tot timpul o viaţă exemplară. El era corect în estimarea de sine, dar îşi făcea numai datoria trăind astfel. Nimeni nu are dreptul să trăiască o viaţă rea; nimeni nu are dreptul să facă rău. Ceea ce Isus i-a spus tânărului era practic aceea că el îşi făcea numai datoria — nu mai mult.

Continuând Învăţătorul a zis: Am numai o ofertă de făcut, dar este foarte înaltă — comoştenire cu Mine în Împărăţia mesianică. Viaţa în care poţi intra devenind ucenicul Meu este o viaţă de glorie, cinste şi nemurire — natura divină. Dacă doreşti această poziţie înaltă, trebuie să faci mai mult decât doar să eviţi păcatul. Dumnezeu cheamă acum pentru a fi sacrificatori. Dacă nu te sacrifici nu poţi deveni ucenicul Meu; căci numai cei care sacrifică astfel sunt primiţi de Tatăl şi concepuţi de Spiritul sfânt şi pot avea parte de gloria Mea. Numai acelora li se va acorda o parte în întâia Înviere. Şi tânărul conducător „a plecat întristat, pentru că avea multe bogăţii”. Vai, câţi gândesc aşa!

Întoarcerea de la păcat este numai un pas spre convertire. Pasul acela este o apropiere antitipică de Cortul Întâlnirii. „Apropiaţi-vă de Mine şi Eu Mă voi apropia de voi” este propunerea Tatălui. Cuvântul lui Dumnezeu îi indică celui care caută că numai prin Cristos care S-a dat pe Sine ca Răscumpărarea noastră se poate merge la Tatăl.

((997))

Acesta este de asemenea informat că dacă vrea să reţină favoarea Lui Dumnezeu trebuie să devină ucenic al lui Cristos, dându-şi viaţa în serviciul Domnului şi al fraţilor, făcând bine tuturor oamenilor când are ocazia. În acest fel poate deveni membru al Corpului lui Cristos. Apoi, după un timp, dacă este credincios până la moarte, va avea parte de slava şi onoarea pe care Tatăl le-a dat Domnului, va deveni comoştenitor cu Isus în împărăţie.

Ce constituie o nouă creatură

Astfel acesta devine o Creatură Nouă când acceptă voinţa divină în acest sens jertfitor; sau, cum prezintă Scripturile, când face o deplină consacrare spre moarte. „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei”, zice Domnul, „care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Ps. 50:5). Cei care acceptă această chemare să intre în sacrificiu sunt primiţi de Tatăl; apoi ei sunt concepuţi de Spiritul sfânt. De atunci încolo sunt Creaturi Noi. Pentru ei „cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi”. 2 Cor. 5:17.

Se poate ridica întrebarea: Ce parte din individ devine Nouă Creatură? Voinţa este cea care devine nouă. Voinţa este hotărârea, decizia majorităţii funcţiilor creierului care formează mentalitatea. Voinţa se gândeşte la chestiune: Să continuu să păcătuiesc? Nu; voi abandona păcatul. Să merg mai departe şi să fac o deplină consacrare lui Dumnezeu? Da; voi face această consacrare.

Când face acest lucru, Dumnezeu îl acceptă şi îl concepe de Spirit sfânt, făcându-l astfel o Creatură Nouă. El se hotărăşte — decide chestiunea. Îşi schimbă direcţia voinţei. Odată voinţa sa a fost înclinată spre păcat. Acel lucru a fost greşit. Apoi voinţa sa s-a întors spre dreptate. Acest lucru a fost corect, în măsura în care a mers, dar nu l-a făcut Creatură Nouă. Apoi a ajuns la punctul unde a spus: Doamne, îmi consacru viaţa Ţie — pe mine însumi, cu toate scopurile, speranţele şi ambiţiile mele. De atunci încolo este socotit mort pentru lume şi viu pentru Dumnezeu, ca fiinţă spirituală. Această voinţă nouă, această minte nouă deci, cu speranţele şi aspiraţiile ei cereşti, constituie Noua Creatură.

Responsabiliatea creaturii noi

A fi conceput de un tată înseamnă a fi fiul acelui tată. Singurul conceput al Tatălui ceresc — singurul conceput astfel în mod direct — a fost Domnul nostru Isus — Fiul lui Dumnezeu. Şi toată Biserica sunt de asemenea recunoscuţi ca fii ai lui Dumnezeu; „şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos”. Primul din clasa concepută de spirit a fost Domnul nostru Isus. Când I-a fost dat Spiritul sfânt la Iordan, în acest sens al conceperii, El n-a mai fost socotit de Dumnezeu ca Omul Isus. Ci El avea această comoară a naturii noi într-un corp pământesc, un vas de pământ, până când Şi-a sfârşit sacrificiul la Calvar. Apoi, la înviere, Dumnezeu I-a dat un corp spiritual perfect de natură divină.

Aşa este cu toţi ucenicii lui Isus: ei sunt invitaţi să se predea lui Dumnezeu, consacrânduşi interesele pământeşti ca să devină urmaşi ai Învăţătorului. Isus declară condiţiile: Întâi, credinţă în El ca Mesia, Răscumpărătorul; apoi, lepădare de sine, luarea crucii şi urmarea în urmele Lui. Toate aceste Creaturi Noi sunt fii ai lui Dumnezeu, deşi lumea nu înţelege că ei sunt într-un fel diferiţi de alţii în relaţia lor cu Dumnezeu. „Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El (pe Învăţătorul)” (1 Ioan 3:1). Această minte nouă trebuie să crească. Această Creatură Nouă trebuie să crească în cunoştinţă şi capacitate.

Toate acestea îl fac pe individ acum foarte diferit de ceea ce era ca veche creatură. Dacă prin natură a fost depravat şi în carnea sa au predominat patimi violente, acum, având o minte mai bună, va fi îndrumat pe calea Domnului şi treptat va deveni o copie a iubitului Fiu al lui Dumnezeu. Această copie va fi în primul rând o copie în inimă, deşi schimbarea treptată îi va afecta viaţa, aducându-i corpul tot mai mult în conformitate cu mintea nouă.

Creatura nouă în încercare

Deoarece această minte nouă, voinţă nouă, Creatură Nouă concepută de spirit, îşi are locuinţa în corpul vechi, şi deoarece acest corp, singurul instrument de funcţionare, are încă vechile sale tendinţe spre păcat — slăbiciunile sale, depravările sale — de aceea este o luptă continuă între Creatura Nouă şi cea veche. Este o luptă zilnică, şi una sau alta trebuie să piară. Dacă Creatura Nouă nu este trează, cu totul activă, cu totul loială lui Dumnezeu, slăbiciunile cărnii se vor afirma treptat şi Creatura Nouă va fi în pericol de moarte.

Dacă, dimpotrivă, Creatura Nouă va rămâne loială lui Dumnezeu, creatura veche va pieri. Una sau cealaltă trebuie să moară înainte de a se sfârşi conflictul. Este o luptă până la sfârşit. Şi acest conflict este o probă a Creaturii Noi — nu a creaturii vechi. Creatura nouă a fost chemată la slavă, cinste şi nemurire. Pentru a ajunge la această stare, ea trebuie să-şi dovedească neîndoielnic loialitatea faţă de Dumnezeu. În măsura în care mintea cea nouă deţine controlul şi iubim dreptatea şi urâm nelegiuirea, în aceeaşi măsură vom avea putere în lupta cu forţele din afară, cu condiţiile din prezent, şi cu atât vom avea mai mare succes în bătălia cu propria carne.

În această luptă va fi uneori mai mult, alteori mai puţin succes. Dar Domnul va acorda răsplata numai când victoria va fi câştigată. „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe ((998)) scaunul Meu de domnie.” Lucrul care trebuie demonstrat este loialitatea faţă de Dumnezeu, loialitatea faţă de principiile dreptăţii şi faţă de legământul nostru. Cei mai loiali şi cei mai devotaţi lui Dumnezeu vor ieşi „mai mult decât biruitori” şi vor câştiga cea mai înaltă răsplată, vor sta cu Isus pe tronul Său.

Unii vor ieşi biruitori dar nu pe un plan aşa de înalt, având nevoie de necazuri speciale ca să-i ajute. Dar chiar dacă ei nu vor ajunge la cel mai înalt standard, totuşi ei vor ieşi biruitori, altfel n-ar primi nici o parte în răsplata cerească şi nici un fel de viaţă. Aceştia vor forma Marea Mulţime care va ieşi din marea strâmtorare şi îşi va spăla hainele şi le va albi în sângele Mielului (Apoc. 7:14). Ei vor fi mult favorizaţi în aceea că vor fi servitori onoraţi ai clasei Miresei, care vor constitui pe cei „mai mult decât biruitori”.

Căderea în ispită nu este păcat

În acest timp al bătăliei dintre Creatura Nouă şi imperfecţiunile corpului în care locuieşte Noua Creatură, mintea cea nouă trebuie să se dezvolte şi să se întărească treptat. Voinţa corpului a fost socotită în întregime moartă înainte ca individul să poată fi socotit Creatură Nouă. Dar corpul are creierul cel vechi, care are aceleaşi tendinţe ca înainte. Lucrarea minţii noi este să aducă corpul în supunere deplină la voinţa lui Cristos. Însă copilul lui Dumnezeu poate fi atras de afaceri sau de plăcere, care-l pot conduce ca Nouă Creatură la mai multă sau mai puţină somnolenţă. În astfel de stare plictisită a Noii Creaturi, carnea, trezită de tot, ar putea să obţină avantaj, nu fiindcă copilul lui Dumnezeu a păcătuit cu voia sau fiindcă a fost neglijent în mod intenţionat, ci fiindcă a cedat mai mult sau mai puţin ispitei. Dar un lucru este să cedezi astfel sub ispită, şi alt lucru este să intri în mod deliberat în păcat. Oricine păcătuieşte cu voia este socotit copil al lui Satan, fiindcă are spiritul lui Satan în locul spiritului lui Dumnezeu.

Dacă vreunul dintre cei care au fost odată concepuţi de Dumnezeu ar ajunge în acea atitudine în care ar dori să comită păcat cu voia, ar arăta că a încetat să fie fiu al lui Dumnezeu şi a devenit fiu al lui Belial. Ar însemna că scânteia vieţii noi la care fusese conceput s-a stins. „Cel care este conceput din Dumnezeu nu păcătuieşte.” Dacă păcătuieşte — deliberat, voit — încetează în acel moment să fie fiu al lui Dumnezeu. Fiii lui Dumnezeu nu iubesc păcatul. Prin urmare, oricine ar intra astfel în păcat, ar da dovadă că mintea sa nouă a dispărut cu totul şi că a devenit mort faţă de Dumnezeu, întocmai cum înainte prin consacrare a devenit mort faţă de carne.

Credem că nu foarte mulţi au făcut vreodată acest pas al împotrivirii deschise faţă de Dumnezeu, voit şi inteligent; şi sperăm că nu vor fi mulţi care vor merge în Moartea a Doua. Totuşi, poporul Domnului trebuie să se ţină cât se poate de departe de această stare dezastruoasă. La această stare se ajunge printrun proces treptat, pas cu pas. Când venim la Dumnezeu, la început respingem păcatul. Mai târziu ajungem la punctul de a ne prezenta corpurile ca jertfe vii şi suntem acceptaţi. La fel, în sens contrar, cei care resping dreptatea merg înapoi treptat. Pas cu pas de complacere în păcat duce treptat departe de Dumnezeu, până când Creatura Nouă încetează a mai exista.

Creatura nouă este împiedicată de carne

Când apostolul Ioan, în textul nostru, spune că acel conceput de Dumnezeu nu păcătuieşte, el vrea să spună că păcatul nu este voit. Este atunci alt mod de a păcătui, altul decât cu voia? Răspundem, da. Păcatul voit este spre moarte. Scripturile ne spun că nimeni „n-a ajuns la slava lui Dumnezeu” — nu este nici unul perfect, „nici un om drept, nici unul măcar”. Dreptatea care este atribuită membrilor bisericii este atribuită cărnii lor. Creatura Nouă în sine este perfectă. Dar ca Nouă Creatură ucenicul lui Cristos doreşte să îndepărteze din carnea sa toate lucrurile dinainte ale păcatului şi morţii şi să fie deplin conformat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Totuşi el este mai mult sau mai puţin împiedicat, nu numai de imperfecţiunile propriului său trup de carne, ci şi de imperfecţiunile altora. El trebuie să se lupte cu tendinţele rele ale naturii sale decăzute, precum şi cu ale celor din jurul lui.

Acelaşi apostol declară că dacă cineva zice că nu are păcat, adevărul nu este în el şi Îl face pe Dumnezeu mincinos (1 Ioan 1:8-10). Şi aceste două declaraţii ale aceluiaşi scriitor sunt în armonie. Declaraţia din textul nostru se aplică la Creatura Nouă în sine, iar cealaltă se aplică la trupul său de carne. Ea nu poate evita pe deplin păcatul din carnea sa, din pricina slăbiciunilor sale, a înşelării şi a condiţiilor nefavorabile care o înconjoară.

Aceste Creaturi Noi însă se pot menţine în dragostea lui Dumnezeu şi ca fii ai lui Dumnezeu. „Avem la Tatăl un avocat, pe Isus Hristos Cel drept” (1 Ioan 2:1). Dumnezeu ne cunoaşte slăbiciunile şi a făcut chiar această pregătire pentru noi. Apostolul spune că ne putem păstra în dragostea lui Dumnezeu prin aceea că ne păstrăm curaţi. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1 Ioan 1:9). Încălcările noastre zilnice trebuie să fie recunoscute în faţa Domnului, şi să fie căutată şi obţinută iertarea. Astfel ne rugăm zilnic: „Iartă-ne nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit”.

Lovituri pentru păcatele parţial voite

Dacă aceste încălcări sunt numai slăbiciuni ale cărnii, sau sunt din ignoranţă sau stupiditate, ele sunt păcate care vor fi deplin iertate de Domnul la cerere. Dacă sunt păcate în care mintea cea nouă ((999)) a fost neglijentă, în care ea a fost mai mult sau mai puţin vinovată, din lipsă de hotărâre suficientă, atunci în aceeaşi măsură Creatura Nouă trebuie să fie ţinută răspunzătoare. Şi pentru toate aceste încălcări, pentru care Creatura Nouă este de vină în vreun fel, vor fi lovituri sau pedepse. Pentru această parte voită a păcatului, Noua Creatură este răspunzătoare. Aceasta nu intră în categoria Păcatului originar şi a imperfecţiunilor rezultate din el.

Un creştin ar putea avea o tendinţă naturală spre mânie şi i-ar putea fi imposibil să stăpânească pe deplin această tendinţă. Înainte ca el în calitate de Nouă Creatură să-şi poată da seama de situaţie, tendinţa lui naturală de a-şi pierde firea îl va băga în necaz. În astfel de caz Noua Creatură trebuie să facă tot posibilul să biruie aceasta, prin rugăciune şi efort persistent, şi dacă este necesar prin impunerea asupra sa a unei pedepse pentru fiecare nereuşită în această direcţie — ceva lepădare de sine, poate. Dar dacă Noua Creatură ar zice, ei bine, aşa este carnea mea, nu mă pot abţine, ea ar putea primi lovituri şi un nor pământesc s-ar putea ridica între el şi Domnul; şi acela ar fi bolnav spiritual până când s-ar întoarce la Tatăl şi ar căuta să facă reparările potrivite şi să fie restabilit. Dacă această atitudine ar continua, aceasta l-ar împiedica să devină un membru al turmei mici. El ar trebui să decidă în mod hotărât pentru sau împotriva a ceea ce este drept.

Aşadar, sunt păcate care nu se pot ierta, ci se pedepsesc. Dacă încălcarea ar veni în gradul păcatului deplin, voit, ar fi un păcat care duce la moarte. Aceasta înseamnă că Noua Creatură a încetat să existe, fiindcă Spiritul lui Dumnezeu, care lucrează în fiii lui Dumnezeu, întotdeauna lucrează spre dreptate şi urăşte păcatul. Oricine iubeşte pe Dumnezeu „se păzeşte şi Cel Rău nu se atinge de el”. 1 Ioan 5:18.

Scopul servit de încercări

Dar, după cum declară apostolul, noi avem această comoară a unei minţi noi într-un vas de pământ. Suntem o combinaţie de ceresc şi pământesc — o voinţă cerească şi un corp pământesc. Uneori corpul va pune Noua Creatură la probă, îndemnând-o să renunţe la această chestiune a consacrării. Aşa că el are necazuri; căci corpul pământesc este numai socotit mort. Dar Dumnezeu, în armonie cu făgăduinţele Sale, ignoră natura veche — cea pământească — şi o recunoaşte numai pe cea cerească, atâta timp cât voinţa este loială; şi El a făgăduit har îndeajuns pentru fiecare timp de nevoie.

Aşa cum s-a declarat înainte, ar putea veni un timp când voinţa nouă devine temporar somnolentă, adormită. Aceasta este o cauză de preocupare serioasă; căci atunci Noua Creatură este în pericol grav. Trebuie să fie o voinţă hotărâtă, o voinţă clară pentru Dumnezeu, care regretă adânc orice depărtare temporară, altfel nu există deloc Nouă Creatură. Pe măsură ce lupta între voinţa nouă şi corpul vechi continuă, voinţa nouă devine tot mai puternică, dacă este în mod cuvenit trează în privinţa situaţiei. Totuşi, Dumnezeu poate permite cărnii să aibă ispite tot mai severe. El permite lumii şi Adversarului să facă presiune asupra cărnii, aşa încât să încerce, să probeze loialitatea Noii Creaturi. Fiindcă Domnul nostru a fost găsit credincios „până la moarte, şi încă moarte de cruce”, a fost socotit vrednic de natura divină. Aşa va fi şi cu urmaşii în urmele Sale. Tatăl ştie exact cât putem suporta şi nu va îngădui să fim ispitiţi peste ceea ce putem suporta, ci cu fiecare ispită va da şi o cale de scăpare. 1 Cor. 10:13.

De ce unii nu reuşesc să biruie

Astfel experienţa căii continuă. După cum sugerează apostolul, noi suntem înviaţi să umblăm în înnoirea vieţii — învierea noastră este deja începută (Rom. 6:4; Colos. 3:1). Şi această umblare va deveni tot mai curajoasă, tot mai plină de succes, în măsura în care noi răspundem la atingerea Domnului — la experienţele de disciplinare. Şi dacă noi Îi permitem să ne formeze cum voieşte El, ne vom termina în sfârşit cursul şi vom fi născuţi în învierea deplină de la natura pământească, umană, la natura cerească, divină. Atunci voinţa nouă care a progresat tot timpul într-un corp pământesc, va face progres într-o casă spirituală; va avea un corp ca acela al lui Isus cel înviat şi slăvit. 1 Ioan 3:1, 2.

În cazul celor care nu înving pe deplin, găsim această stare: ei cedează mai mult sau mai puţin atacurilor Adversarului şi se străduiesc să evite a fi prea deosebiţi, să evite a ofensa pe prietenii lor. Astfel ei devin mai mult sau mai puţin supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi, sau cu înşelăciunea bogăţiei, plăcerilor etc. Apostolul îndeamnă ca aceştia să lase la o parte toate aceste greutăţi şi să alerge cu răbdare alergarea pusă în faţa lor. Cei din această clasă nu se gândesc nici o clipă să renunţe la alergare; dar la timpul potrivit vor fi trecuţi prin încercări înfocate, care le va nimici carnea. Totuşi, ei vor pierde răsplata Chemării de Sus, pe care cei mai credincioşi o vor primi.