Vol. 18, Ianuarie-Februarie 2011, Nr. 2 

CEL MAI MARE LUCRU DIN UNIVERS

PARTEA A DOUA —

FILOSOFIA ATITUDINII DE COMPĂTIMIRE

R 5275 W. T. 15 iulie 1913 (pag. 212-215)

“Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” “Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre.” Aceasta înseamnă că dacă noi am insista să primim din partea altora o recunoaştere extremă a tot ceea ce ni s-a făcut rău, şi dacă am duce această chestiune de judecată la extremă, aceasta ar arăta că inimile noastre sunt într-o stare greşită. Şi atunci cel mai bun lucru pe care Domnul l-ar putea face pentru noi ar fi să ne aplice acelaşi tratament. Prin aceasta El ne-ar da o lecţie corectivă, ca astfel să putem deveni compătimitori faţă de alţii.

Deci, această chestiune a iertării şi compătimirii faţă de lume este una pe care Dumnezeu o insuflă sau o porunceşte copiilor Săi după ce intră în familia Lui. Şi aceasta este pentru a ne educa. “Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?” “Dar dacă sunteţi scutiţi de disciplinare … suntem nişte copii nelegitimi, iar nu fii.” Aceste lecţii se intensifică pe măsură ce creştem în har şi în cunoştinţă. Evrei 12:7, 8.

În timp ce cunoştinţa noastră creşte, vedem cum au căzut toţi prin neascultarea unui om. Şi aceasta ne dă o bază pentru compătimire. Şi compătimirea noastră creşte pe măsură ce devenim copii mai maturi ai lui Dumnezeu. Dumnezeu doreşte aceasta, ca atunci când suntem pregătiţi să absolvim, să fim de mare ajutor. Aceasta trebuie să devină plăcerea inimii noastre — să fim compătimitori cu duşmanii noştri, indiferent cum ne tratează ei. Noi ştim că ei fac aceste lucruri din cauza influenţei Adversarului asupra lor. Şi noi trebuie să dorim să-i binecuvântăm şi să le facem tot binele pe care putem să-l facem. Faptul că ei ne fac rău nu trebuie să ne schimbe atitudinea faţă de ei — să facem bine tuturor oamenilor după cum avem ocazia, rugându-ne pentru cei care ne insultă şi ne persecută.

Ideea n-ar fi ca noi să dedicăm în mod special rugăciunile noastre pentru duşmanii şi persecutorii noştri, ci mai degrabă să ne rugăm pentru ei în loc de a ne ruga împotriva lor. Unii care sunt imaturi în lucrurile spirituale ar putea gândi: “Mă voi ruga lui Dumnezeu să-i pedepsească”. Dar Isus spune că n-ar trebui să facem aceasta. “Rugaţi-vă pentru duşmanii voştri.” Ce vom cere pentru ei? El nu ne spune. Cel mai bun lucru pe care l-am putea cere pentru ei ar fi ca noi să putem fi folosiţi, sau folositori, dacă este posibil, în zdrobirea superstiţiilor care îi domină, pentru ca ochii înţelegerii lor să poată fi deschişi. Acesta este cel mai bun lucru pe care am putea să-l cerem pentru ei. Ne putem ruga pentru ei pe această linie şi Dumnezeu ne va binecuvânta. Şi dacă este posibil să le fim de folos, Dumnezeu ne va arăta cum să procedăm.

ÎNTÂI DREPTATEA, APOI IUBIREA

Dumnezeu este foarte mare. Noi suntem foarte mici. Este un lucru minunat să fim informaţi că Dumnezeu ne iubeşte! Se pare că religiile păgâne nu recunosc nimic de acest fel. Gândirea care-i pătrunde pe adepţii lor este că dumnezeii lor au nevoie să fie împăcaţi, altfel ei le vor face rău. Cât despre un Dumnezeu al iubirii — aceasta este o idee specifică învăţăturilor Bibliei, şi acest aspect al caracterului Său nu este clar arătat în scripturile Vechiului Testament — în procedurile Sale cu israeliţii. Dumnezeu Şi-a arătat foarte clar Dreptatea şi a permis ca pedeapsa să vină peste păcătos. Noi suntem siguri că El îi iubeşte pe îngeri. Dar pe om Dumnezeu l-a pus sub o interdicţie şi o sentinţă. Şi an după an şi secol după secol acea sentinţă a fost executată.

Apoi Domnul Şi-a propus ca Israelul să se întoarcă din nou în favoarea Sa, dacă va ţine Legea; şi iarăşi situaţia părea favorabilă pentru ei. Dar Israel n-a reuşit. Când omul a devenit degradat, bolnav, muribund, omenirea şi-a pierdut frumuseţea în ochii lui Dumnezeu. Omul şi-a pierdut calităţile asemănătoare pietrei preţioase care-l făceau plăcut lui Dumnezeu. “Toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu.”

Ajungem la timpurile Noului Testament şi găsim un lucru nou introdus — o mărturie dublă — că Dumnezeu a iubit întreaga lume, chiar dacă era păcătoasă, şi de asemenea mărturia că El iubeşte Biserica. “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Pedeapsa asupra omenirii a fost să piară, nefiind potrivită să trăiască şi să se bucure de binecuvântarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a avut o iubire compătimitoare pentru toate creaturile Sale care erau sub această condamnare. Cum a fost arătată această dragoste? Ne întrebăm şi aflăm că prima manifestare a Iubirii Sale a fost că El a dat pe Fiul Său să moară pentru lume. Aici El numai a început să ne arate cât de mare este şi cât de mare este Iubirea Sa.

Baza iubirii lui Dumnezeu

Scripturile ne asigură că cea mai mare dificultate a omenilor este că sunt slabi, căzuţi, ignoranţi, sub cătuşele superstiţiei şi induşi în eroare de Adversar. Fiindcă Dumnezeu a văzut că inimile oamenilor nu sunt în acea condiţie deplorabilă în mod intenţionat sau deliberat, El a prevăzut o cale de scăpare. Dacă am fi răi în mod voit, intenţionat, atunci Domnul n-ar avea nici o compasiune pentru noi. Când Dumnezeu priveşte la noi ca rasă, El înţelege că numai foarte puţini au vreo cunoştinţă despre El şi despre caracterul Său de Dreptate, Înţelepciune, Milă şi Iubire, şi despre principiile Guvernării Sale. Şi astfel Dumnezeu a zis: Voi vedea ce se poate face cu aceste creaturi; voi face un Plan prin care fiecare dintre ele să poată fi recuperată prin darul Fiului Meu preaiubit, Logosul. Ele vor fi ridicate din păcat şi degradare, şi aceasta va fi singura lecţie a răutăţii excesive a păcatului de care ele vor avea nevoie de-a lungul eternităţii. Voi face prevederea destul de largă ca să includă pe Adam şi toată rasa lui.

Manifestarea iubirii lui Dumnezeu

Prima trăsătură a acestui Plan a început să fie arătată când Domnul nostru Isus a venit în lume. Astfel Scripturile spun că Cristos “a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie”. Ce veşti bune a adus El? Binecuvântări pentru întreaga omenire, pentru toţi din omenire care Îl vor căuta în onestitate şi seriozitate de inimă! El a adus veştile bune că oricine îşi va arăta iubirea faţă de El va avea viaţă veşnică; şi că o clasă specială, care va arăta iubire specială pentru Domnul, va putea deveni moştenitoare a lui Dumnezeu şi comoştenitoare cu Isus Cristos Fiul Său. “O mântuire aşa de mare, care a început să fie vestită de Domnul.” 2 Tim. 1:10; Evrei 2:3.

Nu toţi pot auzi acest Mesaj, pentru că unii sunt aşa de ameţiţi prin orbirea Adversarului încât nu pot crede. Pentru aceştia nu sunt veşti bune deloc, ci nechibzuinţă. Biblia spune că aceştia nu au urechi de auzit. Alţii pot auzi puţin, şi spun că există o şansă la un milion de a scăpa de chinul veşnic. Alţii au ochii şi urechile mai deschise, şi aceştia sunt în stare să audă ceva, să aprecieze ceva mai mult decât majoritatea. Apostolul ne spune c㠓dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi. 2 Cor. 4:4.

Privind înapoi la zilele lui Isus, găsim că, atunci când El predica, mulţi oameni erau încântaţi să-I audă cuvintele. Ei spuneau: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta”. El le spunea că Dumnezeu îi iubeşte. Şi oamenii spuneau: Cărturarii şi Fariseii nu vreau să aibă nimic de-a face cu noi; dar acest om ne iubeşte şi spune că Dumnezeu ne iubeşte, că Dumnezeu nu ne dispreţuieşte nici chiar pe noi, bieţii, mizerabilii păcătoşi! O, “niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta”!

Dar minţile lor nefiind libere, ei n-au fost în stare să aprecieze tot ce a spus El. Ei au gândit că acest Mesaj pe care El l-a adus ar putea fi o născocire şi n-au avut curajul să-l creadă. Ei au întrebat: A crezut cineva dintre cărturari şi farisei şi au devenit ei ucenicii lui Isus? Şi când au aflat că nu mulţi dintre ei au crezut, au spus: Poate că noi nu suntem competenţi să judecăm; aceştia sunt conducătorii noştri şi noi trebuie să-i urmăm.

Dar au existat unii care au fost în stare să judece chestiunea mai profund. Şi acestora Isus le-a spus: “Ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud”. Celor care au putut vedea şi auzi Isus le-a dat câteva lecţii speciale care li se aplicau lor — şi nu numai lor, ci şi unei companii sau clase asemănătoare, pe tot parcursul Veacului. El le-a spus că datorită faptului că au manifestat o sensibilitate a inimii, I-au fost plăcuţi. Le-a spus că în măsura în care vor face progres în a-L imita, în aceeaşi măsură vor intra în părtăşie cu Tatăl şi vor deveni participanţi la Iubirea Sa.

Şi când unii au făcut acest pas al consacrării, Isus le-a spus: “Tatăl Însuşi vă iubeşte” — vă iubeşte pentru că aţi luat poziţie pentru dreptate; pentru că atunci când aţi înţeles aceste principii ale dreptăţii aţi vrut să acţionaţi conform lor. Şi Tatăl vă iubeşte deoarece căutaţi să mergeţi pe cărarea îngustă — calea care este grea. Cealaltă cale este o cale lată, conducând acum la moarte şi distrugere. Dar această cale îngustă pe care v-o arăt Eu, dragii Mei ucenici, este calea spre viaţă. Vă va costa mult să fiţi ucenicii Mei. Dar Tatăl vă va iubi şi Eu vă voi iubi şi ne vom arăta vouă. Şi chiar dacă veţi avea încercări şi greutăţi, veţi avea pacea lui Dumnezeu care va domni în inimile voastre. Atunci ucenicii au spus că vor părăsi totul pentru a-L urma.

CUM SĂ NE PĂSTRĂM ÎN IUBIREA LUI DUMNEZEU

Apostolul Iuda ne sfătuieşte: “Ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu”. Aici apostolul se adresează celor care au trecut de la starea lumii la această iubire specială a lui Dumnezeu — celor pe care El i-a adus în familia Sa, în calitate de copii prin înfiere, prin Isus Cristos. Dumnezeu nu ne iubeşte pentru că facem lucruri mari şi minunate. Iubirea Sa specială pentru noi a început când El ne-a conceput, datorită consacrării pe care am făcut-o — pentru că am intrat în Legământul de Sacrificiu. Şi Tatăl găseşte plăcere în toţi acei care doresc să fie pecetluiţi cu Spiritul Său — care doresc să devină copiii Săi. El a început astfel să ne iubească ca prunci în Cristos, şi El ne iubeşte pe măsură ce ne întărim şi ne va iubi până la sfârşit!

Apostolul sugerează că există o creştere în noi. La început suntem prunci, apoi copii, apoi tineri şi apoi dezvoltaţi mai deplin. Pe măsură ce învăţăm principiile dreptăţii care stăpânesc caracterul Tatălui ceresc, noi trebuie să ne bucurăm în acestea şi să nu avem nici un alt standard înaintea minţii noastre. Trebuie să spunem: Aceasta este instruirea Tatălui, standardul Tatălui. Astfel ne transformăm tot mai mult, şi orice standarde în afară de cele ale Tatălui ceresc devin tot mai neplăcute pentru noi.

În timp ce călătorim, trebuie să ne păstrăm în Iubirea lui Dumnezeu. Este necesar ca prunci să ne păstrăm în Iubirea Sa; este necesar când suntem copii; este necesar când suntem mai dezvoltaţi. Cum putem face aceasta? Respectând poruncile Lui. Astfel aducem corpul în supunere la voinţa perfectă a lui Dumnezeu în Cristos. Oricine face aceasta află că este într-un proces de creştere. Zilnic trebuie să creştem, să ne dezvoltăm şi să devenim tot mai mult asemenea lui Dumnezeu; astfel că ne transformăm tot mai mult cu trecerea zilelor. Astfel trebuie să ne păstrăm în Iubirea Lui.

Dar dacă la un moment dat în timpul alergării vom renunţa şi vom înceta să cultivăm aceste calităţi, vom înceta să ascultăm de Dumnezeu, atunci vom înceta tot mai mult să avem Iubirea Sa, până când în final vom înceta să mai fim în Iubirea Lui, şi blestemul, mânia lui Dumnezeu, va rămâne peste noi. Astfel am fi într-o condiţie mult mai rea decât la început, pentru că în al doilea caz ar fi o chestiune de cunoştinţă, pe câtă vreme în primul caz ar fi o chestiune de ignoranţă, o chestiune de ereditate. În această condiţie mai rea, Dumnezeu n-ar avea pentru noi compătimire deloc.

Aşa va fi cu lumea în viitor, când oamenii vor fi aduşi în providenţa lui Dumnezeu la o deplină cunoştinţă şi o deplină ocazie, când vor ajunge să-L înţeleagă pe Dumnezeu şi dreptatea Sa. Dacă nu vor căuta să fie în armonie cu El, vor fi distruşi în Moartea a Doua. 1 Tim. 2:4; Fapte 3:22, 23.

NĂZUINŢA NOASTRĂ CEA MAI ÎNALTĂ

Domnul Isus a spus: “Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”. Iubirea noastră pentru Dumnezeu şi Iubirea lui Dumnezeu pentru noi sunt desigur două chestiuni diferite. Noi îl respectăm pe Dumnezeu chiar înainte de a-L iubi. La început nu cunoaştem destul despre El pentru a-L iubi. Ştim că avem foarte puţină putere de la noi înşine, că suntem înconjuraţi aici de greutăţi şi că Adversarul ne asediază din toate părţile. Şi astfel acesta este începutul Înţelepciunii, să avem o teamă reverenţioasă faţă de Dumnezeu.

Pe măsură ce-L cunoaştem pe Dumnezeu tot mai mult, vedem că El nu doreşte să facă rău nici unei creaturi. Şi pe măsură ce creştem în cunoştinţa noastră despre Dumnezeu, creşte prin urmare şi iubirea noastră faţă de El. Creştem în faptul că ne dăm seama cât de mult ne iubeşte. La început n-am ştiut aceasta. Lui Dumnezeu nu-I face plăcere să Se descopere nimănui cu excepţia celor care au Spiritul Său; de aceea, chiar şi cea mai înaltă năzuinţă pe care ar putea-o avea vreunul dintre noi ar fi aceea ca noi să-L cunoaştem, să putem cunoaşte mai mult din Iubirea Sa minunată, din pacea Sa minunată, pentru că a avea această cunoştinţă ne apropie mai mult de Dumnezeu. După cum spune sf. Iuda, trebuie să continuăm să ne păstrăm în Iubirea lui Dumnezeu.

Oricine vrea să ajungă la o deplină cunoştinţă de Dumnezeu, trebuie mai întâi să ajungă la aprecierea Cuvântului Său şi trebuie să urmeze o linie de ascultare care să-l facă în stare să-L iubească pe Domnul şi să aprecieze Planul Său. Şi toate lucrurile lucrând împreună — iubire, apreciere, dorinţă de a fi ascultător — ne conduc înainte şi în sus spre ţelul pe care Domnul l-a pus înaintea noastră.

Ce constituie iubirea lui Dumnezeu

Expresia Cuvântul lui Dumnezeu este folosită uneori când se vorbeşte despre Biblie, şi uneori când este vorba despre un mesaj de la Dumnezeu. Supunerea noastră se cuvine să fie faţă de Acela de la care am primit orice dar bun şi desăvârşit. Este foarte potrivit gândul că trebuie să acordăm atenţie Cuvântului Celui care ne-a dat viaţă, ascultare de El. Unii au dispoziţia de a fi încăpăţânaţi; alţii de a privi la cuvintele omului, la crezurile omului. Aceştia nu acordă destulă atenţie Cuvântului lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu este marele standard după care toţi din poporul Său trebuie să-şi reglementeze viaţa. Noi am putea avea un oarecare gând în ceea ce priveşte Planul divin, sau alţii ne-ar putea da sugestii în privinţa voinţei lui Dumnezeu. Dar orice sugestii, fie de la noi fie de la alţii, toate trebuie supuse cercetării în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Desigur, mai întâi trebuie să ne convingem de faptul că pretenţia Bibliei de a fi Cuvântul lui Dumnezeu este bazată pe dovezi într-adevăr bune; apoi trebuie să observăm dacă diferitele porţiuni sunt interpolări, sau adăugiri, pentru a avea Cuvântul lui Dumnezeu cât de curat posibil. Dar odată găsit cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să-l păstrăm, în sensul de a-l respecta şi a ne supune lui. Ar trebui să ne străduim să ne reglementăm viaţa şi tot ceea ce facem după acel Cuvânt. Cel care păstrează Cuvântul lui Dumnezeu va găsi ca rezultat că Iubirea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în el. 1 Ioan 2:5.

Se ridică deci întrebarea: Ce este Iubirea lui Dumnezeu şi în ce sens poate fi desăvârşită în noi? Apostolul Ioan se referă în mod clar la acea iubire care este în modul cel mai desăvârşit reprezentată în Dumnezeu — acea iubire care este pură, liberă de orice formă de egoism, de orice pată — Iubirea lui Dumnezeu, deoarece acesta este principiul drept, chiar principiul fundamental al caracterului Său. Şi toţi cei care respectă Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să aibă acelaşi fel de iubire pe care o are El.

La început noi am avut o iubire din datorie. Ştiam că Dumnezeu a făcut mari lucruri pentru noi, pentru care trebuie să fim foarte recunoscători. Exista o datorie din obligaţie asupra noastră în acea privinţă. Apoi, de asemenea, noi L-am iubit pe Dumnezeu pentru că El ne-a arătat că va acorda favoarea Sa celor care Îl iubesc. De aceea exista o măsură de egoism în iubirea noastră pentru un timp. Dar noi credem că este posibil să avem această iubire perfectă a lui Dumnezeu. Dacă ni s-ar cere fapte perfecte în trup, ne-am putea îndoi de capacitatea noastră de a avea perfecţiune. Dar deoarece este o problemă a inimii, este posibil s-o realizăm; căci putem fi curaţi în inimă. Astfel, pe măsură ce inimile noastre se eliberează de egoism şi de păcat, tot mai mult va fi apreciat acest înalt şi potrivit stindard al Iubirii şi va fi desăvârşit în noi. Minţile noastre vor fi influenţate de această Iubire; şi toată conduita noastră, gândurile noastre, vor intra sub aceeaşi reglementare.

A avea deci această Iubire a lui Dumnezeu desăvârşită în noi, ar părea să indice faptul că am avea cel mai înalt ideal — că iubim aşa cum iubeşte Dumnezeu. Noi ne iubim aproapele — ne dăm seama că el are anumite drepturi pe care noi suntem bucuroşi să le respectăm. Mai degrabă ne-am ajuta aproapele să progreseze decât să facem ceva care ar putea să împiedice progresul lui în vreun fel. Dumnezeu nu este un Dumnezeu invidios, gelos, plin de ură, ci este Dumnezeul iubirii. Dumnezeu este adevăratul Dumnezeu, şi nu cel stabilit de crezurile noastre.

Când apreciem Cuvântul lui Dumnezeu, acesta ne dă instruirea şi îndrumarea necesară. Orice păcat este egoism şi orice egoism este păcat. Când copilul lui Dumnezeu ajunge să vadă caracterul lui Dumnezeu mai clar, când doreşte să fie învăţat de Dumnezeu, va intra sub influenţa Spiritului lui Dumnezeu. Şi el va studia Cuvântul şi-l va înţelege tot mai mult. Astfel creştem în cunoştinţa de Dumnezeu. Este o chestiune progresivă. Dumnezeu doreşte ca toate creaturile Sale inteligente să fie animate de spiritul Cuvântului Său — Iubirea.

IUBIREA BAZATĂ PE CREDINŢĂ

Vedem că iubirea descrisă mai sus nu ar fi o iubire bazată pe ignoranţă. Dimpotrivă, este o iubire bazată pe o cunoaştere clară a lui Dumnezeu, pe o credinţă neprefăcută, o credinţă care apreciază pe deplin ceea ce a spus El. De exemplu, unul ar putea avea o anumită iubire pentru Dumnezeu, şi curând o înţelegere mai clară a caracterului lui Dumnezeu ar putea să-i zdruncine acel fel de iubire. Intenţia lui Dumnezeu este ca omenirea să înţeleagă aranjamentele Sale pe deplin; şi atunci, dacă oamenii vor aprecia caracterul Său, vor avea o credinţă neprefăcută şi o iubire care va aprecia toate aspectele Planului Său.

Cu toţii vedem că în experienţele noastre Dumnezeu ne dă învăţătură despre El. Pe măsură ce ajungem să-L cunoaştem, şi să-L iubim pentru că Îl cunoaştem, în aceeaşi măsură avem această credinţă în El neprefăcută. Este o credinţă bazată pe o cunoaştere a caracterului şi a Planului lui Dumnezeu. Despre un înger se poate spune că are credinţă — o credinţă bine dezvoltată. “Închinătorii adevăraţi vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr căci şi Tatăl caută astfel de adoratori.” Şi Dumnezeu doreşte ca toate creaturile Sale inteligente să I se închine din acest punct de vedere al credinţei neprefăcute — o credinţă care este adevărată, o credinţă bine dezvoltată, închegată, o credinţă logică. De aceea Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să vină la cunoştinţa Adevărului. 1 Tim. 2:4.

Aranjamentul lui Dumnezeu este ca noi să folosim mai întâi adevărul pe care-l avem, şi astfel să avem mai multă apreciere; apoi mai multă cunoştinţă şi apoi mai multă apreciere. O cunoştinţă bine dezvoltată nu este încă posedată de nimeni în afară de Biserică, şi noi nu avem cunoştinţă deplină. Dar voinţa lui Dumnezeu este ca toţi să ajungem la aprecierea Adevărului. Nu trebuie să fie numai o simplă cunoştinţă, ci o intrare deplină în ea pentru a o putea aprecia cu atât mai mult. “Viaţa veşnică este aceasta, să Te cunoască pe Tine”, ca noi să devenim familiarizaţi personal şi intim cu Domnul. Pentru a face aceasta, este necesar să ne aplecăm inimile spre această Înţelepciune, să creştem în har, să creştem în cunoştinţă, ca să-I cunoaştem Iubirea.

Aceasta va fi procedura şi în Veacul următor. Obiectivul Împărăţiei lui Cristos va fi să aducă omenirea la o apreciere deplină şi clară a caracterului lui Dumnezeu. Cei care vor ajunge la aceasta şi se vor bucura de o înţelegere mai bună a caracterului lui Dumnezeu, vor aprecia principiile Justiţiei, Iubirii şi Milei reprezentate în El. Numai când cineva apreciază aceste calităţi în inima sa, le poate aprecia la Dumnezeu. Numai cei care le vor aprecia vor avea viaţă veşnică. Chiar dacă aceştia se vor bucura întreaga mie de ani, ei ar putea totuşi să nu fie din clasa căreia Dumnezeu îi va da viaţă veşnică.

Scopul legii este iubirea

Nu numai credinţa este necesară — nici chiar numai credinţa care este bine dezvoltată — trebuie să existe şi o inimă curată. N-am putea avea o credinţă bine dezvoltată dacă nu am avea o inimă curată. O inimă curată ar fi o inimă consacrată pe deplin — întreaga minte predată voinţei Domnului. O astfel de condiţie este necesară înainte de a putea intra pe calea Domnului şi a face progres pe ea. Dumnezeu nu ne-ar accepta deloc dacă nu am avea iubire şi curăţenie în inimă. Şi este necesar chiar mai mult de atât. Trebuie să o menţinem într-o conştiinţă bună. Conştiinţa noastră trebuie să poată spune: “Nu numai că am o dorinţă bună în ceea ce priveşte corectitudinea, dar şi mă străduiesc mult”. Trebuie nu numai să putem spune, “Am procedat corect”, ci conştiinţa noastră ar trebui să poată spune, “Am făcut tot ce am putut”. Mai puţin decât aceasta nu-I este plăcut lui Dumnezeu.

Astfel deci, scopul sau intenţia Legii divine este de a dezvolta în noi această iubire — o iubire pe deplin consacrată Domnului, o iubire ca a Lui, o iubire care ar fi în deplin acord cu o conştiinţă bună şi o credinţă neprefăcută — o credinţă care este bine întemeiată pe învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu, o credinţă care este nerăbdătoare să cunoască voia lui Dumnezeu şi care cercetează Scripturile şi se desfătează în Legea lui Dumnezeu, şi care poate spune aşa cum s-a exprimat psalmistul în mod profetic: “Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu!”

Un om poate să discearnă principiul dreptăţii şi să spună: “Este standardul după care să ne conformăm”. Altul vede iubirea şi spune: “Este cel mai bun standard! Oare acesta nu este minunat? Vreau să mă conformez lui pe deplin!” Al treilea recunoaşte că perfecţiunea este standardul Legii divine, şi consacrându-se fără rezerve să facă voia lui Dumnezeu, spune: “Legea Ta, este desfătarea mea”. Acesta se desfătează în Dreptatea lui Dumnezeu, se desfătează în Iubirea lui Dumnezeu. El vede mai mult decât faptul că aceasta este voie să faci şi aceasta nu este voie să faci. El vede lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu. El vede principiile caracterului lui Dumnezeu care guvernează Universul. Astfel că toţi cei care vor ajunge la o apreciere a vieţii veşnice trebuie să înveţe să vadă problemele din punctul de vedere al Iubirii.