Vol. 16 Noiembrie-Decembrie 2008 Nr. 1
BUNUL SAMARITEAN
„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Marcu 12:31.
R 5369 W. T. 15 decembrie 1913 (pag. 376-377)
Studiile noastre de la începutul anului sunt în legătură cu ultimele șase luni ale misiunii Domnului nostru. El știa că I se apropie moartea — că El trebuia, ca Miel de Paște antitipic, să fie dat la moarte în primăvara următoare, în a paisprezecea zi a lunii întâi. Misiunea Sa numai începuse să trezească poporul.
Cei șaptezeci, a căror rânduire sau însărcinare am examinat-o cu o săptămână în urmă, au fost trimiși dincolo de Iordan într-o regiune numită Perea. Și Însuși Isus S-a dus acolo la scurt timp după aceea. Scopul misiunii Sale a fost să trezească complet pe toți evreii la o cunoștință a faptului că timpul cercetării lor sosise. Suntem informați de apostolul Pavel că la timpul morții Domnului erau aproximativ cinci sute care puteau fi numiți frați. Dar pe lângă aceștia, martorii menționați mai sus au adus și alt rod după aceea — după Cincizecime.
Mai târziu, cei șaptezeci s-au întors exprimând bucurie și încredere, și remarcând că înșiși demonii le erau supuși în numele Tatălui. Învățătorul a folosit ocazia ca să le spună că ei treceau cu vederea cauza lor principală de bucurie, spunând: „Bucurați-vă, că numele voastre sunt scrise în ceruri” — mai degrabă decât că demonii vă sunt supuși. Așa este cu fiecare dintre noi. Mântuirea este o chestiune personală pentru noi, și faptele și propovăduirea sunt numai adăugate în legătură cu lucrarea mântuirii personale. Marele timp pentru fapte va fi în viitor. Atunci, dacă suntem credincioși, vom fi privilegiați să fim asociați cu Răscumpărătorul în lucrarea Sa de regenerare a lumii, rupând lanțurile Păcatului și Morții, eliberând captivii, întocmai cum au prezis profeții.
Indiferent cât de vrednice de laudă sunt îmbunătățirile sociale din prezent, ele sunt ca nimic comparate cu marea ridicare socială și morală pe care Dumnezeu a plănuit-o și pe care Mesia o va institui prin Împărăția Sa. Prin urmare, prima lucrare a tuturor din poporul consacrat al lui Dumnezeu este una personală — pregătirea inimii și caracterului lor pentru aprobarea divină, pentru a putea avea o parte în suferințele din prezent și în lucrarea glorioasă a viitorului.
Cu acest punct se deschide studiul nostru de astăzi. Un om al legii s-a gândit să-L prindă în cursă pe Învățătorul punându-I întrebarea: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” În acele zile, când singura lege a lui Israel era legea lui Dumnezeu, un avocat era unul bine versat în învățăturile cărților lui Moise. De aceea Isus i-a spus acestui doctor teologic: „Cum înțelegi chestiunea? Știi ce scrie în lege”. Avocatul a răspuns: „Să iubești pe Domnul din toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta, cu toată capacitatea ta mintală; și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Isus a aprobat aceasta, spunând că era adevărat. „Fă aceasta — ține legea — și vei trăi. Nu vei muri niciodată.”
Avocatul a fost prins înainte de a-și da seama. El știa că poporul Israel murea de secole, în ciuda Legii; totuși el și alții pretindeau că țin legea. Isus i-a arătat din propria lui mărturie că nu ținea Legea, așa cum pretindea el că face și cum pretindeau fariseii în general. Realitatea este că nici o ființă umană căzută, imperfectă, nu putea ține Legea perfectă a lui Dumnezeu; căci este atât de cuprinzătoare încât numai un om perfect putea să o țină complet.
Avocatul a căutat să nu-și piardă cumpătul și în loc să-și recunoască înfrângerea I-a întors din nou întrebarea lui Isus: „Cine este aproapele meu” pe care trebuie să-l iubesc ca pe mine însumi? Acesta era unul dintre punctele pe care Isus le ridicase în mod special împotriva fariseilor — că pe dinafară erau pioși, religioși, se rugau, posteau etc.; totuși în inimile lor erau nedrepți și profitau de văduve și de orfani — neiubindu-i ca pe ei înșiși. Avocatul a încercat să sugereze că Legea lui Dumnezeu nu includea pe fiecare ca semen al său, ci numai pe unii speciali.
Totuși, Isus l-a depășit iarăși, spunând: „Îți voi spune o pildă. Un om s-a coborât la Ierihon; și pe acel drum de munte pustiu a fost atacat de hoți, ((1119)) care l-au despuiat, l-au rănit și l-au lăsat pe jumătate mort. S-a întâmplat să treacă pe acolo un preot, unul din reprezentanții cei mai de seamă ai Legii; și când l-a văzut pe om, a trecut de cealaltă parte a drumului. La fel a trecut și un levit, următorul în legătură cu serviciul Legii, serviciul lui Dumnezeu. El s-a apropiat puțin și s-a uitat la bietul om, dar n-a făcut nimic. Apoi a venit un samaritean, un necunoscut, nu un evreu; și el a fost plin de milă. I-a legat rănile, l-a pus pe om pe animalul său, l-a adus la un han și a avut grijă de el, sacrificându-și timpul și energia în interesul omului rănit. A făcut mai mult de atât. A plătit pentru întreținerea omului rănit până când se va întoarce de la Ierusalim.
„Acum”, i-a spus Isus avocatului, „te întreb: care dintre acești oameni a împlinit rolul de aproape al acestui om care a căzut între tâlhari? Care dintre aceste moduri de a trata cazul ar împlini cerințele Legii, după judecata ta?”Avocatul a răspuns că cel care a arătat milă față de om a fost desigur cel care a făcut într-adevăr un act ca unul care este aproapele. Isus a răspuns că acesta ar trebui să fie un exemplu pentru avocat, că și el trebuia să procedeze la fel — că și el trebuia să fie bun, atent și generos față de orice ființă umană care era în nevoie — care avea nevoie de ajutor.
Iubirea împlinește legea
Facem bine dacă ne amintim scopul real al lui Dumnezeu în darea legilor, poruncilor etc. El nu Se bucură în mod special de frecvența cu care ne plecăm genunchii sau ne plecăm capul, nici de frecvența cu care participăm la închinarea divină, nici de nimic din ceea ce aparține închinării. Domnului Îi place în mod special să vadă că noi cultivăm spiritul Lui de iubire, bunătate și generozitate. „Dumnezeu este iubire; și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4:16). După cum spune apostolul, cine nu iubește pe fratele lui pe care îl vede, cum poate pretinde că iubește pe Dumnezeu pe care nu l-a văzut? Cum ar putea ști că Îl iubește pe Dumnezeu? (1 Ioan 4:20). Bine spune apostolul Pavel, că iubirea este împlinirea Legii. Romani 13:10.
Nu trebuie să înțelegem că apostolul vrea să spună că doar a avea iubire ar împlini legea lui Dumnezeu și ne-ar da viață veșnică. Nu! Iubirea este împlinirea Legii numai pentru cei care L-au acceptat pe Cristos. Pentru toți cei care devin ucenici ai lui Isus, Dumnezeu a făcut un aranjament special, ca meritul sacrificiului lui Isus să acopere neajunsurile lor, astfel încât dacă ei cultivă și posedă calitatea inimii, iubirea (asemănarea cu Dumnezeu), lucrul acesta va fi acceptabil — pentru că sacrificiul lui Isus acoperă toată deficiența. Noi suntem „acceptați în Cel Preaiubit”. „Cerința dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului.”
Sf. Pavel remarcă faptul că iubirea este lucrul principal din caracterul nostru în evaluarea divină. El ne spune că dacă am da toate bunurile noastre să hrănim pe cei săraci, sau dacă ne-am da trupurile să fie arse pentru o cauză demnă, și totuși n-am avea iubire — n-am face aceste lucruri din spirit sau provocate de iubire — nar însemna nimic în ochii lui Dumnezeu (1 Corinteni 13). Evident că marea lecție de învățat pentru creștini este să dezbrace toate acestea — mânie, răutate, invidie, ură, ceartă, și să îmbrace următoarele — smerenie, blândețe, îndelungă răbdare, iubire frățească, iubire. Sf. Petru declară că dacă facem aceste lucruri nu vom cădea niciodată, ci ni se va da intrare în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos. 2 Petru 1:10, 11.