Vol. 16 Ianuarie-Februarie 2009 Nr. 2

ISUS ŞI COPIII

„Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” 1 Petru 5:5.

R 5361 W. T. 1 decembrie 1913 (pag. 363-364)

Învăţătorul ştia că timpul morţii Sale se apropie. El dorea să dea această informaţie preaiubiţilor Săi ucenici într-un mod delicat. De aceea a trecut în grabă prin Galileea, spre Capernaum, după cum afirmă lecţia noastră, încercând mai degrabă să evite pe curioşi. El dorea această ocazie să le dea ucenicilor ştirea despre sacrificiul Său care se va completa curând. În timp ce declarase anterior că nimeni nu se putea atinge de El pentru că ceasul Lui nu venise încă, acum a spus ca va fi dat în mâinile oamenilor şi că ei Îl vor omorî şi a treia zi va învia din morţi.

Dar ucenicii n-au înţeles şi le-a fost frică să ceară explicaţii. Ei erau doar oameni naturali; căci nici unul nu era conceput de Spiritul sfânt până la Cincizecime (Ioan 7:39; Fapt. 1:8). Ca evrei, Împărăţia mesianică avea prioritate în mintea lor. Isus îi autorizase să predice Împărăţia care era aproape şi le promisese o parte în Împărăţie. Până acum ei nu erau pregătiţi pentru informaţia în plus că naţiunea evreiască nu-L va accepta şi că astfel binecuvântările Împărăţiei vor fi amânate cu secole.

Apostolii Îl auziseră pe Isus rostind de atâtea ori „cuvinte misterioase” şi pilde, încât erau nedumeriţi şi se întrebau ce interpretare să dea acestor cuvinte despre moartea şi învierea Sa. Dar în mod natural minţile lor se îndreptau spre marile speranţe care le stăteau în faţă — că Isus va fi în curând Împărat şi că ei vor fi în poziţii onorate ca asociaţi ai Lui în Împărăţie. Ei au mers chiar mai departe şi şi-au disputat poziţiile onorabile pe care le vor ocupa şi care dintre ei să fie mai mare — primul ministru al Domnului. Atât de puţin au înţeles ei din marile încercări şi dezamăgiri care erau doar la câteva zile distanţă!

Isus i-a adunat în jurul Lui şi i-a întrebat cu privire la disputa lor; dar lor le era ruşine să spună subiectul. Apoi le-a dat sfatul cu privire la faptul că ambiţioşii egoişti care vor căuta onoare mai degrabă decât serviciu vor fi dezamăgiţi. În Împărăţia Sa egoiştii vor avea locul cel mai jos. Ca ilustrare a acestui lucru, a luat un copil şi la pus în mijlocul lor, spunând: „Oricine va primi pe unul din aceşti copilaşi în Numele meu, Mă primeşte pe Mine, şi oricine Mă va primi pe Mine nu Mă primeşte înumaiş pe Mine, ci pe cel care M-a trimis”.

Prin aceasta Învăţătorul a căutat să le arate ucenicilor că nu importanţa lor trebuia luată în considerare, ci favoarea lui Dumnezeu. Cel mai umil dintre ei, dacă este favorizat de Dumnezeu, va avea o poziţie înaltă. Ei trebuiau să aibă spiritul simpatiei şi al aprecierii lucrării harului divin în ceilalţi. Ei trebuiau să se primească unul pe altul ca reprezentanţi ai lui Isus; şi mai mult, ca reprezentanţi ai Tatălui. Dacă nutreau astfel de vederi unul despre altul, în mod sigur că vor fi blânzi şi gentili cu toţi şi vor căuta să fie de ajutor — „dând întâietate altuia”. Rom. 12:10

Binecuvântarea copiilor

A doua parte a lecţiei noastre relatează faptul că marele Învăţător a iubit copiii chiar dacă, potrivit mărturiei, în general nu le-a acordat din timpul Său. Când părinţii iubitori îşi aduceau copiii, dorind să-i binecuvânteze, ucenicii îi mustrau, simţind că timpul Domnului era prea preţios pentru a fi folosit astfel. Dar Isus foarte serios a cerut să fie lăsaţi copiii să vină la El. Ia luat în braţe, a pus mâinile peste ei şi i-a binecuvântat, demonstrând astfel iubirea Sa compătimitoare şi umilinţa inimii. El a putut predica unei femei samaritene lângă fântână, sau a putut să-Şi facă timp să dezmierde copiii, în ciuda greutăţii lucrării care era asupra Lui şi a faptului că acest curs al Său era aproape terminat.

Dar pentru că subiectul împărăţiei era cel mai important, în învăţăturile Lui şi în minţile ucenicilor, El a profitat de o altă ocazie pentru a le da o învăţătură. Probabil că ei erau prea siguri că vor fi membri ai clasei Împărăţiei. Încă nu învăţaseră ce încercări importante le vor fi aplicate acelora care vor fi socotiţi vrednici să stea cu Răscumpărătorul pe Tronul Său mesianic al gloriei şi să participe cu El la binecuvântarea tuturor familiilor Pământului. Prin urmare a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, căci împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei”.

Nu trebuie să înţelegem prin aceste cuvinte că Învăţătorul a vrut să spună că ucenicii Lui, cei cărora li se adresa în mod obişnuit în discursurile Sale, nu vor fi în Împărăţie şi că toţi din Împărăţie vor fi copilaşi. Chiar dimpotrivă. În Împărăţie nu vor fi deloc copilaşi. Numai caractere dezvoltate, încercate, desăvârşite vor constitui învingătorii care vor sta cu Învăţătorul pe Tronul Său.

Ideea pe care Domnul a vrut s-o întipărească aici, aşa cum este exprimată în altă parte, este aceea că nici cei doisprezece apostoli nu vor fi în Împărăţie dacă nu vor deveni asemenea copiilor, capabili de a învăţa, maleabili şi plini de încredere. Copilul bun, nerăsfăţat de cei mai mari decât el, este dispus să fie foarte încrezător; şi până când nu este înşelat este dispus să creadă orice cuvânt al părintelui şi să se încreadă implicit în înţelepciunea şi puterea părintelui. Toţi cei care devin copii ai lui Dumnezeu trebuie să ajungă la această stare a inimii în privinţa Tatălui ceresc. Oricine nu ajunge la această stare nu va fi potrivit pentru Împărăţie.

Continuând să înveţe subiectul, Marele Profesor a spus: „Oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea”. Această expresie clarifică subiectul. Urmaşii lui Isus nu trebuie să fie copii mici, ci trebuie să fie asemenea copiilor, pentru că numai ((1128 )) urmaşii asemănători copiilor vor participa la Împărăţie. Primirea Împărăţiei menţionată înseamnă evident primirea Mesajului Împărăţiei; căci este evident că nimeni nu poate primi o împărăţie până când vine sau este oferită acea împărăţie.

Aşa este şi cu naţiunea iudee: Oferta Împărăţiei a venit la sfârşitul misiunii lui Isus, când, după obiceiul împăraţilor lui Israel, El a intrat în Ierusalim călare pe un asin, oferindu-Se astfel ca Împăratul lor. Cărturarii şi Fariseii lumeşti au fost prea înţelepţi ca să-L primească pe Isus şi au complotat pentru a-L omorî. Ucenicii Lui au fost încrezători precum copilaşii şi au crezut pe deplin Mesajul Cuvântului lui Dumnezeu că va fi o Împărăţie, şi în plus Mesajul că Isus era Împăratul stabilit, care la timpul potrivit Îşi va lua puterea şi va domni pentru binecuvântarea lumii.

Acest fapt a fost ilustrat când Isus a stat călare pe asin. Mulţimea, strigând: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului!”, L-a tratat ca pe Împăratul lor. Ucenicii, consimţind pe deplin, precum copilaşii, nu s-au îndoit de nimic. Pe de altă parte, cărturarii şi fariseii „înţelepţi” au strigat că mulţimea trebuia să fie oprită. Trebuia să li se spună că Isus nu era Mesia, că erau înşelaţi. Dar Isus a răspuns numai că cele la care asistau ei fuseseră prezise de profetul (Zaharia 9:9) — că trebuia să se strige. Şi Domnul a spus că dacă oamenii nu vor striga, pietrele vor fi obligate să strige, pentru ca profeţia să poată fi împlinită. Luca 19:40.

Pare remarcabil că după tot ce a spus Biblia în privinţa Împărăţiei lui Mesia şi a lucrării pe care aceasta o va împlini în binecuvântarea lui Israel şi a tuturor familiilor Pământului, atât de puţini par să creadă Mesajul, atât de puţini par dispuşi să-l primească precum copilaşii. Majoritatea astăzi, asemenea cărturarilor şi fariseilor din vechime, sunt prea „înţelepţi” să creadă în posibilitatea stabilirii Împărăţiei lui Mesia. Ei îşi dau seama de nevoia Împărăţiei, dar au anumite teorii ale lor care îi orbesc faţă de Adevăr.

Unii susţin în mod greşit că Împărăţia lui Cristos a fost stabilită la Cincizecime şi de atunci încoace El domneşte, cucerind lumea. Vai, cât de iraţional pare aceasta, când ştim că până şi în cele mai favorabile condiţii numărul păgânilor din lume se dublează în fiecare secol! Cât de ciudat că unii creştini s-au rugat atât de mult să vină Împărăţia lui Dumnezeu, să guverneze lumea şi să doboare pe cei răi şi să-i înalţe pe cei ascultători, până când în final voinţa divină va fi făcută pe Pământ aşa cum se face acum în cer — şi toate acestea fără a crede cu adevărat şi potrivit că Împărăţia care a fost oferită lui Israel, şi pe care ei au refuzat-o, va fi în mod evident stabilită — la a doua Venire a lui Isus şi la schimbarea învierii Bisericii Sale!

Un alt corp mare de fraţi creştini, romano-catolicii, susţin o altă teorie; şi anume, că Domnia de o mie de ani a lui Mesia a început în zilele Papei Leon al III-lea, anul 800 d. Cr.; şi că de atunci El domneşte în lume. Această vedere susţine că a fost foarte necesar ca Isus să vină a doua oară să-Şi stabilească Împărăţia; dar că în anul 800 d. Cr., Isus Şi-a stabilit urmaşii în putere împărătească, şi l-a făcut pe papa de la Roma reprezentantul şi locţiitorul Său. Cuvântul „locţiitor”, după cum ştim cu toţii, înseamnă cineva care domneşte în locul altuia. Pretenţia este că Cristos domneşte de acum 1113 ani, pe deplin şi oficial reprezentat de papa.

Nici una din aceste vederi nu este satisfăcătoare, şi nu este nici scripturală. În mod sigur cucerirea lumii nu a continuat în aceşti 1100 de ani, cum am fi putut spera, dacă ar fi venit timpul lui Dumnezeu ca Mesia să-Şi ia Împărăţia de mult promisă. În mod sigur ce a spus sf. Pavel despre ziua lui este şi acum adevărat: „Dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi” — „fiii neascultării” — pentru a împiedica lumina Evangheliei glorioase a lui Cristos!

Evanghelia glorioasă a lui Cristos este: „Voi veni din nou şi vă voi lua din lume”. Mesajul Său glorios mai departe este că Biserica Sa va sta cu El pe Tron, o Preoţime împărătească; şi atunci, în ziua Sa, cel drept va înflori şi toţi răufăcătorii vor fi distruşi în Moartea a doua. Bine ne-a avertizat apostolul să nu ne depărtăm de „credinţa dată odată sfinţilor”. Bine ni s-a spus că mulţi se vor depărta de acea credinţă, acordând atenţie spiritelor care îi vor duce în rătăcire şi doctrinelor demonilor (1 Timotei 4:1), total diferit de Evanghelia glorioasă, iubitoare a Dragostei lui Dumnezeu şi a Milei Sale care ţine veşnic!

Textul nostru de bază ne asigură că Biserica, chemată acum să stea cu Cristos pe Tronul Său la timpul potrivit, trebuie să fie încinsă cu umilinţă, ca servitori unul altuia; căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri dar celor smeriţi le dă har. De aceea numai cei smeriţi vor primi marele dar al onorurilor şi ocaziilor Împărăţiei.