„NIMIC DIN CE AM NU SPUN CĂ ESTE AL MEU”

„Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat să fie Numele Domnului.” Iov 1:21 .

R 5417a W. T. 1 martie 1914 (pag. 76-77)

Tot ce avem trebuie privit ca un dar de la Dumnezeu, fie că este mult, fie că este puţin. Darul lui Dumnezeu pentru primii noştri părinţi a fost foarte generos — perfecţiunea vieţii. Ei au fost făcuţi în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în carne — numai „cu puţin mai prejos decât îngerii”. Din pricina neascultării, această perfecţiune a fost pierdută. Ascultarea a fost condiţia pe baza căreia lui Adam i-a fost permis să rămână în Grădina Edenului. Dacă ((1037)) era ascultător putea trăi şi să se bucure de ea, putea umple pământul cu urmaşi şi treptat să aducă toată lumea la starea binecuvântată pe care el însuşi o avea în Grădină.

Când Adam a păcătuit, Dumnezeu l-a respins de la poziţia de fiu. După aceea nimeni n-a fost numit fiu al lui Dumnezeu până când a venit Isus. Şi de la Isus nimeni n-a fost numit fiu al lui Dumnezeu, cu excepţia celor care au venit la Dumnezeu prin Isus şi au fost acceptaţi de El. Adam a fost izgonit din căminul său Eden tocmai cu scopul de a aduce asupra lui pedeapsa păcatului — moartea. Îngerul Domnului l-a scos afară. Ne amintim expresia lui Dumnezeu despre aceasta: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Gen. 2:17). Procesul morţii a început imediat şi a continuat până s-a completat după o perioadă de 930 de ani.

Pentru că pedeapsa păcatului a fost moartea, din mila Sa, Dumnezeu a îngăduit primilor noştri părinţi să mai trăiască după neascultare. Deşi El a impus o pedeapsă asupra rasei noastre când i-a scos pe Adam şi pe Eva din Eden, totuşi de acel blestem a fost legată o binecuvântare. Când Dumnezeu i-a scos afară din Grădină, a spus: „Blestemat este acum pământul din cauza ta ... spini şi pălămidă să-ţi dea ... . În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”. Acesta a fost blestemul. Ei urmau să moară prin procese treptate.

Toate binecuvântările noastre sunt prin mila lui Dumnezeu

Adam şi Eva puteau face tot ce le stătea în putere ca să-şi prelungească viaţa, dar n-a fost posibil ca ei să trăiască până la completarea miei de ani, care constituie una din Zilele Domnului. Adam a trăit aproape o Zi întreagă, dar mergea treptat în jos, spre mormânt, tot timpul. Puterile lui mentale, morale şi fizice slăbeau. Şi astfel toată rasa este o creaţie care suspină.

N-a fost o sentinţă nedreaptă, nici o sentinţă incorectă. Este o favoare de la Dumnezeu chiar şi faptul că avem viaţă. Privilegiul pe care ni-l dă de a trăi chiar şi câţiva ani este un mare dar. Şi aşa este adevărat despre toţi, cum a descris profetul Iov în relatarea experienţei sale, că am venit în lume goi. Noi nu avem nimic ce să fie într-adevăr al nostru. Este din providenţa lui Dumnezeu că ne bucurăm de privilegiile pe care le avem.

Despre Iov a fost adevărat că prin permisiunea şi mila Domnului a avut turmele, cirezile şi copiii. Apoi a venit foc din cer şi i-a ars oile şi servitorii care le îngrijeau. Inamicii iau ucis cămilele, boii şi măgarii şi alţi servitori. A venit uraganul şi i-a ucis copiii. Dar Iov a spus: „Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat să fie Numele Domnului”. Iov nu avea nici o pretenţie la viaţă veşnică, deşi avea speranţă în ea. El şi-a dat seama că tot ce avea aparţinea lui Dumnezeu; nu era al său.

Viaţa şi nemurirea n-au fost aduse la lumină până a venit Isus (2 Tim. 1:10). Marele Mesaj al mântuirii la care înainte s-a făcut numai aluzie a fost declarat clar la timpul cuvenit de către Isus. El a venit să-Şi dea viaţa preţ de Răscumpărare, să dea o viaţă corespunzătoare vieţii pe care a pierdut-o Adam. Vedem frumuseţea întregului aranjament, că după cum printr-un om a venit moartea, tot printr-un om trebuie să vină şi învierea morţilor. „Căci după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi” (Rom. 5:19) — eliberaţi de pedeapsa morţii — şi în cele din urmă vor avea înviere.

Cei care primesc întâi beneficiul acestei prevederi în Cristos sunt Biserica. Apostolul spune că suntem înviaţi cu El ca să umblăm în înnoirea vieţii. Şi avem credinţa că Dumnezeu este pe deplin capabil să completeze această înviere aşa cum a promis. Noi nu pretindem că nu murim, ceea ce este contrar tuturor faptelor şi Scripturilor. Dimpotrivă, admitem că murim. Dar credem că Cel care L-a înviat pe Isus din morţi ne va învia şi pe noi prin El. Isus a efectuat o ispăşire pentru păcatele întregii lumi, pe baza căreia cei care cred acum pot avea împăcarea cu Dumnezeu. Şi curând lumea va avea beneficiul lucrării ispăşitoare a lui Cristos şi ocazia împăcării.

Drepturile de viaţă pierdute pentru omenire

Speranţa Bisericii este că ea va domni cu Cristos o mie de ani, va lega pe Satan, va ridica omenirea din păcat, durere şi moarte, şi după cum declară Scripturile, „va şterge lacrimile de pe toate feţele” (Isa. 25:8). Şi aceasta este lucrarea lui Dumnezeu prin aceea că El a plănuit, a proiectat toată chestiunea. Este lucrarea lui Cristos prin aceea că El a cumpărat rasa şi este Agentul Tatălui, care este „Începutul creaţiei lui Dumnezeu”, „Începutul, cel Întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc”; nu cel dintâi loc faţă de Tatăl, ci faţă de toţi ceilalţi. Apoc. 3:14; Colos. 1:18.

Noi putem vedea mai clar decât Iov că toate binecuvântările noastre sunt de la Dumnezeu, nu de la noi. Putem vedea mai clar fiindcă suntem concepuţi de spirit. Noi ştim că nu avem nici un drept. Tot ce putem face este să apelăm la mila lui Dumnezeu. Dar încă nu toţi sunt în stare să audă Mesajul milei. „Dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi.” 2 Cor. 4:4.

Şi astfel numai cei ai căror ochi sunt unşi în mod special pot vedea. După cum a spus Isus în zilele Sale: „Ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud” (Mat. 13:16). Iar sf. Petru confirmă acelaşi gând despre orbire în privinţa celor care au răstignit pe Domnul: „Şi ((1038)) acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri”. Fapt. 3:17.

Aşadar noi, din poziţia noastră avantajoasă, încă mai mult decât Iov, putem adopta o supunere perfectă indiferent ce experienţe Dumnezeu în înţelepciunea şi iubirea Sa vede potrivit să permită să vină peste noi. Dacă suntem copiii Lui, suntem decişi să acceptăm toate experienţele noastre ca fiind din providenţa, ordinea şi aranjamentul Său.

„Nimic din ce am nu spun că-i al meu, Ci este pentru Dătătorul;
Inima, puterea, tot ce am
Sunt ale Sale veşnic.”