DACĂ ESTE ÎNGĂDUIT ÎN SABAT

— Luca 13:10-17; 14:1-6 —

„Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru sabat.” Marcu 2:27.

R 5405 W. T. 15 februarie 1914 (pag. 56-57)

Multă confuzie predomină printre creştini în privinţa zilei de sabat. O sursă rodnică a acestei confuzii este că puţini îşi dau seama că aranjamentele lui Dumnezeu cu urmaşii lui Isus sunt total diferite de cele pe care le-a făcut El cu Israelul Natural sub Legământul Legii. Totul de sub acel Legământ a fost un tip şi conţine o lecţie valoroasă pentru creştini, dar a pune în mod greşit tipul în locul antitipului înseamnă a face confuzie în minţile noastre şi a nu vedea frumuseţea şi forţa antitipului.

Înainte de Legea Iudaică n-a existat nici un sabat, decât în sensul că acest cuvânt, sabat, înseamnă odihnă şi că suntem informaţi că Dumnezeu S-a odihnit în marea Zi sau Epocă a şaptea a Săptămânii de Creare. Enoh, care a umblat cu Dumnezeu; Avraam, prietenul lui Dumnezeu, şi alţii care au fost plăcuţi lui Dumnezeu n-au ştiut nimic despre sabat, cum n-au ştiut nici despre Ziua Ispăşirii cu sacrificiile ei sau despre alte chestiuni aparţinătoare de Legământul Legii lui Israel.

Apostolul Pavel arată că israeliţii au fost o Casă a Servitorilor, sub Moise; dar că Biserica este o Casă a Fiilor, sub Cristos (Evr. 3:1-6). Metoda de lucru a lui Dumnezeu cu Casa Servitorilor a fost foarte diferită de metoda Lui de lucru cu Casa Fiilor. Servitorilor li se dau porunci fără vreo explicaţie de ce sau pentru ce. Dar apostolul arată că Dumnezeu lucrează cu noi ca fii. Creştinului adevărat Tatăl ceresc îi face cunoscute planurile Sale, scopurile Sale, aranjamentele Sale, pentru ca fiii Săi, care au spiritul Său, să poată colabora armonios cu acele planuri, prin ascultare până la măsura sacrificiului de sine, nu fiindcă li s-a poruncit, ci fiindcă au bucuria de a face voia Tatălui.

Isus şi apostolii au fost evrei şi au fost sub obligaţia Legământului Legii până când Isus prin moarte a devenit „sfârşitul legii, pentru îndreptăţirea oricărui credincios”. De atunci urmaşii lui Isus nu mai sunt în nici un sens al cuvântului obligaţi de Legea Iudaică. Ei sunt interesaţi de cele zece Porunci, fiindcă acele porunci indică într-un mod exterior voinţa lui Dumnezeu; şi toţi fiii lui Dumnezeu sunt nerăbdători să cunoască voia lui Dumnezeu, ca so poată îndeplini în mod voluntar. Dar Dumnezeu nu Se adresează Casei Fiilor, „Să nu ucizi; să nu furi”, căci dacă au fost concepuţi de Spiritul sfânt, ei nu vor vrea nici să ucidă, nici să fure.

Dumnezeu, lucrând cu Casa Fiilor prin Capul Casei, a stabilit o lege nouă, care este atotcuprinzătoare şi care are o semnificaţie mult mai mare decât a avut înainte Legea lui Moise. Ea este Legea Iubirii. După cum declară apostolul: „Dragostea este împlinirea Legii”. Legea este cuprinsă în acest cuvânt, Dragoste — dragoste supremă faţă de Dumnezeu şi dragoste faţă de ((1058)) semenii noştri. În fine, Isus a declarat: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Cum vam iubit Eu”. Aceasta ne-a spus-o nouă, care ne dăm viaţa unul pentru altul.

Ziua a şaptea — ziua întâi

Devreme în Dispensaţia Evanghelică, urmaşii lui Isus au început să se întâlnească în ziua întâi a săptămânii. Se pare că acest obicei şi-a avut începutul în faptul că Isus a înviat din morţi în acea zi şi S-a arătat ucenicilor de câteva ori în acea zi; şi în următoarea zi întâi a săptămânii S-a arătat din nou. Printre ucenici a devenit un obicei să aibă părtăşie în acea zi, nu fiindcă a fost poruncit de Domnul, ci datorită dorinţei lor de a-şi aminti de Învăţător şi de a avea părtăşie unul cu altul. Foarte posibil, ei au ţinut atât ziua de sabat cât şi ziua întâi o vreme. Evident le-a fost greu să înţeleagă cât de complet trecuseră de la stăpânirea lui Moise şi a Legii lui, la conducerea lui Isus şi la îndrumarea Lui — Hristos ne-a „eliberat ca să fim liberi” într-adevăr.

Deşi creştinii au abandonat acum respectarea zilei a şaptea în favoarea zilei întâi a săptămânii, mulţi gândesc în mod eronat că Dumnezeu a autorizat schimbarea. Dar nu este aşa; creştinul nu este sub lege, ci sub har. Faptul că ucenicii timpurii se întâlneau în prima zi era un privilegiu, şi nu din porunca lui Dumnezeu. Aşa ar trebui să fie şi acum, şi unii aşa fac. Pentru creştinii adevăraţi nu sunt destule ocazii de părtăşie pentru studiul Cuvântului Tatălui ceresc şi pentru a-I aduce închinarea şi omagiul inimilor lor.

Creştinii adevăraţi sunt fără îndoială bucuroşi că este pusă deoparte o zi specială a săptămânii, în care se pot ocupa mai deosebit de rugăciune, laudă, închinare, studiu biblic şi fapte bune — chiar dacă impunerea unei asemenea duminici este prin legea umană şi dintr-o concepţie greşită. Bucuroşi ar fi mulţi din poporul Domnului dacă afacerile lor pământeşti ar fi aranjate aşa încât să permită două duminici într-o săptămână, sau mai multe. Dar pentru a se bucura de duminică aşa cum se cuvine, poporul consacrat al Domnului trebuie să fie eliberat de concepţiile greşite care predomină în general.

Sabatul odihnei

Legea lui Israel prevedea două sabate. Unul, în fiecare al şaptelea an, îşi găsea multiplul şi împlinirea în al cincizecilea an, anul Jubileului şi al eliberării depline. Celălalt era în fiecare a şaptea zi şi îşi găsea împlinirea prin multiplul lui, în a cincizecea zi — ziua Cincizecimii — ziua care preumbrea odihna în care poporul lui Dumnezeu poate intra chiar acum.

Apostolul se referă la ambele acestea în Evrei 4:1-11. Ziua de sabat îşi are împlinirea în odihna şi pacea inimii de care se bucură israeliţii antitipici. Pentru ei este un sabat continuu. Ei intră în odihnă. Ei au ajuns la locul acela unde pacea lui Dumnezeu le stăpâneşte inima. Odihna de propriile lor fapte — de orice speranţă că s-ar putea recomanda lui Dumnezeu prin fapte de vreun fel, prin ţinerea sabatului sau altfel. Ei intră în odihnă fiindcă văd că Dumnezeu a pregătit în Isus ajutorul necesar pentru toţi, că ei sunt „compleţi în El”. Odihna sau pacea n-o ia nimeni de la ei. Este a lor atâta vreme cât rămân prin credinţă în Cristos, în Dumnezeu.

Dar, după cum arată apostolul, „rămâne o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu” — o odihnă viitoare. Biserica va intra în acea odihnă când va avea schimbarea învierii, când vor fi făcuţi ca Mântuitorul şi vor intra în bucuriile Domnului lor. Aceea va fi odihna completă. În privinţa lumii, marea Domnie de o mie de ani a lui Mesia va fi sabatul ei în general, în care oamenii vor avea privilegiul să ajungă la perfecţiune în fiecare sens al cuvântului, şi astfel vor intra în odihnă venind în armonie cu Dumnezeu.

Isus a făcut multe din minunile Sale în zile de sabat, în parte fără îndoială ca să accentueze faptul că marele sabat, Ziua de o mie de ani, a şaptea Zi de o mie de ani a istoriei Pământului, va fi timpul Împărăţiei Sale, în care toată omenirea va avea privilegiul să fie vindecată de păcat şi boală, necaz şi durere, şi să fie adusă la perfecţiunea deplină a naturii umane, la tot ce a fost pierdut în Adam şi răscumpărat la Calvar.

A face bine în sabat

Deoarece Isus a fost evreu după trup şi de aceea obligat de toate poruncile Legii iudaice, înseamnă că nu putea face nimic contrar acelei Legi. Nu putea să o pună deoparte, şi nici nu era potrivit să le explice evreilor sensul real al sabatului. Toate acestea veneau mai târziu, sub instrucţiunile Spiritului sfânt, după Cincizecime, după conceperea Spiritului; căci „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, ... şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. Dar Isus a putut corecta şi a corectat anumite înţelegeri greşite ale Legii care se strecuraseră prin învăţăturile rabinilor, Învăţaţii Legii şi Fariseii.

Aceştia, de ochii lumii, exagerau litera Legii în unele privinţe, în timp ce ignorau cu totul spiritul ei. Astfel, când ucenicii lui Isus trecând printr-un lan de grâu au frecat în palme nişte boabe să le decojească înainte de a le mânca, fariseii s-au plâns că ei călcau sabatul — treierau şi vânturau. Isus a arătat că nu acesta era scopul Legii. N-a fost făcută să împiedice nici o lucrare bună sau necesară, ci să fie de folos poporului. Potrivit Învăţaţilor Legii, a căuta în ziua de sabat un purice care înţeapă ar fi păcat, fiindcă ar fi „vânătoare”. Astfel în diferite feluri au făcut Legea lui Dumnezeu să-i apară poporului iraţională; şi în timp ce erau atât de minuţioşi în lucruri neînsemnate, ignorau lucrurile cu mai mare greutate ale Legii, care aparţineau de dreptate, iubire şi milă.

În lecţia din faţa noastră avem două cazuri de vindecare în sabat. O femeie avea o infirmitate care o gârbovise de optsprezece ani. Isus a eliberato de robia ei într-o zi de sabat. ((1059)) Şi-a pus mâinile pe ea şi a spus: „Eşti dezlegată de neputinţa ta”; şi ea s-a îndreptat şi a mărit pe Dumnezeu. Dar conducătorul sinagogii a fost indignat şi a zis poporului: Sunt şase zile în care puteţi veni ca să fiţi vindecaţi, nu şi în ziua sabatului.

Aceste cuvinte au fost intenţionate ca o mustrare specială pentru Isus, sugerând că El nu era aşa de sfânt şi aşa de atent la sabat cum trebuia să fie, ci era un călcător al Legii. Dar Isus a replicat: „Făţarnicilor, oare în sabat nuşi dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle şi-l duce să-l adape? Dar femeia aceasta ... pe care Satan o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sabatului?” Şi adversarii Lui au fost ruşinaţi.

Celălalt caz a fost cel al unui om bolnav de ascită. Cu această ocazie, Isus, cunoscând atitudinea minţii lor, a discutat înainte subiectul întrebând pe Învăţătorii Legii şi pe farisei: „Oare este îngăduit a vindeca în ziua sabatului sau nu?” Ei n-au răspuns. Atunci El a luat pe bolnav şi l-a vindecat, şi i-a întrebat pe critici: „Cine dintre voi, dacă-i cade ... măgarul sau boul în puţ, nu-l va scoate îndată afară în ziua sabatului?” Dar ei n-au putut răspunde.

O înţelegere potrivită a sabatului, odihna pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru poporul Său, este o mare binecuvântare. „Noi, care am crezut, intrăm în odihnă” — o odihnă continuă, un sabat continuu. Şi toţi aceştia sunt bucuroşi să aibă ocazii speciale, aşa cum ar veni acestea, pentru a se strânge laolaltă în numele Domnului pentru închinare, laudă, studiu şi părtăşie. Indiferent în care zi, apostolul ne sugerează: Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii; şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie — Ziua glorioasă a Împărăţiei lui Mesia se apropie, iar umbrele nopţii şi ale întunericului, ale ignoranţei şi superstiţiei trec. Evrei 10:25.