Vol. 16 Iulie-August 2009 Nr. 5

”Paharul binecuvântării”

”Paharul binecuvântării, pentru care-L binecuvântăm pe Dumnezeu, nu este el o părtăşie a sângelui Celui Uns? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie a Trupului Celui Uns? Pentru că există o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup. 1 Corinteni 10:16, 17 — Diaglott.

R 5341 W. T. 1 noiembrie 1913 (pag. 327-328)

”Paharul binecuvântării pentru care-L binecuvântăm pe Dumnezeu”, este într-adevăr un pahar al binecuvântării în multe privinţe. El reprezintă privilegiul binecuvântat al suferinţei cu Cristos şi al lucrurilor binecuvântate care vor veni ca răsplată a acelor suferinţe. Domnul spune că făgăduinţa va avea împlinirea în împărăţie, când vom avea parte de bucuriile împărăţiei.

Biserica este reprezentată ca fiind o parte din marea Viţă pe care a sădit-o Dumnezeu; după cum spune Isus: ŞEu sunt viţa, voi mlădiţele” (Ioan 15:5). Domnul nostru ne spune despre rodul preţios al acestei Viţe, a cărui dezvoltare reprezintă partea dureroasă a experienţelor noastre. Există un sens în care paharul reprezintă bucuria pe care o vom avea când vom fi trecut dincolo de suferinţele din prezent şi vom fi intrat în glorie (Mat. 26:29). Expresia Şpentru care-L binecuvântăm pe Dumnezeu”, poate fi înţeleasă că înseamnă, pentru care aducem mulţumire şi laudă Domnului. Oricine primeşte paharul fără mulţumire din inimă, fără apreciere, nu va primi marea răsplată. Pentru a primi binecuvântarea intenţionată, noi trebuie să primim paharul cu mulţumire pentru acest mare privilegiu al suferinţei cu Cristos.

Analizând această întrebare a apostolului, ”nu este el o părtăşie îcomuniuneş a sângelui lui Hristos?” trebuie să avem în minte două gânduri: primul, al paharului literal la care se referă el, rodul literal al viţei, care reprezintă sângele lui Cristos, şi al doilea, faptul că noi avem privilegiul de a ne împărtăşi din paharul Său, paharul de sacrificiu. Noi avem privilegiul părtăşiei în moartea Sa, părtăşiei în suferinţele Sale. Această idee este prezentată în alte Scripturi — că Isus este Capul Bisericii, care este Corpul Său etc. El va fi marele Proroc, Preot, împărat, Judecător şi Binecuvântător al lumii.

Potrivit Scripturilor, marele Cap a fost glorificat, după ce a îndurat suferinţele chiar până la moarte, după ce şi-a dat viaţa pentru lume. şi El ne-a adoptat ca membri ai Săi — acum membri în trup, pentru a fi curând membri în glorie. Folosim cuvântul membri în sensul în care vorbim despre membrii parlamentului. Corpul parlamentului are mulţi membri, şi la fel are mulţi membri şi Corpul lui Cristos. Condiţiile în care ei îşi pot întări chemarea şi alegerea este ca ei să creadă în Cristos şi să se predea lui Dumnezeu. Atunci Domnul nostru îi va adopta ca membrii Săi, acum membri pe pământ, iar apoi membrii Lui în glorie.

”Beţi toţi din el”

Cu condiţia deci că vom bea cu credincioşie din paharul acesta (Mat. 26:27), ne vom Şîntări chemarea şi alegerea” (2 Pet. 1:10). îndemnul ”beţi toţi din el” are o dublă semnificaţie: prima, tot trebuie băut înainte de sfârşitul Veacului Evanghelic; şi a doua, toţi care vreau să fie membri ai Corpului Său trebuie să bea din el. Sf. Petru a vorbit despre suferinţele Cristosului, Cap şi Corp, care continuă acum de mai bine de o mie opt sute de ani, şi despre slava care va urma (1 Pet. 1:8-12; 4:1; 5:1). Imediat ce ultimul membru va fi trecut în starea cerească, toate suferinţele Cristosului vor fi terminate şi nimeni nu va mai avea privilegiul părtăşiei în ”suferinţele lui Hristos”, întocmai cum nimeni nu va mai avea privilegiul părtăşiei în gloria Sa şi a deveni ŞMireasa, soţia Mielului”.

Este un singur pahar, deşi conţine sucul multor struguri; este o singură pâine, deşi este făcută din multe boabe. Boabele nu-şi pot păstra individualitatea şi viaţa dacă vreau să devină pâine pentru lume. Strugurii nu se pot menţine ca struguri dacă vreau să constituie spiritul dătător de viaţă. Astfel vedem frumuseţea declaraţiei apostolului că poporul Domnului sunt participanţi în acea singură pâine şi acel singur pahar. Nu există alt mod prin care noi putem obţine natura cea nouă decât prin a accepta invitaţia Domnului să bem paharul Său şi prin a fi frânţi cu El ca membri ai acelei singure pâini; prin a fi îngropaţi cu El în botezul în moartea Sa, şi astfel a ajunge cu El la învierea în glorie, onoare şi nemurire, a ajunge la întâia înviere.

Partea Bisericii în acea singură pâine

Pâinea reprezintă în primul rând trupul lui Isus, care s-a frânt pentru noi şi pentru lume în general. în sens mai larg ea include tot Corpul lui Cristos, toţi cei care devin membrii Săi. Astfel frângerea pâinii, frângerea Corpului continuă de peste o mie opt sute de ani.

Citim că la instituirea Cinei Domnului, Isus a frânt pâinea. De fapt, atunci El era singurul care putea frânge pâinea. Toţi ceilalţi din omenire erau neîndreptăţiţi în ochii lui Dumnezeu până când Isus prin sacrificiul şi înălţarea Sa a reparat deficienţa unei anumite clase. Astfel Isus a fost primul care a frânt pâinea. Astăzi, când pâinea nedospită trece pe la fiecare din noi la Cina de Amintire şi fiecare ia o parte din ea, fiecare o frânge pentru sine.

Faptul că Domnul nostru a frânt primul pâinea nu înseamnă că noi nu trebuie să avem partea noastră individuală. Ne amintim că Tatăl ceresc a avut de-a face cu frângerea corpului Domnului nostru. După cum este scris: ”A fost voia Domnului să-L zdrobească; L-a supus suferinţei” (Isa. 53:10). Aceasta nu s-a făcut împotriva voinţei Domnului nostru. în timp ce Tatăl ceresc a avut de-a face cu frângerea Lui, la fel, în armonie cu aranjamentul divin, are de-a face şi cu frângerea părţii noastre din pâine.

Declaraţia apostolului în capitolul următor, ”vestiţi moartea Domnului”, se aplică exclusiv la moartea lui Isus. Plasarea cuvintelor arată că Domnul Isus personal este menţionat: ”De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (versetul 26). ”Fiindcă este Domnul tău, adoră-L” (Ps. 45:11). Biserica nu este menţionată ca Domn.

Mai mult, trebuie să ne amintim că Isus a spus: ”Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea (Luca 22:19). El n-a spus: Să faceţi lucrul acesta în amintirea voastră — în amintirea părţii voastre proprii în sacrificiu. Noi trebuie să fim morţi cu El. Ne amintim că trebuie să avem parte cu El în suferinţele din prezent dacă vrem să avem parte în gloriile care urmează. Tatăl I-a dat Lui să fie Capul — ŞDumnezeu binecuvântat în veci”. Evr. 3:1; Rom. 8:17, 18; 9:5.

Viaţa este în sânge

Scripturile spun că viaţa este în sânge (Lev. 17:11). în armonie cu această declaraţie, evreilor li s-a cerut să se abţină întotdeauna de a mânca sânge. Sângele animalelor trebuia să se scurgă înainte de a li se permite să mănânce carnea. Nici străinii care stăteau cu ei nu trebuiau să mănânce sânge (Lev. 17:10-14). Dumnezeu ar părea să spună în acest mod că viaţa este un lucru foarte sacru. Acest principiu al vieţii pe care El l-a dat omului pare să stea în sânge. Atâta timp cât sângele trece prin sistemul circulator, este viaţă; dar când sângele este vărsat, fiinţa moare.

Când Domnul nostru şi-a depus viaţa Sa pământească, El n-a reţinut dreptul la acea viaţă pământească în sensul de a o folosi pentru Sine. El ne spune în pildă că toţi cei care vreau să câştige ”mărgăritarul de mare preţ” (Mat. 13:45, 46), trebuie să vândă tot ce au; adică, toate de câte se bucură din viaţa şi privilegiile prezente. Domnul nostru a avut o viaţă pământească perfectă. El a renunţat la acea viaţă. ”El S-a dat pe Sine însuşi sufletul, viaţa ”aş la moarte” (Isa. 53:12). Pe ce bază? Exact pe aceeaşi bază pe care a pus-o în faţa noastră; dacă vrem să trăim, trebuie să murim, dacă vrem să domnim, trebuie să suferim; trebuie să fim morţi cu El (2 Tim. 2:11,12). Astfel noi care urmăm în urmele Lui facem acelaşi lucru pe care L-a făcut El.

Dacă noi, ca ucenici ai Lui, ne dăm viaţa pentru fraţi, facem ceea ce a făcut Isus. Aceasta toată va fi aplicată pentru lume. El a luat acea viaţă pământească, nu pentru a o păstra, ci pentru a o preda în cele din urmă pentru toată omenirea. Dreptul la viaţa umană este încă în stăpânirea Sa. El este Cel care, ca marele Mijlocitor, va da lumii viaţa pe care a vărsat-o.

Acum El atribuie meritul Său Bisericii, pentru ca noi să putem avea parte cu El în suferinţele Sale şi în împărăţia Sa glorioasă, pe plan spiritual. Acest pahar deci, reprezintă renunţarea deplină la viaţa pământească şi la orice pretenţie la ea. Viaţa pământească a Domnului nostru n-a fost pierdută, ci numai depusă (Ioan 10:17, 18). Intenţia în depunerea ei a fost s-o abandoneze, personal, pentru totdeauna, pentru ca omenirea s-o poată primi. El n-a îndeplinit încă acest lucru, în sensul de a le da viaţa, ci El şi-a predat viaţa având acest scop în vedere.

Dreptul la viaţa pământească nepierdut

Domnul nostru a întreprins realizarea voinţei divine în răscumpărarea lumii şi El a pornit la realizarea acestui scop, dar nu l-a completat încă. El şi-a depus viaţa, dar n-a pierdut-o. Când a fost înviat din morţi, El avea încă dreptul la acea viaţă pământească, cu înţelegerea însă că n-o va folosi pentru Sine, ci va da acea viaţă tuturor oamenilor care doreau s-o primească, dându-le-o la sfârşitul Domniei Sale de o mie de ani când Biserica Sa va domni cu El.

Aşa deci, viaţa nu I-a fost luată; căci viaţa îi putea fi luată numai prin neascultare (Lev. 18:5; Ezec. 20:11; Luca 10:28; Rom. 10:5). El a dat-o de bună voie, în armonie cu voinţa divină. A dat-o ca să poată deveni un bun în mâinile Dreptăţii divine, aşa încât atunci când va veni timpul, El să poată folosi acel bun pentru omenire. Ioan 6:51.

De la început scopul divin a fost ca viaţa umană a Domnului nostru să fie dată pentru totdeauna, să n-o ia înapoi. El şi-a consacrat viaţa la Iordan şi a sfârşit sacrificiul la Calvar. De-a lungul Veacului Evanghelic, El şi-a sacrificat Corpul mistic. Imediat ce va sfârşi de sacrificat pe toţi aceşti membri ai Corpului, atunci dreptul lor de viaţă, care aparţine Marelui Preot, va fi folosit pentru cumpărarea, răscumpărarea lumii, prin pecetluirea Noului Legământ. Imediat după aceea va fi stabilită împărăţia Sa. Această aplicare mai departe a meritului Său, a dreptului Său de viaţă, care nu va fi făcută până când toată Biserica va fi trecut dincolo de văl, este simbolizată prin stropirea Capacului Ispăşirii cu sângele ţapului. Sângele Domnului nostru şi sângele Corpului Său sunt un singur sânge. Este un Preot din mulţi membri. Este o Ispăşire pentru toţi — pentru păcatele întregii lumi. 1 Ioan 2:2.

Sângele reprezintă nu numai moartea lui Cristos, ci şi moartea tuturor membrilor Corpului Său, cărora le este atribuit meritul. Apostolul exprimă aceasta zicând: ”Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie îcomuniune, participareş a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie îcomuniune, participareş a trupului lui Hristos?” adică o unire cu El, un parteneriat, aşa cum este reprezentat în pahar şi în pâine. Totul îşi are originea în El. Dar noi sărbătorim şi partea noastră individuală ca membri ai Bisericii în sacrificarea cărnii, în participarea noastră la suferinţele lui Cristos.