SCRISORI INTERESANTE

R 5409 W. T. 15 februarie 1914 (pag. 62-63)

Drepturile personale şi drepturile adunării

Preaiubitul nostru pastor:

Până acum n-am considerat a fi înţelept sau potrivit să-ţi scriu, decât cu o ocazie, iar atunci numai să-mi exprim iubirea şi să te informez că mi-am însuşit Angajamentul. Şi acum simt aceeaşi reţinere în a-ţi scrie, ca nu cumva să-ţi răpesc din timp, dar simt că este potrivit să-ţi scriu.

De o vreme unii fraţi ţin în casele lor adunări regulate care n-au fost stabilite de biserică. În unele cazuri aceste adunări sunt conduse de fraţi care nu sunt nici bătrâni nici diaconi. În alte cazuri, anumiţi fraţi diaconi în iubirea şi zelul lor au găsit ocazia să ajute pe unii începători, şi după un timp au început să ţină adunări regulate pentru ei, limitând adunările lor la seri care să nu vină în conflict cu adunările obişnuite ale bisericii.

Aceste lucruri au ajuns înaintea bisericii şi au fost discutate, având ca rezultat următoarea Rezoluţie, care a fost votată şi urmată:

Se hotărăşte că, în timp ce nu punem nici o clipă la îndoială bunele intenţii, iubirea şi zelul pentru Domnul şi pentru fraţi, din partea celor care participă, după judecata noastră, ţinerea adunărilor regulate în ....., aparte de cele aranjate prin biserică în ansamblu, nu sunt spre beneficiul spiritual al bisericii din ........, tinzând, printre alte lucruri, să împiedice printre întregul corp de aici acea măsură de părtăşie de care noi simţim că este mare nevoie în prezent.

Personal, am sprijinit acea rezoluţie când a fost votată. Mai târziu, după unele îndoieli în privinţa înţelepciunii procedurii mele, am început să mă gândesc mai serios la această problemă, căutând prin Turnuri şi prin Volume tot ajutorul pe care-l puteam găsi. În cele din urmă am ajuns la concluzia că în ceea ce mă priveşte făcusem o greşeală şi participasem la o hotărâre care după gândirea mea are tendinţa să împiedice libertatea altora.

Aseară la o adunare administrativă obişnuită, problema a venit iar în discuţie, fraţii interesaţi în unele din aceste adunări adresând o scrisoare către biserică, cerând ca biserica să numească un coordonator pentru adunările lor. După trei ore de discuţie chestiunea a rămas nerezolvată. Acum eu mă confrunt cu o problemă serioasă care mă preocupă mult. Constat că sunt de părere opusă celorlalţi bătrâni şi sunt singur ca bătrân în poziţia pe care am luat-o; şi anume, că rezoluţia pe care am adoptat-o a fost neînţeleaptă şi nefolositoare, având tendinţa să distrugă libertatea personală şi fiind în special dăunătoare unora dintre fraţii noştri.

Poziţia luată este că aprobarea acestei rezoluţii nu conduce la robie, nici la împiedicarea în vreun fel a drepturilor altora. Dar mie mi se pare acum ca şi cum ar fi într-o măsură „o formă aparentă de rău”, ceea ce eu doresc să evit, având în minte acest ((1050)) gând, că binele care ar putea fi realizat prin rezoluţie dintr-un punct de vedere, ar fi mai mult decât anulat prin dauna pe care ar putea-o produce din alt punct de vedere.

Eu nu am fost şi nu vreau să fiu certăreţ, dar vreau să ştiu şi să fac voia Domnului; şi constatând că am o poziţie opusă celorlalţi bătrâni şi unora dintre ceilalţi membri ai adunării, sunt foarte îngrijorat şi îţi cer sfatul. Luând în considerare interesele actuale şi viitoare ale adunării, simt că problema este acum prea importantă ca să am îndoieli asupra ei.

Fratele tău în serviciul Său binecuvântat,

J. J. B.

Răspunsul nostru la cele anterioare

Ne-am străduit să prezentăm în Studii În Scripturi Vol. 6 ceea ce credem a fi învăţătura care răspunde la întrebările din această scrisoare. Repetând acum şi căutând să aplicăm chestiunea la cazul în discuţie, vom spune:

Fiecare copil al lui Dumnezeu conceput de spirit, în virtutea ungerii sale, are dreptul să vorbească, să propovăduiască, să declare Cuvântul şi Mesajul Tatălui său ceresc. Dreptul de a propovădui nu este limitat la episcopi, nici la cei pe care aceştia pun mâinile, nici la bătrânii şi diaconii aleşi în modul scriptural prin ridicare de mână în ecclesie. Există desigur limitări naturale, cum ar fi lipsa capacităţii, din vreo cauză, de a reţine atenţia ascultătorilor. Cu excepţia restricţiei apostolului ca surorile să nu predice în public, nu există nici una.

Cu această vedere largă a împuternicirii divine, ungerea sau autorizarea Spiritului sfânt, înţelegem că nici unul nu are dreptul să împiedice pe altul. Cum a spus Isus către apostolul Ioan: „Nul opriţi”. Marcu 9:39.

Totuşi, în timp ce nici unul nu poate să-l împiedice sau să-l lege pe fratele său, noi putem renunţa la unele din libertăţile noastre proprii. Recunoscând că Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii şi că ordinea face să prospere fiecare lucrare bună, şi urmând instrucţiunile Domnului nostru ca urmaşii Săi să se adune împreună ca un corp, ne dăm seama că ocupându-ne locurile în corp ne pierdem ceva din independenţa, libertăţile, privilegiile noastre personale. Suntem bucuroşi să facem aceasta, căci credem că este voia Domnului, pentru că El ne instruieşte: „Nu părăsiţi strângerea voastră laolaltă”. Aşa că toţi care devin astfel asociaţi sau membri într-o adunare de studenţi ai Bibliei îşi predau prin aceasta drepturile individuale. Ei funcţionează ca o adunare, hotărând care adunări sunt necesare şi care nu sunt necesare, care dintre ei să conducă şi să servească adunarea, care să facă alt serviciu etc.

Din acest punct de vedere, n-ar fi potrivit pentru fraţii asociaţi într-o adunare să înceapă noi adunări şi totuşi să se considere membri ai adunării originare. Ca un membru al unei adunări să înceapă în mod individual o altă adunare, separată de orice aranjament al adunării sale, ar însemna să ignore, să rupă relaţia sa cu adunarea veche şi ar indica faptul că el nu s-ar mai recunoaşte în nici un sens al cuvântului nici ca servitor al acelei adunări, nici ca membru al ei, nici ca părtaş la privilegiile ei. Prin reluarea libertăţii sale personale, el şi-a predat privilegiile sale ca membru al adunării.

Ca atare, din acest punct de vedere noi am spune că fraţii şi surorile care au participat la organizarea noilor adunări evident au avut numai cele mai bune intenţii, şi foarte probabil la timpul acela nu s-au gândit la adevărata forţă şi semnificaţie a acţiunii lor în organizarea adunărilor.

Ar părea de asemenea ca şi cum adunarea mamă şi bătrânii şi diaconii ei n-au satisfăcut pe deplin toate dorinţele şi necesităţile adunării, altfel n-ar fi fost nici un imbold sau motiv de începere a adunărilor noi pe lângă aranjamentele lor. O supraveghere vigilentă din partea servitorilor adunării trebuie menţinută întotdeauna, să vadă dacă nevoile spirituale ale celor interesaţi sunt satisfăcute, şi să fie aleşi şi stabiliţi un număr suficient de bătrâni şi diaconi.

În timp ce compătimim cu sentimentele celor care au scos Rezoluţia, înclinăm să ne îndoim de înţelepciunea mişcării. Credem că modul mai bun pentru toţi cei implicaţi ar fi ca toate părţile să-şi mărturisească eroarea. Adunarea şi bătrânii ar putea foarte potrivit să spună: „Regretăm, dragi fraţi şi surori, că n-am înţeles atât de bine situaţia, aşa încât să fi putut atunci să satisfacem nevoile bisericii în privinţa adunărilor. Promitem să ne facem datoria mai credincios în viitor”.

Cei care au început noi adunări ar face bine, credem noi, să spună: „Regretăm, dragi fraţi şi surori, că n-am avut o vedere destul de largă asupra subiectului şi n-am prezentat cererea de a avea o adunare, cu scopul ca nevoia să poată fi satisfăcută prin hotărârea bisericii”.

Cu astfel de scuze şi resemnări, credem că toată chestiunea se va corecta de la sine şi fiecare se va simţi uşurat de o tensiune, şi foarte probabil că rezultatele nu vor fi cu mult diferite de situaţia care este acum, cu excepţia faptului că noile întruniri vor fi stabilite de către adunarea originară.