Vol. 18, Ianuarie-Februarie 2011, Nr. 2 




CEL MAI MARE LUCRU DIN UNIVERS

PARTEA A DOUA —

FILOSOFIA ATITUDINII DE COMPĂTIMIRE

R 5275 W. T. 15 iulie 1913 (pag. 212-215)

“Fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos.” “Dar dacă nu iertați, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greșelile voastre.” Aceasta înseamnă că dacă noi am insista să primim din partea altora o recunoaștere extremă a tot ceea ce ni s-a făcut rău, și dacă am duce această chestiune de judecată la extremă, aceasta ar arăta că inimile noastre sunt într-o stare greșită. Și atunci cel mai bun lucru pe care Domnul l-ar putea face pentru noi ar fi să ne aplice același tratament. Prin aceasta El ne-ar da o lecție corectivă, ca astfel să putem deveni compătimitori față de alții.

Deci, această chestiune a iertării și compătimirii față de lume este una pe care Dumnezeu o insuflă sau o poruncește copiilor Săi după ce intră în familia Lui. Și aceasta este pentru a ne educa. “Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?” “Dar dacă sunteți scutiți de disciplinare … suntem niște copii nelegitimi, iar nu fii.” Aceste lecții se intensifică pe măsură ce creștem în har și în cunoștință. Evrei 12:7, 8.

În timp ce cunoștința noastră crește, vedem cum au căzut toți prin neascultarea unui om. Și aceasta ne dă o bază pentru compătimire. Și compătimirea noastră crește pe măsură ce devenim copii mai maturi ai lui Dumnezeu. Dumnezeu dorește aceasta, ca atunci când suntem pregătiți să absolvim, să fim de mare ajutor. Aceasta trebuie să devină plăcerea inimii noastre — să fim compătimitori cu dușmanii noștri, indiferent cum ne tratează ei. Noi știm că ei fac aceste lucruri din cauza influenței Adversarului asupra lor. Și noi trebuie să dorim să-i binecuvântăm și să le facem tot binele pe care putem să-l facem. Faptul că ei ne fac rău nu trebuie să ne schimbe atitudinea față de ei — să facem bine tuturor oamenilor după cum avem ocazia, rugându-ne pentru cei care ne insultă și ne persecută.

Ideea n-ar fi ca noi să dedicăm în mod special rugăciunile noastre pentru dușmanii și persecutorii noștri, ci mai degrabă să ne rugăm pentru ei în loc de a ne ruga împotriva lor. Unii care sunt imaturi în lucrurile spirituale ar putea gândi: “Mă voi ruga lui Dumnezeu să-i pedepsească”. Dar Isus spune că n-ar trebui să facem aceasta. “Rugați-vă pentru dușmanii voștri.” Ce vom cere pentru ei? El nu ne spune. Cel mai bun lucru pe care l-am putea cere pentru ei ar fi ca noi să putem fi folosiți, sau folositori, dacă este posibil, în zdrobirea superstițiilor care îi domină, pentru ca ochii înțelegerii lor să poată fi deschiși. Acesta este cel mai bun lucru pe care am putea să-l cerem pentru ei. Ne putem ruga pentru ei pe această linie și Dumnezeu ne va binecuvânta. Și dacă este posibil să le fim de folos, Dumnezeu ne va arăta cum să procedăm.

ÎNTÂI DREPTATEA, APOI IUBIREA

Dumnezeu este foarte mare. Noi suntem foarte mici. Este un lucru minunat să fim informați că Dumnezeu ne iubește! Se pare că religiile păgâne nu recunosc nimic de acest fel. Gândirea care-i pătrunde pe adepții lor este că dumnezeii lor au nevoie să fie împăcați, altfel ei le vor face rău. Cât despre un Dumnezeu al iubirii — aceasta este o idee specifică învățăturilor Bibliei, și acest aspect al caracterului Său nu este clar arătat în scripturile Vechiului Testament — în procedurile Sale cu israeliții. Dumnezeu Și-a arătat foarte clar Dreptatea și a permis ca pedeapsa să vină peste păcătos. Noi suntem siguri că El îi iubește pe îngeri. Dar pe om Dumnezeu l-a pus sub o interdicție și o sentință. Și an după an și secol după secol acea sentință a fost executată.

Apoi Domnul Și-a propus ca Israelul să se întoarcă din nou în favoarea Sa, dacă va ține Legea; și iarăși situația părea favorabilă pentru ei. Dar Israel n-a reușit. Când omul a devenit degradat, bolnav, muribund, omenirea și-a pierdut frumusețea în ochii lui Dumnezeu. Omul și-a pierdut calitățile asemănătoare pietrei prețioase care-l făceau plăcut lui Dumnezeu. “Toți au păcătuit și n-au ajuns la slava lui Dumnezeu.”

Ajungem la timpurile Noului Testament și găsim un lucru nou introdus — o mărturie dublă — că Dumnezeu a iubit întreaga lume, chiar dacă era păcătoasă, și de asemenea mărturia că El iubește Biserica. “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Pedeapsa asupra omenirii a fost să piară, nefiind potrivită să trăiască și să se bucure de binecuvântarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a avut o iubire compătimitoare pentru toate creaturile Sale care erau sub această condamnare. Cum a fost arătată această dragoste? Ne întrebăm și aflăm că prima manifestare a Iubirii Sale a fost că El a dat pe Fiul Său să moară pentru lume. Aici El numai a început să ne arate cât de mare este și cât de mare este Iubirea Sa.

Baza iubirii lui Dumnezeu

Scripturile ne asigură că cea mai mare dificultate a omenilor este că sunt slabi, căzuți, ignoranți, sub cătușele superstiției și induși în eroare de Adversar. Fiindcă Dumnezeu a văzut că inimile oamenilor nu sunt în acea condiție deplorabilă în mod intenționat sau deliberat, El a prevăzut o cale de scăpare. Dacă am fi răi în mod voit, intenționat, atunci Domnul n-ar avea nici o compasiune pentru noi. Când Dumnezeu privește la noi ca rasă, El înțelege că numai foarte puțini au vreo cunoștință despre El și despre caracterul Său de Dreptate, Înțelepciune, Milă și Iubire, și despre principiile Guvernării Sale. Și astfel Dumnezeu a zis: Voi vedea ce se poate face cu aceste creaturi; voi face un Plan prin care fiecare dintre ele să poată fi recuperată prin darul Fiului Meu preaiubit, Logosul. Ele vor fi ridicate din păcat și degradare, și aceasta va fi singura lecție a răutății excesive a păcatului de care ele vor avea nevoie de-a lungul eternității. Voi face prevederea destul de largă ca să includă pe Adam și toată rasa lui.

Manifestarea iubirii lui Dumnezeu

Prima trăsătură a acestui Plan a început să fie arătată când Domnul nostru Isus a venit în lume. Astfel Scripturile spun că Cristos “a adus la lumină viața și neputrezirea prin Evanghelie”. Ce vești bune a adus El? Binecuvântări pentru întreaga omenire, pentru toți din omenire care Îl vor căuta în onestitate și seriozitate de inimă! El a adus veștile bune că oricine își va arăta iubirea față de El va avea viață veșnică; și că o clasă specială, care va arăta iubire specială pentru Domnul, va putea deveni moștenitoare a lui Dumnezeu și comoștenitoare cu Isus Cristos Fiul Său. “O mântuire așa de mare, care a început să fie vestită de Domnul.” 2 Tim. 1:10; Evrei 2:3.

Nu toți pot auzi acest Mesaj, pentru că unii sunt așa de amețiți prin orbirea Adversarului încât nu pot crede. Pentru aceștia nu sunt vești bune deloc, ci nechibzuință. Biblia spune că aceștia nu au urechi de auzit. Alții pot auzi puțin, și spun că există o șansă la un milion de a scăpa de chinul veșnic. Alții au ochii și urechile mai deschise, și aceștia sunt în stare să audă ceva, să aprecieze ceva mai mult decât majoritatea. Apostolul ne spune c㠓dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioși. 2 Cor. 4:4.

Privind înapoi la zilele lui Isus, găsim că, atunci când El predica, mulți oameni erau încântați să-I audă cuvintele. Ei spuneau: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta”. El le spunea că Dumnezeu îi iubește. Și oamenii spuneau: Cărturarii și Fariseii nu vreau să aibă nimic de-a face cu noi; dar acest om ne iubește și spune că Dumnezeu ne iubește, că Dumnezeu nu ne disprețuiește nici chiar pe noi, bieții, mizerabilii păcătoși! O, “niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta”!

Dar mințile lor nefiind libere, ei n-au fost în stare să aprecieze tot ce a spus El. Ei au gândit că acest Mesaj pe care El l-a adus ar putea fi o născocire și n-au avut curajul să-l creadă. Ei au întrebat: A crezut cineva dintre cărturari și farisei și au devenit ei ucenicii lui Isus? Și când au aflat că nu mulți dintre ei au crezut, au spus: Poate că noi nu suntem competenți să judecăm; aceștia sunt conducătorii noștri și noi trebuie să-i urmăm.

Dar au existat unii care au fost în stare să judece chestiunea mai profund. Și acestora Isus le-a spus: “Ferice de ochii voștrivăd și de urechile voastreaud”. Celor care au putut vedea și auzi Isus le-a dat câteva lecții speciale care li se aplicau lor — și nu numai lor, ci și unei companii sau clase asemănătoare, pe tot parcursul Veacului. El le-a spus că datorită faptului că au manifestat o sensibilitate a inimii, I-au fost plăcuți. Le-a spus că în măsura în care vor face progres în a-L imita, în aceeași măsură vor intra în părtășie cu Tatăl și vor deveni participanți la Iubirea Sa.

Și când unii au făcut acest pas al consacrării, Isus le-a spus: “Tatăl Însuși vă iubește” — vă iubește pentru că ați luat poziție pentru dreptate; pentru că atunci când ați înțeles aceste principii ale dreptății ați vrut să acționați conform lor. Și Tatăl vă iubește deoarece căutați să mergeți pe cărarea îngustă — calea care este grea. Cealaltă cale este o cale lată, conducând acum la moarte și distrugere. Dar această cale îngustă pe care v-o arăt Eu, dragii Mei ucenici, este calea spre viață. Vă va costa mult să fiți ucenicii Mei. Dar Tatăl vă va iubi și Eu vă voi iubi și ne vom arăta vouă. Și chiar dacă veți avea încercări și greutăți, veți avea pacea lui Dumnezeu care va domni în inimile voastre. Atunci ucenicii au spus că vor părăsi totul pentru a-L urma.

CUM SĂ NE PĂSTRĂM ÎN IUBIREA LUI DUMNEZEU

Apostolul Iuda ne sfătuiește: “Țineți-vă în dragostea lui Dumnezeu”. Aici apostolul se adresează celor care au trecut de la starea lumii la această iubire specială a lui Dumnezeu — celor pe care El i-a adus în familia Sa, în calitate de copii prin înfiere, prin Isus Cristos. Dumnezeu nu ne iubește pentru că facem lucruri mari și minunate. Iubirea Sa specială pentru noi a început când El ne-a conceput, datorită consacrării pe care am făcut-o — pentru că am intrat în Legământul de Sacrificiu. Și Tatăl găsește plăcere în toți acei care doresc să fie pecetluiți cu Spiritul Său — care doresc să devină copiii Săi. El a început astfel să ne iubească ca prunci în Cristos, și El ne iubește pe măsură ce ne întărim și ne va iubi până la sfârșit!

Apostolul sugerează că există o creștere în noi. La început suntem prunci, apoi copii, apoi tineri și apoi dezvoltați mai deplin. Pe măsură ce învățăm principiile dreptății care stăpânesc caracterul Tatălui ceresc, noi trebuie să ne bucurăm în acestea și să nu avem nici un alt standard înaintea minții noastre. Trebuie să spunem: Aceasta este instruirea Tatălui, standardul Tatălui. Astfel ne transformăm tot mai mult, și orice standarde în afară de cele ale Tatălui ceresc devin tot mai neplăcute pentru noi.

În timp ce călătorim, trebuie să ne păstrăm în Iubirea lui Dumnezeu. Este necesar ca prunci să ne păstrăm în Iubirea Sa; este necesar când suntem copii; este necesar când suntem mai dezvoltați. Cum putem face aceasta? Respectând poruncile Lui. Astfel aducem corpul în supunere la voința perfectă a lui Dumnezeu în Cristos. Oricine face aceasta află că este într-un proces de creștere. Zilnic trebuie să creștem, să ne dezvoltăm și să devenim tot mai mult asemenea lui Dumnezeu; astfel că ne transformăm tot mai mult cu trecerea zilelor. Astfel trebuie să ne păstrăm în Iubirea Lui.

Dar dacă la un moment dat în timpul alergării vom renunța și vom înceta să cultivăm aceste calități, vom înceta să ascultăm de Dumnezeu, atunci vom înceta tot mai mult să avem Iubirea Sa, până când în final vom înceta să mai fim în Iubirea Lui, și blestemul, mânia lui Dumnezeu, va rămâne peste noi. Astfel am fi într-o condiție mult mai rea decât la început, pentru că în al doilea caz ar fi o chestiune de cunoștință, pe câtă vreme în primul caz ar fi o chestiune de ignoranță, o chestiune de ereditate. În această condiție mai rea, Dumnezeu n-ar avea pentru noi compătimire deloc.

Așa va fi cu lumea în viitor, când oamenii vor fi aduși în providența lui Dumnezeu la o deplină cunoștință și o deplină ocazie, când vor ajunge să-L înțeleagă pe Dumnezeu și dreptatea Sa. Dacă nu vor căuta să fie în armonie cu El, vor fi distruși în Moartea a Doua. 1 Tim. 2:4; Fapte 3:22, 23.

NĂZUINȚA NOASTRĂ CEA MAI ÎNALTĂ

Domnul Isus a spus: “Viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”. Iubirea noastră pentru Dumnezeu și Iubirea lui Dumnezeu pentru noi sunt desigur două chestiuni diferite. Noi îl respectăm pe Dumnezeu chiar înainte de a-L iubi. La început nu cunoaștem destul despre El pentru a-L iubi. Știm că avem foarte puțină putere de la noi înșine, că suntem înconjurați aici de greutăți și că Adversarul ne asediază din toate părțile. Și astfel acesta este începutul Înțelepciunii, să avem o teamă reverențioasă față de Dumnezeu.

Pe măsură ce-L cunoaștem pe Dumnezeu tot mai mult, vedem că El nu dorește să facă rău nici unei creaturi. Și pe măsură ce creștem în cunoștința noastră despre Dumnezeu, crește prin urmare și iubirea noastră față de El. Creștem în faptul că ne dăm seama cât de mult ne iubește. La început n-am știut aceasta. Lui Dumnezeu nu-I face plăcere să Se descopere nimănui cu excepția celor care au Spiritul Său; de aceea, chiar și cea mai înaltă năzuință pe care ar putea-o avea vreunul dintre noi ar fi aceea ca noi să-L cunoaștem, să putem cunoaște mai mult din Iubirea Sa minunată, din pacea Sa minunată, pentru că a avea această cunoștință ne apropie mai mult de Dumnezeu. După cum spune sf. Iuda, trebuie să continuăm să ne păstrăm în Iubirea lui Dumnezeu.

Oricine vrea să ajungă la o deplină cunoștință de Dumnezeu, trebuie mai întâi să ajungă la aprecierea Cuvântului Său și trebuie să urmeze o linie de ascultare care să-l facă în stare să-L iubească pe Domnul și să aprecieze Planul Său. Și toate lucrurile lucrând împreună — iubire, apreciere, dorință de a fi ascultător — ne conduc înainte și în sus spre țelul pe care Domnul l-a pus înaintea noastră.

Ce constituie iubirea lui Dumnezeu

Expresia Cuvântul lui Dumnezeu este folosită uneori când se vorbește despre Biblie, și uneori când este vorba despre un mesaj de la Dumnezeu. Supunerea noastră se cuvine să fie față de Acela de la care am primit orice dar bun și desăvârșit. Este foarte potrivit gândul că trebuie să acordăm atenție Cuvântului Celui care ne-a dat viață, ascultare de El. Unii au dispoziția de a fi încăpățânați; alții de a privi la cuvintele omului, la crezurile omului. Aceștia nu acordă destulă atenție Cuvântului lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu este marele standard după care toți din poporul Său trebuie să-și reglementeze viața. Noi am putea avea un oarecare gând în ceea ce privește Planul divin, sau alții ne-ar putea da sugestii în privința voinței lui Dumnezeu. Dar orice sugestii, fie de la noi fie de la alții, toate trebuie supuse cercetării în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Desigur, mai întâi trebuie să ne convingem de faptul că pretenția Bibliei de a fi Cuvântul lui Dumnezeu este bazată pe dovezi într-adevăr bune; apoi trebuie să observăm dacă diferitele porțiuni sunt interpolări, sau adăugiri, pentru a avea Cuvântul lui Dumnezeu cât de curat posibil. Dar odată găsit cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să-l păstrăm, în sensul de a-l respecta și a ne supune lui. Ar trebui să ne străduim să ne reglementăm viața și tot ceea ce facem după acel Cuvânt. Cel care păstrează Cuvântul lui Dumnezeu va găsi ca rezultat că Iubirea lui Dumnezeu se desăvârșește în el. 1 Ioan 2:5.

Se ridică deci întrebarea: Ce este Iubirea lui Dumnezeu și în ce sens poate fi desăvârșită în noi? Apostolul Ioan se referă în mod clar la acea iubire care este în modul cel mai desăvârșit reprezentată în Dumnezeu — acea iubire care este pură, liberă de orice formă de egoism, de orice pată — Iubirea lui Dumnezeu, deoarece acesta este principiul drept, chiar principiul fundamental al caracterului Său. Și toți cei care respectă Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să aibă același fel de iubire pe care o are El.

La început noi am avut o iubire din datorie. Știam că Dumnezeu a făcut mari lucruri pentru noi, pentru care trebuie să fim foarte recunoscători. Exista o datorie din obligație asupra noastră în acea privință. Apoi, de asemenea, noi L-am iubit pe Dumnezeu pentru că El ne-a arătat că va acorda favoarea Sa celor care Îl iubesc. De aceea exista o măsură de egoism în iubirea noastră pentru un timp. Dar noi credem că este posibil să avem această iubire perfectă a lui Dumnezeu. Dacă ni s-ar cere fapte perfecte în trup, ne-am putea îndoi de capacitatea noastră de a avea perfecțiune. Dar deoarece este o problemă a inimii, este posibil s-o realizăm; căci putem fi curați în inimă. Astfel, pe măsură ce inimile noastre se eliberează de egoism și de păcat, tot mai mult va fi apreciat acest înalt și potrivit stindard al Iubirii și va fi desăvârșit în noi. Mințile noastre vor fi influențate de această Iubire; și toată conduita noastră, gândurile noastre, vor intra sub aceeași reglementare.

A avea deci această Iubire a lui Dumnezeu desăvârșită în noi, ar părea să indice faptul că am avea cel mai înalt ideal — că iubim așa cum iubește Dumnezeu. Noi ne iubim aproapele — ne dăm seama că el are anumite drepturi pe care noi suntem bucuroși să le respectăm. Mai degrabă ne-am ajuta aproapele să progreseze decât să facem ceva care ar putea să împiedice progresul lui în vreun fel. Dumnezeu nu este un Dumnezeu invidios, gelos, plin de ură, ci este Dumnezeul iubirii. Dumnezeu este adevăratul Dumnezeu, și nu cel stabilit de crezurile noastre.

Când apreciem Cuvântul lui Dumnezeu, acesta ne dă instruirea și îndrumarea necesară. Orice păcat este egoism și orice egoism este păcat. Când copilul lui Dumnezeu ajunge să vadă caracterul lui Dumnezeu mai clar, când dorește să fie învățat de Dumnezeu, va intra sub influența Spiritului lui Dumnezeu. Și el va studia Cuvântul și-l va înțelege tot mai mult. Astfel creștem în cunoștința de Dumnezeu. Este o chestiune progresivă. Dumnezeu dorește ca toate creaturile Sale inteligente să fie animate de spiritul Cuvântului Său — Iubirea.

IUBIREA BAZATĂ PE CREDINȚĂ

Vedem că iubirea descrisă mai sus nu ar fi o iubire bazată pe ignoranță. Dimpotrivă, este o iubire bazată pe o cunoaștere clară a lui Dumnezeu, pe o credință neprefăcută, o credință care apreciază pe deplin ceea ce a spus El. De exemplu, unul ar putea avea o anumită iubire pentru Dumnezeu, și curând o înțelegere mai clară a caracterului lui Dumnezeu ar putea să-i zdruncine acel fel de iubire. Intenția lui Dumnezeu este ca omenirea să înțeleagă aranjamentele Sale pe deplin; și atunci, dacă oamenii vor aprecia caracterul Său, vor avea o credință neprefăcută și o iubire care va aprecia toate aspectele Planului Său.

Cu toții vedem că în experiențele noastre Dumnezeu ne dă învățătură despre El. Pe măsură ce ajungem să-L cunoaștem, și să-L iubim pentru că Îl cunoaștem, în aceeași măsură avem această credință în El neprefăcută. Este o credință bazată pe o cunoaștere a caracterului și a Planului lui Dumnezeu. Despre un înger se poate spune că are credință — o credință bine dezvoltată. “Închinătorii adevărați vor adora pe Tatăl în duh și în adevăr căci și Tatăl caută astfel de adoratori.” Și Dumnezeu dorește ca toate creaturile Sale inteligente să I se închine din acest punct de vedere al credinței neprefăcute — o credință care este adevărată, o credință bine dezvoltată, închegată, o credință logică. De aceea Dumnezeu dorește ca toți oamenii să vină la cunoștința Adevărului. 1 Tim. 2:4.

Aranjamentul lui Dumnezeu este ca noi să folosim mai întâi adevărul pe care-l avem, și astfel să avem mai multă apreciere; apoi mai multă cunoștință și apoi mai multă apreciere. O cunoștință bine dezvoltată nu este încă posedată de nimeni în afară de Biserică, și noi nu avem cunoștință deplină. Dar voința lui Dumnezeu este ca toți să ajungem la aprecierea Adevărului. Nu trebuie să fie numai o simplă cunoștință, ci o intrare deplină în ea pentru a o putea aprecia cu atât mai mult. “Viața veșnică este aceasta, să Te cunoască pe Tine”, ca noi să devenim familiarizați personal și intim cu Domnul. Pentru a face aceasta, este necesar să ne aplecăm inimile spre această Înțelepciune, să creștem în har, să creștem în cunoștință, ca să-I cunoaștem Iubirea.

Aceasta va fi procedura și în Veacul următor. Obiectivul Împărăției lui Cristos va fi să aducă omenirea la o apreciere deplină și clară a caracterului lui Dumnezeu. Cei care vor ajunge la aceasta și se vor bucura de o înțelegere mai bună a caracterului lui Dumnezeu, vor aprecia principiile Justiției, Iubirii și Milei reprezentate în El. Numai când cineva apreciază aceste calități în inima sa, le poate aprecia la Dumnezeu. Numai cei care le vor aprecia vor avea viață veșnică. Chiar dacă aceștia se vor bucura întreaga mie de ani, ei ar putea totuși să nu fie din clasa căreia Dumnezeu îi va da viață veșnică.

Scopul legii este iubirea

Nu numai credința este necesară — nici chiar numai credința care este bine dezvoltată — trebuie să existe și o inimă curată. N-am putea avea o credință bine dezvoltată dacă nu am avea o inimă curată. O inimă curată ar fi o inimă consacrată pe deplin — întreaga minte predată voinței Domnului. O astfel de condiție este necesară înainte de a putea intra pe calea Domnului și a face progres pe ea. Dumnezeu nu ne-ar accepta deloc dacă nu am avea iubire și curățenie în inimă. Și este necesar chiar mai mult de atât. Trebuie să o menținem într-o conștiință bună. Conștiința noastră trebuie să poată spune: “Nu numai că am o dorință bună în ceea ce privește corectitudinea, dar și mă străduiesc mult”. Trebuie nu numai să putem spune, “Am procedat corect”, ci conștiința noastră ar trebui să poată spune, “Am făcut tot ce am putut”. Mai puțin decât aceasta nu-I este plăcut lui Dumnezeu.

Astfel deci, scopul sau intenția Legii divine este de a dezvolta în noi această iubire — o iubire pe deplin consacrată Domnului, o iubire ca a Lui, o iubire care ar fi în deplin acord cu o conștiință bună și o credință neprefăcută — o credință care este bine întemeiată pe învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu, o credință care este nerăbdătoare să cunoască voia lui Dumnezeu și care cercetează Scripturile și se desfătează în Legea lui Dumnezeu, și care poate spune așa cum s-a exprimat psalmistul în mod profetic: “Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu!”

Un om poate să discearnă principiul dreptății și să spună: “Este standardul după care să ne conformăm”. Altul vede iubirea și spune: “Este cel mai bun standard! Oare acesta nu este minunat? Vreau să mă conformez lui pe deplin!” Al treilea recunoaște că perfecțiunea este standardul Legii divine, și consacrându-se fără rezerve să facă voia lui Dumnezeu, spune: “Legea Ta, este desfătarea mea”. Acesta se desfătează în Dreptatea lui Dumnezeu, se desfătează în Iubirea lui Dumnezeu. El vede mai mult decât faptul că aceasta este voie să faci și aceasta nu este voie să faci. El vede lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu. El vede principiile caracterului lui Dumnezeu care guvernează Universul. Astfel că toți cei care vor ajunge la o apreciere a vieții veșnice trebuie să învețe să vadă problemele din punctul de vedere al Iubirii.