DREPTATEA — NEPRIHĂNIREA — TEMELIA

CARACTERULUI CREŞTIN

„A practica dreptatea şi judecata este mai plăcut Domnului decât o jertfă.” „Iată, ascultarea face mai mult decât jertfele şi luarea aminte mai mult decât grăsimea berbecilor.”

Prov. 21:3; 1 Sam. 15:22.

R 5430 W. T. 1 aprilie 1914 (pag. 100-102)

Aceste cuvinte au fost adresate poporului ales al lui Dumnezeu, evreii. Naţiunea lui Israel intrase în relaţie specială cu Dumnezeu. La Muntele Sinai intraseră în legământ cu El şi se angajaseră să facă dreptate şi judecată. Aceasta a fost o cerinţă a lui Iehova. Dar părea a fi o tendinţă să creadă că jertfele erau în mod special plăcute Domnului. Unii păreau înclinaţi să simtă că nu conta cât de nedrepţi fuseseră, ei puteau oferi o jertfă şi totul să fie bine. Dar Iehova a arătat că aceasta nu era de ajuns. Legea Lui era o cerinţă şi trebuia să fie înainte de orice altceva, în timp ce aceste jertfe speciale de mulţumire pentru victorii etc., erau privilegii, prinosuri voluntare. Legea cerea loialitate deplină faţă de Dumnezeu.

Relaţia lui Israel cu Dumnezeu ca popor al Său era bazată pe Lege. Această Lege cuprindea dreptatea şi judecata. Israeliţii trebuiau să facă potrivit poruncilor ei — întâi în privinţa lui Dumnezeu, apoi în privinţa omului. Trebuiau să nu fure, să nu ucidă, să nu râvnească etc. Esenţa şi substanţa Regulii de Aur era întruchipată în ea.

A face dreptate înseamnă a face ceea ce este just, drept, echitabil; a face judecată ar fi a lua decizii drepte în minte, a hotărî just. O persoană ar putea fi foarte justă în afacerile sale cu alţii. Ar putea fi foarte atentă să nu înşele pe nimeni nici măcar cu un bănuţ, şi totuşi în mintea sa ar putea avea idei neiubitoare, necaritabile despre alţii şi să spună lucruri nedrepte despre ei. Acest sfat al Înţeleptului pare să păzească nu numai împotriva săvârşirii nedreptăţii, ci şi împotriva nutririi gândurilor rele. Deciziile minţii noastre, precum şi acţiunile, trebuie să fie în armonie cu principiile dreptăţii.

Incapacitatea noastră de a judeca pe alţii

Noi nu trebuie să judecăm, să decidem, într-un mod nefavorabil în cazul unora cu care avem de-a face, fără dovadă neîndoielnică. Dacă ei pretind că încearcă să facă bine, să considerăm că sunt sinceri oricând este posibil. Să nu-i numim făţarnici, căci nu le putem judeca inima. Domnul nostru a numit pe unii făţarnici în zilele Lui; dar El a avut putere superioară de a discerne inima, iar noi nu avem acea putere. Noi nu trebuie să judecăm motivele altora. Nu trebuie să trecem peste declaraţia lor, căci nu suntem competenţi să facem aceasta.

Uneori putem judeca acţiunea exterioară ca greşită sau nepotrivită, dar nu trebuie să încercăm să judecăm inima, unde există posibilitatea de a judeca greşit. Noi ne-am angajat să ne străduim să respectăm Regula de Aur în fiecare acţiune, cuvânt şi gând al nostru, şi trebuie să ne amintim că Dumnezeu ar fi mai mulţumit de noi dacă nam sacrifica şi am menţine doar relaţia noastră după Regula de Aur, decât dacă am manifesta foarte mult zel în sacrificiu şi totuşi am încălca regula dreptăţii. Această regulă cere iubire pentru aproapele nostru ca pentru noi înşine. După cum ne aminteşte apostolul Pavel în capitolul acela fără pereche asupra Iubirii — 1 Corinteni 13: „Chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi nu aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic”.

Cursul potrivit pentru noi ca ucenici ai lui Cristos este să respectăm Regula de Aur în purtarea noastră, veghind asupra gândurilor şi buzelor noastre, şi de asemenea să prezentăm continuu tot ce avem şi suntem în sacrificiu Domnului. Dar ascultarea, dreptatea, trebuie să vină mai întâi, fiindcă acestea sunt cerute de Legea lui Dumnezeu. Înainte de a ne dezvolta mult în cultivarea iubirii jertfitoare, trebuie să învăţăm să iubim dreptatea, neprihănirea. Există un proverb comun şi adevărat, că un om trebuie să fie drept înainte de a fi generos. Se cuvine copiilor lui Dumnezeu, ca membri ai Noii Creaţii, să studieze cu hărnicie acest subiect al dreptăţii stricte faţă de toţi şi să pună în practică zi de zi această calitate a caracterului care este absolut esenţială dacă vrem să fim plăcuţi lui Dumnezeu; căci stă la temelia caracterului creştin.

Noi nu suntem în stare în timp ce ne aflăm în carnea decăzută să ţinem perfect această Lege a dreptăţii stricte în faptă, cuvânt şi gând. Dar străduinţa noastră serioasă trebuie să fie să facem astfel pe cât este posibil. Meritul lui Cristos va completa atunci pentru toate deficienţele noastre neintenţionate şi inevitabile. Numai cei care au această temelie a caracterului bine pusă pot face progres. O iubire care este bazată pe temelia nedreptăţii sau pe idei greşite despre dreptate, este înşelătoare şi nu este iubirea pe care o porunceşte Cuvântul Domnului şi pe care El o va cere ca probă a adevăratei ucenicii. Ascultarea de Dumnezeu cere ca noi să ne străduim să fim drepţi în faptă, în cuvânt şi în gând.

Ascultarea, o probă a loialităţii

Lecţia învăţată în mustrarea lui Saul de către Domnul prin gura profetului Samuel, dată în al doilea text al nostru, se aplică cu mare forţă la Israelul spiritual. Cât de adesea vedem astăzi nevoia acestui sfat printre urmaşii declaraţi ai lui Isus Cristos! Mulţi dintre aceştia sunt lucrători creştini în diferite denominaţii ale creştinătăţii şi multe sunt sacrificiile lor de timp, putere şi bani; dar în măsura în care nu sunt ascultători de Domnul, ei nu ajung la binecuvântarea pe care ar putea s-o aibă, şi de fapt se privează singuri de privilegii şi ocazii mai mari. Da, mulţi dintre ei, ne temem, se privează singuri de Împărăţie — de glorie şi comoştenire cu Învăţătorul în Împărăţie. Noi ar trebui să învăţăm din această lecţie dată ((1013)) nouă în experienţa lui Saul, că Tatăl nostru ceresc vrea să fim foarte atenţi la Cuvântul Său şi să nu ne gândim nici un moment că îl putem îmbunătăţi, nici că vreo împrejurare sau condiţie ne va scuza de ascultare de El.

Dacă împăratul Saul ar fi ascultat de Dumnezeu şi rezultatele ar fi părut să se dovedească dezastruoase, el ar fi avut o conştiinţă curată. Ar fi fost ascultător şi ar fi putut lăsa rezultatele în seama Domnului. Dumnezeu ar fi fost răspunzător de rezultate. Câţi din poporul Domnului care sunt în Babilon ar fi binecuvântaţi prin urmarea instrucţiunilor din această lecţie!

Mulţi şi-au spus tot mereu: Văd că aranjamentele şi condiţiile actuale din biserici sunt contrare simplităţii Evangheliei lui Cristos şi practicii Bisericii timpurii. Văd că se practică şi se învaţă mult ce nu este aprobat de Scripturi. Dar ce pot face? Sunt identificat cu acest sistem şi sunt angajat să sacrific pentru zidirea lui. Dacă mă retrag, va însemna mai mult sau mai puţin dezastru sau pierdere pentru el şi pentru mine. Aş dori să fiu liber de instituţiile umane şi să mă ocup de lucrarea Domnului pe linia Cuvântului Său, dar nu pot pleca; se pare că sunt necesar. Acesta pare a fi cel mai convenabil loc pentru mine ca să lucrez şi să sacrific.

Domnului nu-I plac astfel de argumente. Mesajul Său pentru noi este că ascultarea este mai bună decât jertfele, oricât de activi şi de ocupaţi am putea fi. El ne spune clar că nici o jertfă pe care am putea-o oferi nu-I va fi plăcută decât dacă mai întâi suntem ascultători de Cuvântul Lui. El îi cheamă acum pe toţi urmaşii lui Cristos care sunt încă în Babilon: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei! Pentru că păcatele ei au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei”. Apoc. 18:4, 5.

Roadele neascultării

Ne amintim că eroarea lui Saul a fost neducerea la îndeplinire a poruncii Domnului în fiecare amănunt. El a ucis pe toţi amaleciţii, bătrâni şi tineri, cu excepţia împăratului, pe care l-a păstrat în viaţă, probabil gândindu-se să-l expună în ceva marş triumfal. În privinţa turmelor şi a cirezilor, el a consimţit ca oamenii săi să cruţe pe toate cele care arătau bine şi de dorit, dar a distrus complet tot ce era fără valoare şi de nebăgat în seamă.

Când studiem relatarea şi observăm indignarea lui Samuel şi declaraţia clară a neplăcerii Domnului şi a pedepsei pe care i-a măsurat-o lui Saul, vedem clar că împăratul nu I-a înţeles greşit instrucţiunile, ci le-a încălcat cu apreciabilă deliberare. Prin urmare, trebuie să înţelegem cuvintele date de el ca explicaţie lui Samuel ca fiind în măsură considerabilă făţarnice. El l-a salutat întâi pe profet cu binecuvântări şi cu asigurări că împlinise porunca Domnului. Dar Samuel a replicat: „Ce înseamnă behăitul acesta de oi care a ajuns la urechile mele şi mugetul acesta de boi pe care-l aud?” El a înţeles imediat că distrugerea n-a fost completă, că Saul a ascultat de Domnul numai parţial.

Saul, observând neplăcerea profetului Domnului, a început să-l asigure cu ipocrizie că aceste oi şi boi frumoşi fuseseră păstraţi ca să poată fi sacrificaţi Domnului. Vai, cum caută natura umană decăzută întotdeauna să se justifice în cursul ei de stricăciune şi neascultare de poruncile lui Dumnezeu! Cu cât este mai înţelept şi mai bine să ascultăm în toate împrejurările! Saul a secerat rezultatul neascultării sale prin aceea că a fost respins ca împărat al lui Israel. Ce amare sunt roadele urmării propriului nostru curs, de compromitere a conştiinţei noastre, de căutare să evităm responsabilitatea care este asupra noastră în calitate de copii declaraţi ai lui Dumnezeu! Sigur va aduce necaz şi dezastru spiritual poporului Domnului şi ascunderea feţei Tatălui nostru.

Considerat în mod obişnuit, sacrificiul este un pas dincolo de simpla ascultare. Ascultarea este o datorie faţă de Dumnezeu. Noi trebuie să ascultăm de Dumnezeu. Pentru creaturile Sale voinţa lui Dumnezeu este Lege. Aceasta este o datorie de cel mai înalt tip. Dar privilegiul sacrificiului acordat poporului lui Dumnezeu trece dincolo de datorie, dincolo de obligaţie. Noi Îi putem da Domnului ceea ce El nu cere de la noi; dar ceea ce dăm ca sacrificiu este voluntar, nu este poruncit.

Acum se ridică întrebarea: Cum putem aplica aceste texte la noi înşine? Mai întâi, găsim pe unii care doresc să fie poporul Domnului, care par să înţeleagă gândul că există în prezent un privilegiu de a sacrifica, dar care nu observă că Domnul a dat nişte porunci directe care trebuie să fie considerate mai întâi. Aceştia trebuie să ajungă să înţeleagă că ascultarea este o primă cerinţă. Nimeni nu poate ţine perfect Legea lui Dumnezeu, dar trebuie să arate adevăratul spirit al ascultării, străduinţa serioasă de a fi în armonie cu acea Lege. Apoi urmează consacrarea la sacrificiu. Pentru toţi cei care au împlinit aceste condiţii s-a făcut satisfacţie deplină şi ei sunt acceptaţi în Cristos. Şi „dacă este cineva în Hristos, este o Creaţie Nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi”. 2 Cor. 5:17.

Sf. Pavel spune despre aceştia: „Pentru ca cerinţa dreaptă a Legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului” (Rom. 8:4). Dacă nu umblăm astfel potrivit spiritului, nu suntem atenţi la Domnul; şi în timp ce suntem în această stare, El nu are plăcere de ceea ce facem. Chiar dacă sacrificăm ceva din timpul nostru pentru lucrarea de colportori, pentru lucrarea de peregrini etc., nu vom fi plăcuţi lui Dumnezeu dacă nu respectăm cerinţele Sale ale dreptăţii faţă de alţii.

Dacă atunci când decide să se consacre lui Dumnezeu unul îşi dă seama că a fost nedrept faţă de altul, trebuie să facă reparare. Nimeni nu are dreptul să fie generos cu banii altuia — să ia banii altuia şi să-i ofere în serviciul lui Dumnezeu. Aceasta este o formă de nedreptate care trebuie să fie foarte ofensatoare pentru Tatăl — una pe care ar dispreţui-o cu totul ca sacrificiu. Totuşi, vedem că aceasta se practică foarte mult. Sunt ((1014)) mulţi care au obţinut bani într-un mod nu cu totul corect, şi care, ca să-şi liniştească conştiinţa, dau ceva din ei pentru lucrarea religioasă. Această clasă trece cu vederea chestiunea mai grea a Legii lui Dumnezeu. Ei au luat de la alţii pe nedrept; apoi doresc să dea Domnului ceea ce aparţine altuia. Legea lui Dumnezeu cere dreptate şi nu este de mirare că Lui nu-i place această cale de acţiune.

Ajungând la afacerile obişnuite ale vieţii, vedem că dreptatea trebuie să fie însăşi temelia pentru toate — soţi şi soţii, părinţi şi copii, fraţi şi surori, învăţători şi elevi, angajatori şi angajaţi etc. Lecţia din textul nostru este foarte importantă pentru noi din Biserică. În caracterul creştin dreptatea, ascultarea de Legea lui Dumnezeu vine întâi; mila şi bunăvoinţa vin după aceea. Nu ştim despre un alt principiu pe care poporul Domnului trebuie să-l înveţe mai amănunţit decât acesta unu al dreptăţii.

Nedreptatea pare să iasă la iveală în multe feluri în natura umană decăzută. Mici nedreptăţi sunt practicate zilnic în privinţa lucrurilor mărunte. Unii cred că acestea nu sunt vrednice de luat în considerare. Dar oricine cultivă nedreptatea chiar şi într-un mic fel, zideşte un caracter care va fi nepotrivit pentru Împărăţie. După cum dreptatea este temelia Tronului lui Dumnezeu şi a caracterului lui Dumnezeu, tot aşa dreptatea trebuie să fie principiul de temelie care stăpâneşte viaţa poporului lui Dumnezeu.

Ascultarea Cristosului

Lecţia ascultării este una care trebuie să fie adânc săpată în inima tuturor celor sfinţiţi în Cristos Isus. Este de asemenea necesar ca noi să avem spiritul ascultării şi să nu ascultăm numai de literă. Oricine are adevăratul spirit al ascultării va asculta nu numai de poruncile exprese ale Domnului, date în Cuvântul Său, ci va căuta să cunoască voinţa divină în toate. Va căuta să observe providenţele din viaţa sa, ca să poată fi îndrumat pe calea pe care Domnul ar vrea ca el să meargă. Aceşti copii ai lui Dumnezeu credincioşi, ascultători, sunt cei care exclamă în cuvintele profetului: „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi plăcerea inimii mele” (Ier. 15:16). Aceştia pot spune ca Învăţătorul nostru drag: „Iată-Mă, vin! ... desfătarea mea este să fac plăcerea Ta Dumnezeul Meu”. Toţi, deci, care vreau să fie cu totul plăcuţi Tatălui nostru din ceruri, să fie foarte harnici să zidească un caracter în armonie cu Legea Lui, având dreptatea ca temelie în gând, în cuvânt şi în faptă, dreptatea în relaţia noastră cu Dumnezeu, cu fraţii şi cu toţi, iar apoi să zidească pe el toate calităţile iubirii, pentru ca astfel să putem creşte în Cristos Capul nostru viu, în toate lucrurile, şi să putem da socoteala la urmă cu bucurie şi nu cu tristeţe.