PREȚUL UCENICIEI
„Oricine va vrea să-și scape viața, o va pierde; dar oricine își va pierde viața pentru Mine, o va găsi.” Matei 16:25.
R 5425 W. T. 15 martie 1914 (pag. 90-92)
Era la încheierea slujirii marelui Învățător. Mulțimi mari Îl urmau, toți, potrivit cerințelor Legii, suindu-se la Ierusalim să țină Sărbătoarea Paștilor, la care Isus știa că va muri ca Mielul de Paști antitipic. Ocazional în călătorie Se întorcea și Se adresa unora din mulțime. Lecția de astăzi ne dă unele din învățăturile Sale. În zilele acelea era obiceiul învățătorilor să accepte ucenici sau elevi — pe aceia care îi considerau pe ei învățători mari și doreau să învețe de la ei și să profite de învățătura lor. Până în zilele noastre creștinii pretind că sunt ucenicii sau urmașii lui Isus, ((1021)) pretind că dau atenție cuvântului Său și caută binecuvântarea pe care El a promis-o urmașilor Săi credincioși.
Termenii uceniciei pe care Isus i-a prezentat, se va observa, sunt foarte diferiți de cei declarați de unii care pretind că sunt purtătorii Lui de cuvânt, slujitorii Lui. Ei declară uneori că este un semn suficient de ucenicie ca o persoană să se ridice întro adunare și să declare că el dorește rugăciunile poporului Domnului. Aceștia sunt socotiți convertiți. Ca aceștia să fie determinați să facă chiar și acest pas se cere să fie atrași. Uneori atragerile sunt de felul celor comerciale — mai mare prosperitate în afaceri pentru comerciant, mai mare favoare din partea angajatorului pentru funcționar, intrare în societate sau mai bună perspectivă de avansare politică.
Dacă comparăm aceste metode cu cuvintele lui Isus din această lecție, vom înțelege că marea majoritate a creștinilor nominali au fost, ca să zicem așa, ademeniți să declare ceva ce n-au intenționat niciodată. Mulți sunt prinși în capcana de a declara că sunt creștini, când n-au devenit niciodată creștini, potrivit condițiilor de ucenicie ale Învățătorului, și care nu ascultă de Cuvântul Său.
„Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său, pe mama sa, pe soția sa, pe copiii săi, pe frații săi și pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu. Și oricine nu-și poartă crucea și vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu”. Desigur că nu avem nici o scuză să înțelegem greșit astfel de termeni și condiții clare. Învățătorul nu a spus că numai ucenicii Săi vor putea câștiga vreodată viața veșnică. Învățătura Sa generală a fost că toată lumea este pierdută, înstrăinată de Dumnezeu și fără drept la viață veșnică. Dar El a venit să moară, „Cel drept pentru cei nedrepți”, pentru ca toți cei nedrepți să poată avea ocazia să se întoarcă în favoare divină. El n-a spus că nimeni în afară de urmașii Săi nu va avea o astfel de ocazie de viață viitoare. Cei care declară acest lucru adaugă la Cuvânt și contribuie astfel la rușinea lor în cele din urmă.
Ceea ce a învățat Isus a fost că la timpul cuvenit El va fi „adevărata lumină ... care, venind în lume, luminează pe orice om”. Lumea existase deja de 4.000 de ani când a venit Isus, și nimeni nu va contesta că cei care au murit înainte de venirea Sa n-au avut nici o ocazie de a-L cunoaște și de aI fi ucenic. Totuși, El a murit ca să-i binecuvânteze pe ei și pe toți cei care s-au născut în lume de atunci. Această binecuvântare a lumii, a declarat El, va fi realizată prin Împărăția Sa; și El le-a spus clar că Împărăția Sa nu era din lumea, veacul sau epoca aceasta, ci dintr-o perioadă viitoare. În acel timp El numai Își invita ucenicii și nu încerca să lumineză lumea.
Ucenicii au fost invitați să devină comoștenitori cu Isus în Împărăția Sa, ca să poată sta cu El pe Tronul Său și să participe cu El la marea lucrare de ridicare umană — Restabilirea a tot ce a fost pierdut în Adam și a fost răscumpărat la Calvar. El le-a spus clar că numai prin multă strâmtorare vor putea intra în clasa Împărăției; că strâmtorările le vor proba iubirea pentru dreptate, loialitatea față de Dumnezeu; și că Dumnezeu a făcut în mod intenționat calea atât de îngustă pentru ca numai puțini, chiar cei mai aleși din omenire în ochii lui Dumnezeu, să o poată găsi — foarte puțini care merg pe acea cale până la capătul ei cel mai îndepărtat, al gloriei, onoarei și nemuririi.
Cu această vedere în mod clar în fața ochilor minții noastre, există rațiune în termenii grei ai uceniciei. Numai celor doritori să se supună acestor termeni, și astfel să-și demonstreze iubirea și loialitatea față de Dumnezeu, li se pot încredința marea putere, glorie și onoare care vor fi acordate clasei Împărăției, în asociere cu Răscumpărătorul, imediat ce ea va fi completată. Să examinăm cu atenție aceste cuvinte, între timp măsurându-ne pe noi înșine — nu carnea noastră, ci spiritul nostru, intențiile noastre, dorințele noastre.
Bine a spus Henry Ward Beecher în privința acestei declarații făcute de Învățătorul: „Niciodată înainte și niciodată după aceea, înțeleg eu, n-au fost spuse astfel de cuvinte celor care au declarat a fi dispuși și doritori să urmeze pe altul”. Și probabil că o declarație paralelă se găsește în Evenghelia lui Matei (10:37): „Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Cuvântul urăște este folosit se pare în contrast cu iubește. A fi ucenic al lui Cristos deci, înseamnă că trebuie să iubim în grad suprem pe Domnul și principiile pe care El le reprezintă, așa încât, comparativ, iubirea pentru alții ar fi ură.
Această declarație, chiar de la începutul ei, înseamnă o îndepărtare — în ceea ce-l privește pe om, voința, scopul — a oricărei alte iubiri care ar veni în conflict cu iubirea noastră pentru Domnul și cu ascultarea noastră de voința Sa. În comparație, iubirile noastre pământești trebuie să fie socotite ca nimic. Trebuie să fim gata să sacrificăm la porunca Domnului fiecare speranță, scop, obiectiv pământesc, și să ne dăm viața de bunăvoie, cu bucurie. Celor care manifestă devotare de acest fel li se poate încredința orice. Despre aceștia Domnul vorbește profetic spunând: „«Ei vor fi ai Mei», zice Domnul «oștirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc»”. Maleahi 3:17.
Faptul că Isus a avut acest fel de caracter și a pus voința Tatălui mai presus de toate celelalte considerente, este o asigurare că toți comoștenitorii Lui în Împărăție vor avea aceeași minte, același spirit. El ne asigură că Împărăția nu va fi egoistă, ci tocmai contrariul. Împărații și prinții și judecătorii acelei Împărății vor fi nu numai irezistibili în putere, ci și incoruptibili, nu vor putea fi mituiți. Pentru ei standardul divin va fi primul, în sensul absolut.
Astfel de devotare față de Domnul cum este descrisă aici va însemna în mod necesar ruperea multor legături pământești. Înseamnă că urmașii lui Isus vor fi considerați un popor ciudat; și că mulți vor considera cursul lor straniu, nenatural, nesănătos. Ca atare, cum a spus apostolul Pavel, suntem socotiți nebuni în toate zilele pentru Cristos — fiindcă predicăm Înțelepciunea lui ((1022)) Dumnezeu și Iubirea lui Dumnezeu cu preferință față de înțelepciunea omenirii și iubirea omenirii. Despre aceștia sf. Ioan scrie, spunând: „Cum a fost El, așa suntem și noi în lumea aceasta” — proscriși, înțeleși greșit, mustrați, defăimați. Numai cei care pot rezista la astfel de experiență pot fi câștigătorii cununii la care Se referă Isus când zice: Celui care va birui îi voi da cununa vieții și-i voi îngădui să stea cu Mine pe Scaunul Meu de Domnie.
Cine este destoinic în aceste lucruri, întreabă apostolul. Și el dă răspunsul: „Destoinicia noastră este de la Dumnezeu”; și în făgăduințele Sale — „Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârșește”; „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”.
Definiția purtă
Adăugând la severitatea termenilor, Isus a declarat: „Oricine nu-și poartă crucea și vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu”. Nu este destul să pornim cu intenție curajoasă, cu o recunoaștere îndrăzneață a lui Isus și cu o declarație îndrăzneață de ucenicie. După ce am fost credincioși luând poziție de partea Domnului, trebuie să fim probați. Nu doar acei care au puțin entuziasm la început, ci acei care-și vor demonstra vrednicia prin credincioșie vor fi socotiți vrednici și în final vor fi acceptați de Domnul. Purtarea crucii trebuie să fie o chestiune zilnică. Crucile noastre sunt acele împotriviri ale lumii, al cărnii și ale diavolului care vin în conflict cu voința divină așa cum este așezată pentru noi în Cuvântul Domnului. Singurul sentiment potrivit este cel pe care-l exprimă Învățătorul spunând: „Nu voia Mea, ci a Ta”.
Ca un îndemn pentru toți să nu se angajeze la ucenicie fără o deliberare matură, Domnul nostru a dat o pildă cu un om care a început să zidească un turn punând temelia, dar care n-a putut să-l termine și astfel și-a irosit efortul și s-a făcut de râs, nechibzuit. Altă ilustrație a fost aceea a mersului la război fără pregătire adecvată — un lucru care ar avea rezultat dezastruos. Toți urmașii lui Cristos au pornit să-și zidească un caracter și să „lupte o luptă bună”. Oricine se înrolează sub steagul lui Isus ia poziție împotriva lui Satan și a păcatului, și trebuie să se aștepte să aibă o bătălie grea și să nu se aștepte să primească cununa învingătorului, nici să audă cuvântul „bine”, decât prin stăruință credincioasă în facerea binelui.
Ce binecuvântare ar fi dacă toți cei care îmbrățișează cauza lui Cristos ar face așa cu o înțelegere deplină, clară a ceea ce fac, și cu hotărârea fixă de a merge înainte pe calea cea bună, fără măcar să se uite înapoi! Cauza lui Cristos ar fi cu mult mai înaintată printre oameni; și deși numărul lor ar fi cu mult mai mic, influența și puterea lor în lume ar fi fără îndoială cu mult mai mari.
„Sarea este bună, dar —”
Sarea are calitatea de a păstra ceea ce atinge. Ea de asemenea servește să dea gust mâncării. În vechime era folosită ca simbol al credincioșiei, loialității; și se spune că chiar și acum unii arabi ar fi credincioși până la moarte unei persoane în casa căreia au mâncat sare. Pentru ei pare să însemne un angajament de loialitate.
Isus a folosit sarea ca simbol, reprezentând propria Sa loialitate față de Dumnezeu și loialitatea pe care trebuie să o aibă toți urmașii Săi, și nu numai atât, dar pe care ei trebuie să o mențină. Dacă sarea își pierde valoarea pentru scopul de a condimenta, este inutilă pentru altceva. Nu va servi ca îngrășământ, căci are un efect opus. Este absolut inutilă pentru altceva, decât pentru scopul intenționat al ei. Tot așa creștinul are un scop special în lume — să fie o putere păstrătoare, să aibă, cum ar fi, calități antiseptice și să scoată toate însușirile bune din aceia cu care este el în legătură. Aceasta este misiunea creștinului în privința lumii. Dacă nu reușește în aceasta, nu reușește în scopul pentru care a fost chemat și nu are o valoare anume în serviciul Domnului.
„Cine are ureche de auzit, să audă”, a spus Isus în concluzie. Toți urmașii Săi trebuie să dea atenție acestor cuvinte. Oricine le neglijează, disprețuiește pe Cel care le-a dat și sigur va pierde o binecuvântare pe care altfel și-ar fi putut-o asigura. Dar în privința lumii, „au urechi, dar nu aud; au ochi, dar nu văd”. Noi nu trebuie să măsurăm lumea după aceleași standarde după care ne măsurăm pe noi și pe toți cei care declară a fi urmașii lui Isus. Cel mai înalt standard al lumii este Regula de Aur. Cel mai înalt standard al creștinului este sacrificul de sine, a face voia lui Dumnezeu cu orice preț.