Vol. 17, Martie-Aprilie 2010, Nr. 3

RAPORTUL ISCOADELOR

Num. 13:1-3, 17 până la 14:25

“Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Romani 8:31.

R 5313 W. T. 15 septembrie 1913 (pag. 281-282)

Prima călătorie a israeliţilor a fost din Egipt spre Muntele Sinai, unde au rămas cam un an. A doua călătorie a început după numirea celor şaptezeci de bătrâni şi după ce Miriam a fost reprimită în tabără. Pornirea a fost cu un oarecare ceremonial — suflarea din trâmbiţele de argint, conducerea stâlpului de nor şi de foc şi invocarea lui Moise, “Scoală-Te DOAMNE, ca să se împrăştie vrăjmaşii Tăi şi să fugă dinaintea Feţei Tale cei ce Te urăsc”. Aceasta era chemarea de dimineaţă a israeliţilor; şi în timp ce oştirea se odihnea noaptea, Moise se ruga: “Întoarece Te, DOAMNE, la miile nenumărate ale lui Israel”. Cu alte cuvinte: “Rămâi cu noi”.

Călătoria lor i-a condus printr-o pustie, goală, stearpă, pârjolită de soare, foarte diferită de văile Sinaiului, în care se refăcuseră şi se odihniseră. Călătoria spre Cades Barnea, la graniţa cu ţara Canaanului, era de aproximativ două sute cincizeci şi şase kilometri. Era asaltată de pericole necunoscute — şerpi, bande rătăcitoare de arabi, lipsa apei etc. Israeliţii, inclusiv femeile, copiii, bunurile casnice, vitele şi oile etc., trebuiau să călătorească încet. Se pare că au petrecut una sau două luni în călătorie, până ce au sosit la timpul primilor struguri copţi — iulie.

Cades-Barnea, punctul obiectivului lor, este un loc încântător, bine irigat şi într-un contrast izbitor cu deşertul Paran. Aici s-au odihnit şi s au înviorat, şi au privit spre munţii de la nord de ei, Ţara promisă lor; căci erau la graniţa de sud.

TIMIDITATEA ISRAELIŢILOR

Moise, plin de credinţă, le-a propus să pornească imediat — să intre în ţara Canaanului, Ţara promisiunii, plini de credinţă în Dumnezeu, care deja Îşi arătase favoarea faţă de ei în atât de multe feluri — prin eliberarea lor din Egipt; prin trecerea Mării Roşii; prin îndulcirea apelor de la Mara; prin victoria asupra duşmanilor, amaleciţii; prin trimiterea manei şi mai târziu a prepeliţelor; prin arătarea favorii faţă de ei prin Legământul de la Muntele Sinai şi prin manifestarea prezenţei Sale cu ei în Cortul Întâlnirii, şi prin stâlpul de nor ziua şi stâlpul de foc noaptea.

Dar israeliţii erau timizi. Ei nu cunoscuseră războiul, cu excepţia unei mici experienţe cu amaleciţii lângă Muntele Sinai; şi fuseseră învinşi până când Dumnezeu i-a ajutat în timp ce mâinile lui Moise erau ridicate în rugăciune pentru ei. Prudenţa lor a fost mai mare decât credinţa. Ei l-au îndemnat pe Moise să trimită douăsprezece iscoade. Acestea se pare că erau împărţite sub doi conducători, Caleb şi Iosua. O parte a trecut de-a lungul întregii ţări şi s a întors în timpul scurt de patruzeci de zile; ceilalţi au făcut o călătorie mai scurtă şi s-au întors mai devreme. Iscoadele erau bărbaţi prudenţi şi au dat un raport adevărat despre ţară, declarând că cetăţile ei aveau ziduri înalte şi ar fi dificil să-i învingă, mai ales fără echipament militar modern. Au raportat de asemenea că văzuseră uriaşi, probabil unii din aceleaşi familii reprezentate mai târziu prin Goliat, pe care David l-a ucis în luptă. Raportul acestor zece este descris a fi un raport rău, pentru că ei au prezentat problema din punctul de vedere al dificultăţilor ei, în contrast cu raportul făcut de Caleb şi Iosua, care este numit un raport bun, pentru că era încurajator. Aceştia doi au accentuat aspectele favorabile — fructele, mierea şi fertilitatea ţării. Raportul lor a fost susţinut de credinţă, în timp ce raportul contrar a fost susţinut de temeri, care au uitat de providenţele şi îndrumările divine.

Iscoadele de fapt ar fi trebuit să se considere un comitet pentru căi şi mijloace de a intra în ţara Canaanului mai degrabă decât un comitet care să decidă dacă era posibil să intre sau nu. Posibilităţile erau deja hotărâte prin promisiunile lui Dumnezeu, de aceea Iosua şi Caleb nu le-au luat în socoteală. Dacă Dumnezeu a putut să-i elibereze de egipteni şi de amaleciţi, le-a putut da apă în pustie şi pâine din cer, în mod sigur că El putea face tot ce era necesar pentru a-Şi împlini făgăduinţa de a-i aduce în posesia Canaanului.

LECŢIA PENTRU ISRAELIŢII SPIRITUALI

Diferite lecţii pot fi scoase de către israeliţii spirituali din experienţele poporului tipic. Dacă privim chestiunea din punct de vedere personal, putem vedea că fiecare creştin are de la Cel Atotputernic o invitaţie specială de a intra în odihna Canaanului şi de a lua în stăpânire binecuvântările promise de Domnul. El se întoarce cu spatele către Satan şi către lume, simbolizaţi prin faraon şi prin egipteni. Prin credinţă el pune între el şi Adversar o hotărâre fermă pentru dreptate şi ascultare de Dumnezeu, prin ale cărui conduceri providenţiale ajunge la punctul unde face un legământ.

De atunci înainte ca Nouă Creatură el îşi continuă călătoria, împresurat de încercările călătoriei prin pustie, până când ajunge în poziţia unui soldat înaintat al Crucii. Acolo el percepe noua viaţă, noile experienţe care îi stau înainte, în armonie cu promisiunile lui Dumnezeu. El intră imediat cu credinţă şi curaj să posede toate lucrurile bune ale vieţii spirituale.

Duşmanii ţării pentru el ar reprezenta slăbiciunile cărnii şi împotrivirile naturii sale decăzute, care trebuie învinse toate. În măsura în care le poate învinge, el intră şi posedă bucuriile moştenirii promise lui de Domnul. Unii pot face aceasta repede, datorită credinţei; alţii analizează încercările şi vai! prea adesea devin descurajaţi, fricoşi, neîncrezători, murmurători — uneori dorind să nu fi părăsit lumea şi să se poată întoarce acolo.

Rapoartele iscoadelor reprezintă diferitele unghiuri din care pot fi văzute promisiunile lui Dumnezeu. Pentru ochiul credinţei toate lucrurile sunt posibile; pentru ochiul necredinţei toate lucrurile din calea cuceririi cărnii sunt imposibile. Să ne suim şi să luăm în posesie Ţara! Să fim curajoşi şi să luptăm lupta bună! Dumnezeu va fi cu noi şi ne va da victorie, prin exercitarea potrivită a credinţei!

A ÎNCURAJAT DUMNEZEU RĂZBOIUL?

În studierea acestei lecţii, amintindu-ne că israeliţii invadau o ţară stăpânită de alt popor, amintindu-ne că această invazie a însemnat pierderea multor vieţi printre israeliţi, precum şi printre poporul Canaanului, mulţi sunt nedumeriţi. Ei spun: Nu pare raţional a crede că Dumnezeu a dat un astfel de mesaj lui Moise şi israeliţilor. Ei spun: Comparaţi aceasta cu declaraţia scripturală că Isus este Prinţul Păcii, şi că Dumnezeu “a pus capăt războaielor până la marginile Pământului”. Agnosticii întreabă: Cum se împacă aceste lucruri? Unde este dreptatea autorizării israeliţilor să fure teritoriile canaaniţilor, ba mai mult, să-i ucidă? Şi potrivit unor scripturi, ei trebuiau să extermine cu desăvârşire toate popoarele ţării, canaaniţi, hitiţi, pereziţi, iebusiţi etc.

Noi răspundem că pentru a înţelege Biblia trebuie s-o privim din punctul de vedere al Bibliei, şi nu din punctul de vedere al crezurilor noastre formulate în zilele mai întunecate, nici din punctul de vedere al judecăţii noastre imperfecte. Biblia este consecventă, frumoasă, evlavioasă numai când este văzută în propria ei lumină.

Mai întâi trebuie să ne amintim că Biblia se opune cu totul teoriilor crezurilor noastre, care ne spun că toţi acei canaaniţi măcelăriţi au mers direct într-o eternitate de tortură şi suferă acolo încă, pentru că nu L-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu şi pe Isus Cristos pe care El L-a trimis să fie Mântuitorul. Biblia ne spune că toţi aceşti oameni şi toţi oamenii din lumea întreagă sunt copiii lui Adam, şi toţi mor din cauza sentinţei cu moartea. Când mor, nu sunt vii, nicăieri. Sunt morţi. Fie că mor de ciumă, sau de foame, sau de tuberculoză, sau de pneumonie sau de orice altceva, este acelaşi lucru. Ei suferă pedeapsa pe care a pronunţat-o Dumnezeu, şi anume: “Vei muri negreşit”. Geneza 2:17.

Nu contează deci în ce mod murim, sau foarte mult dacă experienţele noastre sunt mai lungi sau mai scurte. În cazul amaleciţilor şi al altor popoare din Canaan, Dumnezeu a declarat că nelegiuirea lor ajunsese la culme. Adică, Dreptatea divină a hotărât că pentru ei a mai trăi n-ar fi spre avantajul lor, nici spre avantajul nimănui. Ei numai împovărau Pământul.

Dumnezeu i-a folosit pe israeliţi ca popor tipic, prin care El a făcut tipuri şi umbre ale binecuvântărilor viitoare. El a dat Canaanul lui Israel şi astfel a făcut alt tip, cum Israelul antitipic va intra şi va poseda Canaanul antitipic. El a făcut ca uciderea poporului să ilustreze distrugerea faptelor cărnii şi ale diavolului pe care poporul Său trebuie să le îndeplinească în ei înşişi, luptând lupta bună a credinţei şi învingând tendinţele rele care s-au înrădăcinat în carnea lor.

NU LI S-A FĂCUT NICI O NEDREPTATE  CANAANIŢILOR

Deşi Dumnezeu nu este obligat de Dreptate să dea viaţă viitoare cuiva, El a aranjat totuşi să facă astfel. Pentru acest scop, Cristos deja a murit pentru păcatele lumii întregi — incluzându-i pe canaaniţi la fel ca şi pe israeliţi. Dacă nu era acest plan de răscumpărare, întreaga rasă ar fi pierit sub sentinţa morţii. Prin harul lui Dumnezeu însă, noi nu vom pieri, ci vom fi recuperaţi din sentinţa morţii. Astfel citim: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară”. Ioan 3:16.

După cum întreaga lume a intrat în starea morţii prin neascultarea unui singur om, tot aşa toţi trebuie să fie eliberaţi din starea morţii prin ascultarea Altuia, “Omul Hristos Isus, care S-a dat pe sine ca preţ de răscumpărare pentru toţi”; “Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor”; “Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii” — Biserica primele Roade. 1 Corinteni 15:21, 22; Apocalipsa 20:6.

Într-un cuvânt, planul lui Dumnezeu este ca Împărăţia lui Mesia, ai cărei membri sunt aleşi acum din lume — Biserica, Mireasa — timp de o mie de ani, împreună cu Răscumpărătorul, vor binecuvânta, ridica şi restaura toate popoarele Pământului — din păcat, degradare, moarte, mormânt.

Isus arată că sodomiţii vor face parte din această clasă care vor fi restauraţi prin procesele învierii, şi tot aşa va fi şi cu acei canaaniţi, vor fi subiecţi ai Restituţiei. Ezechiel 16:55; Marcu 6:11; Fapte 3:19-21.

URECHILE SURDE VOR FI DESFUNDATE

Nimeni nu va primi binecuvântarea lui Dumnezeu decât prin credinţă în Domnul Isus ca Răscumpărător. Dar promisiunea lui Dumnezeu este că El, ca adevărata Lumină, va lumina totuşi “pe orice om”. Canaaniţii, sodomiţii şi toţi oamenii care au trăit înainte de zilele lui Isus trebuie să aibă o şansă egală cu ceilalţi de a auzi Mesajul favorii lui Dumnezeu — ocazia de a crede în Isus ca Răscumpărător şi de a asculta de glasul Lui.

Acelaşi lucru se va aplica tuturor păgânilor din zilele noastre şi miilor de milioane din zilele lui Isus până astăzi. Şi aceasta se va aplica marii mase de păgâni care au trăit în ţările creştine, dar ai căror ochi şi urechi au fost controlate de Satan — prin doctrine false — astfel încât n-au putut înţelege şi aprecia Mesajul Iubirii lui Dumnezeu. Asigurarea Scripturilor este că toţi ochii orbi vor fi deschişi şi toate urechile surde desfundate, şi cunoştinţa gloriei lui Dumnezeu va umple întregul Pământ.

Biserica, sub conducerea lui Isus, este Sămânţa spirituală a lui Avraam, şi prin aceştia va veni binecuvântarea Împărăţiei lui Mesia timp de o mie de ani la fiecare naţiune, popor, neam şi limbă. Gal. 3:29.

Toţi oamenii trebuie să fie salvaţi din pedeapsa morţii adamice. Toţi trebuie să aibă o ocazie deplină de a cunoaşte despre Mântuitorul şi de a-L accepta. Odată cu cunoştinţa va veni responsabilitatea. Oricine va respinge cu voia şi în deplină cunoştinţă harul lui Dumnezeu, şi va prefera să aleagă păcatul şi nu dreptatea, va fi socotit un păcătos rău, nevrednic de viaţă veşnică sau de orice altă favoare a lui Dumnezeu. Aceştia, spune Biblia, vor muri în Moartea a Doua. Din aceasta nu va mai fi răscumpărare; căci Cristos nu mai moare. Prin urmare, din ea nu va mai fi înviere. După cum declară sf. Pavel, ei vor fi pedepsiţi cu nimicire veşnică (2 Tes. 1:9). Şi cum declară sf. Petru, vor muri asemenea animalelor. 2 Petru 2:12.

Viaţa de acum nu sfârşeşte speranţa pentru nimeni, cu excepţia acelora care au ajuns la o cunoştinţă clară despre Dumnezeu şi care au ales păcatul în mod deliberat. Cât priveşte alte încălcări, Biblia ne asigură că toate vor primi o pedeapsă dreaptă: “Ce seamănă omul, aceea va secera”. Dar doctrina oribilă a chinului veşnic, care a îndepărtat pe atât de mulţi de Dumnezeu şi de Biblie, nu este o învăţătură biblică, ci o parte din ceea ce sf. Pavel numeşte “învăţăturile demonilor”. 1 Timotei 4:1.