SFATURI PASTORALE ÎN LEGĂTURĂ CU RUGĂCIUNEA ŞI ADUNAREA DE EXPERIENŢE

R 5384 W. T. 15 ianuarie 1914 (pag. 20-22)

Noua Creaţie are nevoie de o adunare specială de felul celor devoţionale o dată pe săptămână pentru rugăciune şi împărtăşirea experienţelor. Credem că prietenii vor găsi foarte folositor să rezerve cel puţin o seară pe trimestru pentru o adunare de rugăciune într-un sens foarte general. Sugestia noastră este ca seara de miercuri de la mijlocul trimestrului să fie aleasă pentru acest scop. Această adunare să fie dedicată răgăciunii mai degrabă decât împărtăşirii experienţelor. Adunarea poate fi deschisă cu rugăciune din partea celui care conduce, care apoi ar putea solicita două sau trei rugăciuni. Apoi ar putea citi textul săptămânii şi să-l comenteze cam trei minute; sau dacă adunarea ar fi foarte mică, să-l comenteze cam cinci minute; dacă numărul ar fi foarte mare, cam două minute. Lungimea comentariului să fie după mărimea adunării.

Apoi conducătorul ar putea spune: Aceasta este seara pe care am ales-o să fie în mod special pentru serviciu de rugăciune. Cu toţii am constatat fără îndoială că este un privilegiu special pentru creştin să-L adore pe Domnul, să-I ofere rugăciune, laudă. Cu inima credem, cu gura mărturisim. În acest serviciu nu dorim să numim, dar dorim ca toţi cei prezenţi să participe. Dacă aveţi numai câteva cuvinte, nu contează. De fapt, mai degrabă am încuraja gândul ca rugăciunea să nu fie prea lungă. Acum vom da ocazia la trei să se ridice — doi fraţi şi o soră; după aceea vom cânta o cântare; după ((1090)) cântare vom avea încă o ocazie de rugăciune — un frate şi o soră (potrivit componenţei adunării), şi astfel toţi vor avea ocazia.

Găsim că poporul Domului primeşte o mare binecuvântare prin exercitarea privilegiului rugăciunii. Ei trebuie să fie încurajaţi, căci mulţi dintre ei nu au avut astfel de încurajare în experienţele de dinainte ale vieţii lor.

Credem că o dată pe trimestru pentru serviciu special de rugăciune ar servi mai bine acest scop decât o dată pe lună. Mai mult decât o dată pe trimestru s-ar dovedi obositor, şi dacă în vreo adunare s-a urmat astfel de aranjament, recomandăm să fie schimbat.

Un model de adunare pentru împărtăşirea experienţelor

De regulă adunarea de la mijlcul săptămânii să fie pusă deoparte pentru laudă şi experienţe. După cum s-a spus mai înainte, creştinul are nevoie de o adunare devoţională specială, cu ocazii de a-şi relata experienţele. Mărturisirea experienţelor proaspete este foarte folositoare. Tot poporul Domnului are încercări şi greutăţi, şi prin auzirea experienţelor altora învăţăm să compătimim unii cu alţii.

Astfel de adunări să înceapă cu o cântare sau două, urmate de una sau mai multe rugăciuni scurte. Fratele care deschide adunarea cu rugăciune să fie instruit dinainte ce să facă şi ce să nu facă. Rugăciunea de deschidere să fie numai o cerere pentru binecuvântarea divină asupra inimilor şi minţilor celor adunaţi, ca ei să fie în starea corectă pentru a primi binecuvântarea Domnului.

Să presupunem că textul pentru acea seară spune: „Smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit El să vă înalţe”. Conducătorul va spune ceva cam aşa: Textul nostru pentru această săptămână spune astfel (aici citeşte textul) ... Se pare că în ochii lui Dumnezeu calitatea umilinţei este una din cele mai importante calităţi pe care trebuie să le posede cineva din poporul Său. Toată Scriptura pare să indice faptul că atunci când avem smerenie suntem plăcuţi în ochii lui Dumnezeu; şi dacă nu am avea această calitate n-am putea fi niciodată potriviţi pentru împărăţie. Putem vedea şi înţelepciunea acestei cerinţe, căci dacă Dumnezeu ar ridica la o poziţie înaltă pe cei care nu sunt smeriţi, aceasta ar duce la alte dificultăţi în cer.

Putem vedea că Satan n-a fost supus în mod cuvenit lui Dumnezeu. După ce a ajuns în această stare mândră, probabil că s-a gândit că el poate face mai bine decât Dumnezeu; şi în străduinţa lui de a arăta ce poate face, şi-a atras propria sa cădere şi a dus familia umană în păcat şi moarte. Nu este de mirare deci că Dumnezeu I-a cerut lui Isus să arate că El S-a supus voinţei Tatălui. Vedem cursul lui Isus în această chestiune şi cum Tatăl L-a înălţat după aceea. Noi trebuie să ne supunem la tot ce aduce providenţa lui Dumnezeu. „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul cuvenit El să vă înalţe.”

Acum, dragi prieteni, poate aveţi să ne spuneţi ceva din experienţele voastre din această săptămână, în legătură cu smerenia, sau cu opusul ei — mândria. Acesta să nu fie un comentariu din Scripturi. Noi ştim deja ce înseamnă textul. Vrem să ne spuneţi ceva din experienţele voastre personale. Ce experienţe aţi avut care să ajute să vi se imprime această scriptură în minte? Să vedem puţin din experienţa voastră personală. Vom începe cu fratele A, apoi vom trece la sora B, iar apoi vom trece alternativ la câte doi din fiecare parte a sălii şi astfel vom continua. Vrei să ne spui experienţa ta, frate?

Cum să obţinem efect dublu?

Urmând această metodă de a numi pe unul dintr-o parte pe altul din cealaltă, putem obţine efect dublu. Dacă mărturisirea începe de la un capăt, unii care sunt departe ar putea gândi: O, mai este mult până îmi vine rândul! Dar dacă se adoptă metoda de a numi pe unul de aici, pe altul de dincolo, de dincolo şi de aici, toţi sunt mai atenţi şi-i menţine treji asupra subiectului.

Când noi înşine conducem o adunare de experienţe, ne gândim la faptul că vrem să înceapă cu o mărturisire bună şi să se sfârşească cu una bună. Aşa că începem cu unul care va face o mărturisire bună, cu totul stimulatoare, şi astfel va da o pornire bună la început. Când cântăm cântarea de deschidere, avem în minte pe fratele cutare sau pe sora cutare cu care să începem sau să încheiem. Şi astfel ne asigurăm să avem un început bun şi un sfârşit bun.

Dacă la mijlocul serviciului sunt unii care par să se poticnească puţin şi nu ştiu cum să procedeze, noi spunem: Înţelegem deci, frate (sau soră), că experienţa ta a fost aşa. Noi vom lua ceea ce am prespune că este gândul lui şi-l vom exprima, dacă gândim că el nu-l poate duce la bun sfârşit. Trebuie să fim capabili să facem aceasta. Orice conducător trebuie să fie capabil să facă aceasta şi astfel să-l încurajeze cu blândeţe.

Vom fi atenţi să nu spunem ceva atât de diferit de ideea lui, încât fratele sau sora să zică: O, nu este deloc aşa! Dar încercăm să exprimăm gândul lui aşa încât să zică: Fratele Russell îmi înţelege gândul! Dar dacă am avea o figură acră şi n-am spune nimic, fratele (sau sora mai ales) s-ar putea simţi prea descurajaţi ca să mai încerce data viitoare, gândind că ar fi mai bine să tacă.

Într-o adunare de experienţe, unde sunt şaizeci până la o sută prezenţi, nu este cea mai bună ocazie pentru o adunare foarte folositoare. Cel mai bun număr ar fi între doisprezece şi cincisprezece. Atunci este varietate suficientă şi timpul n-ar fi prea lung, totuşi ar fi destul pentru toţi să-şi spună experienţele.

Dacă primul care ia cuvântul are o idee sau un curs de acţiune greşit, el ar putea spune: În această ((1091)) săptămână am avut o convorbire cu un predicator care gândeşte că ştie mult din Scripturi — i-am pus câteva întrebări la care n-a putut răspunde şi toţi au văzut că n-a putut răspunde!

Conducătorul i-ar putea spune: Frate, n-am nici o îndoială că ai vrut să faci bine, dar nu sunt sigur dacă ai procedat înţelept. Ar fi fost mai bine dacă ai fi procedat blând. Nu trebuie să fim aspri, ci blânzi, în smerenie instruind pe cei care se opun. Trebuie să-ţi aminteşti că ar fi o chestiune foarte dificilă ca un om în vârstă, cu o poziţie bună, cu educaţie şi reputaţie, să vadă aceste lucruri. Ar trebui să fii îndoit de atent ca să nu stârneşti antagonism. Astfel eu aş sfătui ca într-un caz ca acesta să se spună doar un cuvânt, iar acest cuvânt să fie mai în armonie cu sugestiile de gentileţe, blândeţe. Vorbind aşa cum ai vorbit, acel predicator putea gândi că nu eşti destul de smerit.

Un altul ar putea avea tot gândul înclinat în altă direcţie. Arta de a relata bine este o artă pe care conducătorii adunărilor de experienţe trebuie să o cultive în adunare. Ei trebuie să aibă idei corecte despre aceste chestiuni, aşa încât adunarea să capete idei corecte în privinţa modului în care să procedeze cu ceea ce apare. În acest mod li se fixează ceva în minte.

Adunarea de experienţe nu este pentru un discurs

Dacă cineva încearcă să ţină un discurs, conducătorul ar putea spune: Scuză-mă frate, dar aceasta nu este adunare pentru discurs. Este o adunare de experienţe. Poate că altă dată vei putea vorbi mai mult

Ar fi bine ca acela care conduce să dea dinainte definiţia împărtăşirii experienţelor, ceva cam aşa: Presupunem că toţi ştim ce este împărtăşirea experienţelor. Nu este un discurs sau un comentariu al Scripturilor. Aceasta este o adunare specială pentru relatarea experienţelor. Eu voi face un comentariu al textului pentru această seară, acum, la început; mai târziu însă vom dori să auzim experienţele personale ale prietenilor.

Nu ne îndoim că toţi prietenii au intenţii bune; nu tot ce nu este chiar în ordine este văzut de către ei a nu fi în ordine. Dar prin remarcile conducătorului că el va citi textul şi va spune câteva cuvinte în privinţa semnificaţiei textului, iar apoi el va asculta experienţele, fraţii vor vedea ce se aşteaptă de la ei. Prin expunerea experienţei personale de către conducător la sfârşitul adunării, de asemenea vor înţelege cum este potrivit.

Ne gândim că n-ar fi bine ca prietenii să plece acasă în grabă nepotrivită, ci să mai întârzie pentru saluturi. Acesta este obiceiul nostru. Nu cunoaştem nici o scriptură legată direct de acest subiect şi n-am avea nici un drept să punem o regulă sau lege; facem numai sugestia că n-ar fi nimic de câştigat dacă s-ar intra în prea multă conversaţie la sfârşitul serviciului. Există pericolul unei adunări după adunare care strică beneficiile şi binecuvântările serviciului. Desigur, dacă pleacă imediat, prietenii nu au prea multe ocazii de părtăşie, decât dacă vin ceva mai devreme — cu puţin înainte — la locul de adunare. Dacă unii pot face aceasta, n-ar fi greşit să aibă un mic schimb de gânduri înainte de venirea conducătorului şi înainte de ora pentru adunare. Aceasta ar părea să fie o ocazie foarte folositoare.

Atitudinea potrivită în rugăciune

Nimic din Scripturi nu-l limitează pe creştin în privinţa atitudinii corpului când merge la Domnul în rugăciune. Poziţiile în picioare sau în genunchi sunt menţionate ambele. Persoana va trebui să fie îndrumată de spiritul minţii sănătoase. Dacă ar fi pe stradă, desigur că n-ar fi de dorit să îngenunchieze. Dacă ar fi pe o podea de piatră, de asemenea n-ar fi de dorit să îngenunchieze. Dacă ar fi în privat, ar părea a fi cel mai bine să îngenunchieze în rugăciune. Unii ne-au spus însă că atunci când sunt pe genunchi pare că li se face foarte somn. Am dori să fim în acea atitudine care ne-ar ajuta cel mai bine să ne gândim la ceea ce facem. Dacă am găsit că pe genunchi suntem expuşi să ni se facă somn, să luăm altă atitudine care să ne ţină treji şi atenţi la rugăciune.

În privinţa rugăciunii în adunare, gândul nostru este că poate fi făcută cel mai bine şezând, cu capul plecat. Desigur, preferinţa atitudinii în rugăciune este în mare măsură o chestiune de educaţie, de obicei. Gândul nostru este să spunem prietenilor de peste tot că în serviciu public este mai bine să fie respectată această atitudine în timpul rugăciunii. Unde adunarea este mică şi este covor pe podea, s-ar putea tot atât de bine îngenunchea.

Cât priveşte adunările de experienţe, opinia noastră este că dacă adunarea nu este mare, este mai bine să şeadă când vorbesc; căci rămânând aşezaţi, expunerea unei experienţe este mai uşoară. O dificultate la mulţi când spun o experienţă este că se ruşinează şi se încurcă atunci când se ridică, şi uită ce vreau să spună. Astfel că pentru unii se reduce nervozitatea dacă rămân aşezaţi. Într-o adunare mare, ar fi mai bine ca persoana să stea în picioare, pentru ca toţi să-i audă vocea.

A sta în picioare în timpul cântatului în adunare

În privinţa cântatului, credem că obiceiul poziţiei în picioare, care predomină în Marea Britanie, este foarte bun. Ar părea să fie prea mult să se stea în picioare în timpul unui serviciu de laudă, unde mai multe cântări urmează una după alta. Dar poziţia în picioare în timpul cântatului îşi are avantajele ei în general. O persoană când stă în picioare se pune într-o atitudine distinctivă şi poate cânta mai bine fiindcă poziţia corzilor vocale este mai bună. Este de dorit, ca atare, când se anunţă o cântare, prietenii să se ridice.

Invitaţia de a se ridica trebuie făcută într-un mod potrivit şi nu într-un mod poruncitor. Conducătorul să nu spună, adunarea se va ridica, ci, să ne ridicăm şi să cântăm. Ar putea fi ((1092)) unii care sunt într-o astfel de stare fizică încât ar fi mai bine să rămână aşezaţi, de aceea invitaţia, să ne ridicăm şi să cântăm, este în mod special intenţionată pentru cei care doresc să se ridice. Credem că ar fi o mare greşeală să spunem, să ne ridicăm şi să cântăm, şi apoi să adăugăm — cum fac unii — să rămânem în picioare în timp ce fratele A se roagă. În multe cazuri aceasta ar fi a impune o adevărată greutate.

Prea multă încredere în sine

Dar la cântarea de încheiere, dacă publicul se ridică, atunci în loc să se aşeze pentru rugăciunea de încheiere, ar fi bine să rămână în picioare şi rugăciunea să fie sub forma unei binecuvântări, care nu ar fi apăsătoare pentru nimeni în privinţa lungimii. Dacă a fost o rugăciune înainte, n-ar fi necesar mai mult decât se poate spune în câteva cuvinte. Cele mai multe rugăciuni sunt prea lungi.

Cel care conduce în rugăciune să nu ia din libertăţile şi drepturile întregii adunări prin lungimea cererilor sale. Nu citim că Domnul nostru a făcut rugăciuni foarte lungi. Este adevărat că uneori a continuat toată noaptea în rugăciune, singur; dar n-a făcut rugăciuni lungi în public. „Rugăciunea Tatăl nostru” este foarte scurtă şi la subiect. Cei care gândesc că trebuie să-I spună Domnului cum să conducă Universul, sunt prea precupaţi de sine, prea încrezuţi. Când aflăm cât de slab ne putem conduce pe noi înşine, să ne facă foarte rezervaţi în a-L sfătui pe Atotputernicul cum să-Şi administreze afacerile.

Rugăciunea formală este adesea o batjocură

Un ziar din Boston, referindu-se la o rugăciune oferită de un slujitor proeminent, a declarat în ziua următoare că Reverendul ______ a oferit cea mai elocventă rugăciune spusă vreodată unui public din Boston! Evident că editorul a ştiut că rugăciunea n-a fost adresată Domnului! Noi trebuie să avem mult din spiritul minţii sănătoase. Prespunem că Domnul vede că toate intenţiile noastre sunt bune. Dar El nu ne-a spus că trebuie să ne rugăm ca să fim auziţi de oameni. Noi trebuie să ne rugăm Domnului.

În rugăciunea privată, ni se spune să „intrăm în cămăruţa noastră”, şi prespunem că nimeni nu s-ar ruga pe un ton să fie auzit de afară. Rugăciunea, fie în privat, fie în public, trebuie adresată Atotputernicului în termeni reverenţioşi şi să exprime dorinţa inimii potrivit ocaziei. Trebuie să ştim pentru ce mergem la Domnul. Ar fi mai bine să nu mergem la Tronul Harului dacă nu avem ce să spunem.

La încheierea oricări adunări, gândim că ar fi foarte neînţelept din partea vorbitorului să se roage zece sau cincisprezece minute, sau chiar cinci. Două sau trei minute ar fi o abundenţă, credem noi. Domnul ştie despre toate nevoile noastre şi noi ar trebui să avem consideraţie faţă de adunare.

Este ceva să şezi o oră, şi apoi să se prelungească serviciul printr-o rugăciune lungă este ceva neînţelept. Rugăciunile lungi să se facă în privat. Unii creştini însă trebuie să fie încurajaţi în privinţa rugăciunii — unii nu sunt dispuşi să se roage cât ar trebui. Rugăciunea este un privilegiu minunat, dar de care n-ar trebui să se abuzeze prin repetarea la nesfârşit a aceloraşi gânduri.

Vom veghea rugându-ne,
Cu lămpile curăţate şi arzânde;
Vom lucra aşteptând,
Până la întoarcerea Învăţătorului;
Vom cânta şi ne vom bucura,
Fiecare semn prevestitor observând.”