EXPERIENŢELE LUI IOV, TIPICE PENTRU ISTORIA UMANĂ

„Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne fie exemple şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” 1 Cor. 10:11.

R 5401 W. T. 15 februarie 1914 (pag. 51-54)

Cartea lui Iov este considerată a fi cea mai frumoasă operă literară a limbii ebraice. Este un poem: şi toţi învăţaţii admit că nici o traducere a ei nu este satisfăcătoare. Martin Luther, după ce a revăzut ultimul său efort de a o traduce în germană, a spus: „Iov suferă mai mult din cauza traducerii mele decât din cauza sâcâielilor prietenilor săi, şi ar prefera grămada de gunoi, faţă de traducerea mea a plângerilor sale”. Cartea lui Iov „este recunoscută, aproape unanim, a fi cel mai sublim poem religios din literatura lumii”, a spus Samuel Cox. „Eu o numesc unul dintre cele mai mari lucruri scrise vreodată cu peniţa. ... Nu există nimic scris, nici în Biblie nici în afara ei, care să o egaleze ca merit literar”, a spus Thomas Carlyle.

Oricine a fost folosit de către Dumnezeu ca scriitor, numele lui nu este dat. Cartea începe cu o naraţiune în proză despre pierderile şi suferinţele lui Iov. (Relatarea conversaţiei lui Satan cu Dumnezeu în privinţa lui Iov trebuie considerată ca alegorică — după stilul operei Călătoria Peregrinului. Apoi este prezentată suportarea lui răbdătoare. Apoi urmează discuţiile poetice între Iov şi cei trei prieteni, apoi argumentele lui Elihu, apoi răspunsul Atotputernicului, apoi mărturisirea lui Iov. Concluzia, în legătură cu întoarcerea lui Iov în favoare şi binecuvântare şi moartea lui, este în proză.

Unii au presupus că această Carte a lui Iov este numai o pildă şi că Iov însuşi este numai un personaj imaginar. Dar chiar dacă acesta ar fi cazul, învăţăturile cărţii n-ar fi diferite. Totuşi, nu vedem nici o pricină să ne îndoim că o astfel de persoană a trăit şi a trecut prin experienţele relatate. În Ezechiel 14:14 şi în Iacov 5:11, Iov este clasificat împreună cu alţi oameni sfinţi, ceea ce n-ar fi cazul dacă această naraţiune ar fi numai o pildă. În plus, sunt date amănunte specifice, care nu sunt obişnuite pildelor.

Faptul că Iov a trăit o sută patruzeci de ani după adversităţile sale, sau poate peste două sute de ani în total, împreună cu faptul că nici el nici prietenii lui n-au făcut aluzie la Israel, la Moise sau la Lege, nici la Avraam şi la legământul lui Dumnezeu făcut cu el, pare să indice fără îndoială că el a aparţinut Veacului Patriarhal. Probabil că el a trăit în acelaşi timp ((1062)) cu Avraam. Casa lui a fost se pare în Arabia şi probabil nu departe de Palestina.

Iov este prezentat ca un om cu multă învăţătură şi influenţă; ca un om cu mare pietate, care L-a cunoscut şi L-a respectat pe Dumnezeu şi a apreciat dreptatea; ca un om cu mare generozitate, care a luat în seamă pe văduve şi pe orfani; şi ca prinţ negustor foarte bogat, care prin numeroşii săi servitori şi cele trei mii de cămile, făcea comerţ extins şi foarte prosper.

Deodată a venit asupra lui dezastrul şi a fost lipsit de copii, bogăţie, influenţă şi sănătate. El a căutat în zadar o explicaţie de ce a permis Dumnezeu astfel de rele să cadă peste el. Totuşi el a crezut în Dumnezeu, spunând: „Chiar dacă mă va omorî, totuşi voi crede în El!” Soţia sa a insistat că nu a avut aprecierea divină când a încercat să facă dreptate şi milă toată viaţa sa, şi a exclamat: „Blestemă pe Dumnezeu şi mori!”

Cei trei prieteni ai săi au venit să-l viziteze, şi având aceeaşi opinie i-au spus într-o argumentare lungă că trebuie să fi fost mare păcătos şi făţarnic. Dar, conştient de onestitatea inimii sale faţă de Dumnezeu, Iov se apără şi merge la prea mare extremă în declararea inocenţei sale, dar îi face pe criticii săi să tacă. El pare să-şi dea seama de nevoia ca cineva să-i reprezinte cauza înaintea Domnului. El strigă că este cât poate de drept, că nu poate discuta aceasta cu Dumnezeu, fiind atât de jos faţă de El în cunoştinţă şi putere. El declară că cei răi cu voia nu sunt atât de tulburaţi, în timp ce el care urmăreşte dreptatea este atât de necăjit încât viaţa nu-i oferă altă plăcere şi doreşte să nu se fi născut (Cap. 9, 10 şi 16). Simţindu-şi neputinţa de a-şi prezenta cazul înaintea marelui Iehova, el doreşte „un mijlocitor între” Dumnezeu şi el. 9:33; Cap. 16:21.

Răspunsul iscusit la raţionamentele false ale prietenilor săi (pe care mulţi le citează în mod nepotrivit ca inspirate), şi expresiile sale de încredere în Dumnezeu şi de eliberare finală, sunt clar prezentate în capitolul 13:1-16. Apoi, cu înţelepciune profetică, în capitolul 14 el prezintă o declaraţie minunată despre cursul procedurii lui Dumnezeu cu omenirea.

Problema veacurilor

Întrebarea care-l nedumerea pe Iov şi-i încurca judecata este aceeaşi care timp de secole i-a încurcat şi pe alţii din poporul lui Dumnezeu, şi anume, de ce permite Dumnezeu ca răul (calamităţile, necazurile etc.) să vină peste servitorii Săi credincioşi şi de ce este permis ca cei răi să înflorească? Dar până la Dispensaţia Evanghelică n-a fost posibil pentru nimeni să cunoască gândul lui Dumnezeu asupra acestui subiect, căci este unul dintre lucrurile adânci care au putut fi descoperite numai prin Spiritul lui Dumnezeu şi numai celor concepuţi de acel Spirit, cum explică sf. Pavel (1 Cor. 2:9-14). Iar Spiritul sfânt n-a fost dat astfel, ca îndrumător şi învăţător, până după ce Cristos ne-a răscumpărat şi S-a înălţat la Cer, ca să prezinte acolo sacrificiul Său ca preţul întoarcerii noastre la favoare, pace şi comuniune divină.

Deşi mulţi sunt încă în întuneric în legătură cu acest subiect, el este acum deschis şi clar pentru toţi cei serioşi, cărora „le-a fost dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor”, să „înţeleagă lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (Mat. 13:11; 1 Cor. 2:10). Aceştia văd că domnia răului, domnia Păcatului şi a Morţii, sub Satan, Prinţul acestei lumi, este permisă pentru două motive: primul, pentru ca toţi oamenii să poată câştiga o deplină experienţă a păcătoşeniei peste măsură a păcatului şi a amărăciunii rodului ei legitim; al doilea, pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată fi pe deplin încercat şi probat în privinţa loialităţii lor faţă de Dumnezeu, atât în umbra necazului şi a încercării, precum şi în lumina soarelui sănătăţii şi a prosperităţii.

Astfel, în timp ce Dumnezeu nu a cauzat în mod direct starea rea a lucrurilor care ne înconjoară în natură şi printre oameni, dar a lăsat-o să vină peste oameni ca un rezultat legitim sau rod al neascultării, al păcatului, totuşi El foloseşte mânia omului şi păcatele oamenilor şi animozitatea lui Satan să realizeze scopuri mari pe care ei nu le înţeleg şi despre care copiii Săi ştiu numai prin credinţă în Cuvântul revelaţiei Sale. De exemplu, Satan şi acei preoţi evrei şi farisei răi şi acei soldaţi romani lipsiţi de inimă, n-au ştiut că ei ajutau la realizarea Planului Divin când insultau, batjocoreau şi răstigneau pe Mielul lui Dumnezeu!

Şi aşa este cu multele necazuri ale poporului lui Dumnezeu — în special ale celor din Turma Mică, Mireasa lui Cristos. Încercările sunt intenţionate să-i potrivească şi să-i şlefuiască pentru folosire şi onoare mai mare în evenimentele viitoare ale marelui Plan al lui Dumnezeu. Astfel, indiferent de voinţa sau de ignoranţa persecutorilor, aceste încercări ale credinţei şi ale răbdării lucrează pentru aceştia „mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă”. Aceasta se face prin pregătirea celor chemaţi să fie moştenitori ai slavei, prin cultivarea răbdării, experienţei, simpatiei şi dragostei frăţeşti — care este asemănare cu Dumnezeu. Aceştia şi numai aceştia se pot bucura în necaz şi îşi pot da seama că toate lucrurile — rele şi bune, nefavorabile şi favorabile — vor fi conduse în providenţa lui Dumnezeu pentru beneficiul lor final.

Speranţa lui Iov în înviere

Dar, întorcându-ne la discuţia noastră despre Iov, să observăm în capitolul 14 ceva din înţelepciunea sa profetică. Primele patru versete înfăţişează grăitor ceea ce toţi care au experienţă îşi dau seama — că viaţa umană în condiţiile actuale este plină de încercări şi necaz, de la leagăn până la mormânt. Şi Iov arată că îşi dă seama că în calitate de fiu din părinţi căzuţi nu ((1063)) putea fi perfect, fără păcat, curat, în sensul deplin al cuvântului.

În versetele 5 şi 6, el Îi spune Domnului că recunoaşte faptul că autoritatea şi puterea de a limita zilele omului sunt în mâinile Lui, dar întreabă (nevăzând slujirea necazurilor): De ce nu mă laşi pe mine şi pe toţi oamenii să ne trăim viaţa scurtă în pace — întocmai cum nam necăji un muncitor care are deja o sarcină, grea, împovărătoare!

Versetele 7-10 sunt raţionamente concise în privinţa neputinţei complete a omului în moarte, în ceea ce priveşte propriile sale puteri. Un copac poate să moară şi totuşi rădăcinile lui să aibă viaţă, care, în condiţii favorabile, pot să odrăslească într-un alt copac. Dar când omul moare, nu rămâne nici o rădăcină, nu rămâne nici o scânteie de viaţă. El îşi dă duhul de viaţă şi unde mai este el?

După ce mărturiseşte că nu există motiv de speranţă în omul în sine, Iov începe să exprime singura, adevărata speranţă a rasei noastre — o înviere — în versetele 12 şi 13. Omul zace în moarte şi pierde orice putere de a se ridica singur — nici nu poate fi reanimat din somnul morţii de nimeni, până la timpul cuvenit al lui Dumnezeu. Acesta va fi dimineaţa Învierii, Ziua Milenară, când cerurile simbolice actuale vor fi trecut, iar cerurile noi sau puterea spirituală conducătoare nouă — Împăraţia lui Cristos — va fi venit la conducerea lumii. În aceasta Iov este cu totul de acord cu învăţăturile Domnului nostru şi ale apostolilor.

Cu cât se gândeşte mai mult la acel timp binecuvântat când răul nu va mai avea stăpânire, dar când Împăratul va domni în dreptate iar prinţii vor executa judecata, cu atât doreşte mai mult să moară şi să se odihnească. El exclamă (vers. 13): „Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor îşeolş, de m-ai acoperi îascundeş până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui un timp şi apoi Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine!” Iov a avut credinţă în înviere, altfel n-ar fi rostit această rugăciune pentru moarte — pentru a fi ascuns în mormânt. Dar el a preferat moartea şi a dorit să doarmă (vers. 12) până dimineaţa, numai pentru un motiv — ca să nu mai aibă altă experienţă cu păcatul şi cu mânia lui Dumnezeu — cu răul.

O scurtă perioadă de la sfârşitul Veacului Evanghelic este în mod special numită „ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” fiindcă va fi „un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Totuşi, toată perioada de la căderea lui Adam este numită un timp de mânie divină, şi pe bună dreptate, fiindcă, în toată această perioadă lungă „mânia lui Dumnezeu se descoperă ... împotriva oricărei ... nedreptăţi”, într-o varietate de moduri. În timp ce Iubirea este un principiu stăpânitor în Guvernarea divină, ea poate opera numai în armonie cu Dreptatea şi cu Înţelepciunea. A fost atât drept cât şi înţelept să lase pe om să simtă greutatea reală a condamnării la moarte atrasă prin încălcare voită, pentru ca atunci când Iubirea va da la timpul cuvenit o Răscumpărare şi o Înviere, condamnatul să se poată folosi cu atât mai bucuros de favorurile Restabilirii şi de viaţă veşnică. Astfel moartea şi toate relele permise să vină peste rasa condamnată sunt manifestări ale mâniei lui Dumnezeu, care va fi arătată şi mai departe în marele Timp de Necaz. Acesta va fi urmat de manifestările depline şi clare ale Iubirii şi favorii lui Dumnezeu prin Cristos şi prin Biserica glorificată în timpul Veacului Milenar. Rom. 1:18.

În versetele 14 şi 15 el pune întrebarea direct, ca şi cum ar vrea să-şi determine şi stabilească credinţa; dar imediat răspunde afirmativ: „Tu m-ai chema şi Ţi-aş răspunde îşi m-aş trezi din somnul morţii adamice — compară cu Ioan 5:28, 29ş; şi Ţi-ar fi dor de lucrarea mâinilor Tale” — căci poporul Său este opera Sa, creată în Cristos Isus. Efes. 2:10.

Speranţa lui Elihu pentru un Răscumpărător

Când Iov a respins argumentele celor trei prieteni ai săi, Elihu (al cărui nume înseamnă Însuşi Dumnezeu) a vorbit dintr-un punct de vedere diferit, mustrând pe cei trei prieteni precum şi pe Iov. Elihu i-a arătat lui Iov că el judeca în parte pe o premisă falsă — că nu trebuia să se aştepte să înţeleagă pe deplin toate căile Unuia atât de mult mai presus de el, ci trebuia să se încreadă în Dreptatea lui Dumnezeu şi în Înţelepciunea Lui. Şi în capitolul 33:23, 24 el arată singurul lucru care este necesar pentru recuperarea omului din puterea morţii şi restabilirea lui în favoarea divină, spunând: „Dar dacă se găseşte un înger ca mijlocitor pentru el, unul dintre miile îadică Unul rarş acelea care arată omului ce este drept pentru el, atunci îomuluiş să i se arate îndurare şi să se spună: ŤSalvează-l ca să nu se coboare în groapă; am găsit un preţ de răscumpărare pentru el!ť”.

Acesta este într-adevăr cazul în privinţa omului. Înţelepciunea şi dreptatea lui Dumnezeu nu pot fi contestate. Sentinţa morţii este în mod drept asupra tuturor oamenilor prin Tatăl Adam (Rom. 5:12). Dar Dumnezeu a dat un Răscumpărător, Cristos Isus Domnul nostru; şi El, în armonie cu planul Tatălui, a devenit om şi S-a dat Preţ de răscumpărare pentru toţi, plătind pedeapsa morţii care a fost asupra lui Adam. Imediat ce Mireasa, altfel numită Corpul Său şi Templul, va fi completă, acest mare Mijlocitor Se va prezenta să declare dreptatea Sa pentru fiecare, sau aplicabilă fiecăruia care o va accepta.

Apoi va urma Restabilirea, aşa cum este ilustrată în versetele 25 şi 26. Din punct de ((1064)) vedere fizic, aceştia pe care îi va sprijini Mijlocitorul vor fi restabiliţi la tinereţe continuă, în care moartea şi descompunerea nu îşi vor găsi locul. Ei vor găsi acceptare şi comuniune cu Dumnezeu, în pace şi bucurie; iar El îi va restabili la perfecţiunea originară pierdută prin păcat în Eden. Dar se va cere recunoaşterea că Dumnezeu este drept şi că Restabilirea a fost nemeritată. Acest lucru este indicat de versetele 27, 28: „Atunci el va cânta înaintea oamenilor şi va zice: ŤAm păcătuit, am călcat dreptatea, şi nu mi s-a răsplătit la fel. Dumnezeu mi-a scăpat sufletul ca să nu intre în groapă şi viaţa mea vede lumina”.

Cuvintele lui Elihu au fost tot atât de înţelepte ca şi cele spuse de mângâietorii lui Iov — probabil mai înţelepte; dar ele au fost numai înţelepciune umană, după câte putem deosebi noi. În capitolul 34:29 el pune întrebarea: „Dacă dă El îIehovaş pace, cine poate s-o tulbure?” Evident tânărul căuta să tragă o linie în privinţa criticării lui Iov, nefiind de acord nici cu Iov nici cu prietenii lui, dar străduindu-se să fie moderat în poziţia sa. El L-a apărat pe Atotputernicul, pretinzând că dacă Dumnezeu n-ar fi aranjat astfel, adversităţile lui Iov n-ar fi putut veni peste el.

Lui Elihu i se părea clar că era mâna lui Dumnezeu în experienţele lui Iov. Satan n-ar fi putut trimite toate acele calamităţi dacă Dumnezeu n-ar fi permis. Nici omul nici îngerii, indiferent de ce rang, n-ar putea împiedica voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu, nu Iov, avea autoritate să decidă ce trebuia făcut. Numai Dumnezeu avea dreptul să aranjeze toate afacerile vieţii. În acelaşi timp Elihu a arătat că Iov era mai drept decât prietenii săi; şi că în timp ce el era imperfect, ca toţi ceilalţi, totuşi na fost pedepsit pe seama acestui lucru.

O lecţie dificilă pentru mulţi

Creştinul poate foarte bine scoate o lecţie din întrebarea lui Elihu. Deşi cuvintele lui nu sunt inspirate, ele sunt totuşi foarte înţelepte. Noi putem recunoaşte adevărul pe care ele îl conţin — că atunci când Dumnezeu are ca scop să dea pace, linişte, tot Universul va asculta de Legile Sale şi nimic nu va putea face tulburare.

Dacă noi avem dificultăţi, dacă avem persecuţii, dacă avem necazuri de vreun fel, să privim spre Dumnezeu. Noi să spunem: Acest lucru nu mi se putea întâmpla dacă Domnul nul permitea. Noi am intrat sub grija specială divină. Dumnezeu a promis că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele nostru, al celor care sunt copiii Săi. Lecţia încrederii este pentru noi una din acele lecţii greu de învăţat şi de aplicat — să ne dăm seama că toate experienţele vieţii sunt sub supraveghere divină şi că nimic nu ni se poate întâmpla decât dacă este spre binele nostru cel mai mare. Lucrul acesta nu este adevărat acum în privinţa lumii, ci numai a familiei lui Dumnezeu. Curând Dumnezeu va face ca toate lucrurile să producă binecuvântări pentru lume.

În privinţa acestora care sunt copiii Săi toate lucrurile lucrează acum spre bine. Când suntem în dificultate, trebuie să privim cu încredere spre Domnul. Tatăl nostru ceresc doreşte ca noi să exercităm credinţă în El. Sf. Petru ne spune că suntem „păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuire”. De aceea, ne bucurăm mult, „cu toate că acum, dacă trebuie, suntem întristaţi pentru puţin timp, prin felurite încercări” şi ispite. „Încercarea credinţei voastre îesteş cu mult mai scumpă decât aurul care piere.” 1 Pet. 1:5-7.

Pacea falsă a multora

Există un alt mod în care unii pot avea linişte. Mulţi din lume se bucură de o măsură de pace sau de odihnă de griji. Totuşi ei nu sunt în cunoştinţă de marile adevăruri de care ne bucurăm noi, şi sunt în orbire, ignoranţă, superstiţie, eroare, prin înşelările lui Satan. Ei au un sentiment de siguranţă şi confort prin influenţa orbitoare a erorii şi a minciunii. Aceia din lume care vin în relaţie cu Dumnezeu sunt treziţi uneori din siguranţa falsă. Atunci ei câştigă pacea şi odihna adevărată a inimii. Domnul spune: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”. Nici o odihnă adevărată nu se poate câştiga altfel.

Poporul Domnului are pace şi odihnă a minţii prin cunoaşterea Planului lui Dumnezeu, prin cunoaşterea Dreptăţii, Îndurării şi Iubirii Sale şi printr-o înţelegere binecuvântată că El este Dumnezeul nostru. Toate aceste lucruri ne dau pace, linişte şi odihna minţii. În timp ce lumea este tulburată, mai mult sau mai puţin, copiii lui Dumnezeu au o pace de care lumea nu ştie, pe care lumea n-o poate nici da, nici lua. Şi când toate încercările se vor sfârşi, Domnul va compensa pentru toate necazurile din prezent, pentru tot ce au suferit copiii Săi. Atunci vom privi în urmă la aceste încercări şi le vom considera doar necazuri uşoare, doar de o clipă. 2 Cor. 4:17.

Probe de loialitate şi devotare

Când Domnul permite să vină peste noi nori grei de necaz, trebuie mai întâi să vedem dacă putem discerne vreun rău în noi înşine, care ar putea să aducă pe bună dreptate o corectare. Noi trebuie să fim bucuroşi în Domnul. Dar poate nu am trăit destul de aproape de Domnul. Totuşi, aceşti nori de necaz nu înseamnă neapărat că n-am trăit aproape de El, cum am văzut în cazul lui Iov.

La fel ne amintim de experienţele Domnului nostru Isus în grădina Ghetsimani, în noaptea dinaintea răstignirii Sale, cum le-a spus ucenicilor Săi, Petru, Iacov şi Ioan: „Sufletul Meu este plin de o întristare de moarte”. Ne amintim că Dumnezeu nu I-a dat linişte, ci a îngăduit necazul ((1065)) să vină ca un mare val peste sufletul Lui. El a fost îngrijorat pentru că dorea să ştie sigur dacă fusese cu totul loial, credincios şi ascultător, aşa cum era necesar ca să menţină favoarea Tatălui. Apostolul Pavel ne spune că Domnul nostru Isus „a adus rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea săL scape din moarte — şi a fost ascultat”. Evr. 5:7.

Găsim că Tatăl a trimis pe îngerul Său să-I slujească iubitului Său Fiu în tristeţea Sa adâncă. Imediat ce îngerul I-a dat Domnului nostru asigurarea Tatălui că fuse bineplăcut în viaţa şi purtarea Sa, El a devenit cu desăvârşire calm. Şi asigurarea aceea L-a susţinut în toate experienţele grele care au urmat — procesul în faţa Sinedriului, în faţa lui Pilat, tratamentul din partea soldaţilor, drumul spre Calvar şi în mijlocul procesului greu al execuţiei care a urmat.

Numai la urmă, fiindcă Isus trebuia să ia locul păcătosului, când Tatăl Şi-a retras prezenţa de la El în momentul morţii Sale, Domnul nostru a arătat tulburare în minte. Atunci El a strigat în agonia sufletului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” A fost necesar ca Domnul nostru să aibă experienţa despărţirii complete de Dumnezeu şi a oricărei relaţii cu Dumnezeu, pentru a plăti pedeapsa deplină a păcatului lui Adam. Această experienţă a fost chiar în ultimul moment. Tatăl ceresc a permis aceasta, fiindcă a fost necesar ca Domnul nostru să înţeleagă sensul separării păcătosului de Dumnezeu.

Noi nu considerăm că este necesar ca în fiecare caz urmaşii credincioşi şi adevăraţi ai Domnului nostru să aibă o experienţă asemănătoare. Noi nu suntem, cum a fost Răscumpărătorul, Răscumpărarea, Purtătorul păcatului lumii, dar n-ar fi surprinzător dacă unii ar avea experienţe asemănătoare cu cele ale Domnului nostru. Unii dintre sfinţi au murit exclamând: „Năvălesc prin porţile Noului Ierusalim!”, în timp ce alţii au avut experienţe la moarte mai mult ca cele ale Domnului nostru şi au strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”

Noi putem fi mulţumiţi să lăsăm experienţele noastre cu totul în mâinile Celui care ne iubeşte şi putem avea o pace interioară, calm şi odihna sufletului, ştiind că nici o furtună exterioară nu va fi permisă decât acelea pe care Tatăl vede că vor produce în noi roadele paşnice ale dreptăţii, dacă suntem bine pregătiţi prin ele.

Restabilirea omenirii ilustrată

În capitolele de încheiere ale cărţii lui Iov, Iehova Se adresează servitorului Său mâhnit, mustrându-i îndrăzneala, cu puţina sa cunoştinţă, de a judeca pe Dumnezeu. Iov recunoaşte aceasta şi găseşte pace în încrederea în Dumnezeu. Cei trei prieteni ai lui Iov însă sunt aspru mustraţi de Dumnezeu. Dar când ascultă de Dumnezeu şi merg la Iov şi aduc o ardere de tot pentru ei, potrivit poruncii lui Dumnezeu, iar Iov se roagă pentru ei aşa cum este informat mai departe, ei sunt restabiliţi la favoare divină. Prosperitatea lui Iov revine imediat — prietenii lui şi influenţa îi sunt redate; bogăţia a fost exact dublată, pentru că el a avut de două ori pe atâtea turme şi cirezi şi cămile. De asemenea a avut acelaşi număr de fii şi fiice ca înainte, iar Scripturile arată că „în toată ţara nu erau femei aşa de frumoase ca fiicele lui Iov”.

Sfârşitul căii lui Iov cu o Restituire generală este de neînţeles pentru aceia care n-au văzut că Planul lui Dumnezeu în Cristos prevede un „Timp de Restabilire” a tuturor lucrurilor pierdute în Adam, pentru toată oamenirea, toţi aceia care le vor accepta în condiţiile Noului Legământ (Fapt. 3:19-21). Dar cei care văd acest Plan pot uşor înţelege de asemenea că experienţa lui Iov n-a fost numai reală, ci şi tipică. El pare să reprezinte omenirea. Omul a fost întâi în asemănarea şi favoarea divină, cu toate lucrurile supuse lui (Ps. 8:4-8). Din pricina păcatului lui Adam, Satan a obţinut o influenţă în afacerile umane care a rezultat în degradare, boală şi moarte. Dumnezeu însă nu Şi-a părăsit de fapt niciodată creaturile şi chiar acum aşteaptă să fie îndurător către toţi în şi prin Cristos Isus Domnul nostru.