Vol. 18, Martie-Aprilie 2011, Nr. 4 

OAMENI AI DESTINULUI

“Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.” Matei 5:4 .

R 5263 W. T. 15 iunie 1913 (pag. 190-191)

Napoleon a fost numit om al destinului, şi în mod sigur multe lucruri legate de experienţele sale arată de parcă providenţa Domnului a avut ceva de-a face cu el. Aceasta nu înseamnă că el a fost un servitor al lui Dumnezeu — departe de aceasta! Dar înseamnă că Înţelepciunea divină a putut întotdeauna să stăpânească mânia omului ca să-L servească, iar restul să restrângă, astfel să facă toate lucrurile să realizeze scopul divin. Exact care au fost scopurile divine în zilele lui Napoleon, a fost departe de a fi clar, chiar şi pentru sfinţii lui Dumnezeu care au trăit atunci. De fapt, putem spune că acel scop este numai parţial înţeles încă de poporul Domnului, deşi cei care studiază Biblia pot vedea cu ochiul credinţei multe moduri în care campaniile lui Napoleon au produs schimbări care fără îndoială au avut mult de-a face cu progresul lumii în timpul secolului trecut. Pentru urechea credinţei Dumnezeu declară: Toate scopurile Mele vor fi împlinite. “Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face ce Îmi este plăcut şi va împlini lucrul pentru care l-am trimis.” Isaia 55:11.

Faraonul care domnea în Egipt pe timpul când Dumnezeu i-a eliberat pe israeliţi a fost şi el un om al destinului. Putem fi chiar mai siguri de aceasta decât în legătură cu Napoleon, pentru că avem asigurarea divină despre acest fapt. “Dar te-am lăsat să rămâi în picioare, ca să se vadă în tine puterea Mea şi Numele Meu să fie vestit pe tot pământul” (Exodul 9:16). Sf. Pavel declară că Dumnezeu a împietrit inima acestui faraon ca să nu lase pe poporul lui Israel să plece. El citează Cuvântul divin: “Fiindcă Scriptura zice lui faraon: “Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit peste tot pământul”.” Romani 9:17.

Dar în trecut poporul lui Dumnezeu a înţeles foarte greşit semnificaţia acestor cuvinte, când le-a interpretat că Dumnezeu l-a creat pe faraon un om rău, nemilos, şi că ulterior i-a mai împietrit încă inima. Nu este aşa! Scripturile declară că toată lucrarea lui Dumnezeu este perfectă. El n-a făcut niciodată un om imperfect. Adam a fost creat în asemănarea Creatorului Său, chipul Său moral. Păcatul este cel care a provocat dezastrul, care l-a făcut pe om egoist şi nemilos.

să privim cealaltă latură

Această degenerare s-a transmis de la părinţi la copii prin ereditate, astfel încât faraonul a fost prin natura sa ceea ce l-au făcut strămoşii lui, plus acţiunea propriei sale voinţe. Sf. Iacov declară: “Dumnezeu însuşi nu ispiteşte pe nimeni” (Iac. 1:13). Nu este nimic mai sigur decât că Dumnezeu nu Şi-a folosit direct marea Sa putere pentru a împietri inima vreunei fiinţe umane. Dimpotrivă, prevederile Domnului, binecuvântările, instrucţiunile şi îndurările Lui, toate sunt intenţionate să înmoaie inima, să îndepărteze împietrirea ei.

Cei care studiază Biblia îşi dau seama acum că apostolul a vrut să ne spună că dintre prinţii Egiptului Dumnezeu a ridicat la tronul acelei împărăţii un conducător încăpăţânat, asupra inimii căruia îndurările lui Dumnezeu au avut doar un efect de împietrire, prin îndepărtarea plăgilor una după alta. Şi Dumnezeu l-a ridicat pe acel prinţ pe tron, astfel încât să înveţe o mare lecţie privitoare la gingăşia, bunătatea şi iertarea divină, şi să ilustreze principiul că cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu faţă de omenire — voinţa liberă — poate fi pervertită de Satan pentru a produce cea mai mare daună.

Totuşi, nu toţi oamenii destinului sunt în opoziţie cu Dumnezeu. Avraam, Isaac, Iacov, Moise, David, Solomon şi profeţii, ca dealtfel şi Isus cu apostolii şi toţi urmaşii Săi, sunt oameni ai destinului — cunoscuţi mai dinainte, “chemaţi de Dumnezeu”. Cu aceşti oameni ai destinului Domnul lucrează de asemenea, şi în mod asemănător. Asupra acestora, îndurările Lui, gingăşia şi promisiunile pline de har au un efect de înmuiere, făcându-i sensibili, iertători, iubitori, tot mai aplecaţi spre dezvoltarea harurilor Spiritului sfânt — “blândeţea, gentileţea, răbdarea, îndelunga răbdare, bunătatea frăţească şi iubirea”.

Destinul acestor oameni se realizează doar parţial în viaţa de acum. Lor le este permis să plătească un preţ apreciabil pentru menţinerea părtăşiei lor cu Dumnezeu şi moştenirea promisiunilor Lui. Aceasta îi costă prietenia lumii şi adesea pierderea lucrurilor mult apreciate printre oameni, dar le aduce “Pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere”. Şi această pace, bucurie şi mângâiere în mijlocul strâmtorării sunt numai o pregustare a bogăţiilor harului divin pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru aceştia — în Împărăţia mesianică.

Unii dintre aceşti sfinţi care au trăit înainte ca Răscumpărătorul să-Şi ofere sacrificiul pentru păcate, vor avea o înviere la natură pământească mai bună decât va avea restul omenirii, şi să fie “prinţi peste tot pământul”, ca reprezentanţi umani ai Împărăţiei mesianice timp de o mie de ani. Oamenii destinului, de la timpul primei Veniri a Domnului nostru încoace, vor avea o răsplată încă şi mai mare — o schimbare de natură. Căpetenia Mântuirii lor, Răscumpărătorul, a ajuns deja la destinul Său de mare înălţare, “mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere” — “la dreapta Sa”. Filipeni 2:9; Efeseni 1:20, 21.

Compania loială care urmează în paşii Lui pe Calea îngustă, care caută, conform promisiunii divine, glorie, onoare, nemurire şi comoştenire în Împărăţia mesianică, sunt de asemenea oameni ai destinului. Dar destinul lor încă n-a fost atins. Ei trebuie să aştepte până când numărul deplin al Bisericii alese va fi fost chemat, ales şi dovedit credincios. Atunci va fi atins destinul lor prin glorioasa schimbare a primei Învieri; căci “carne şi sânge nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. Prin schimbarea lor vor fi desăvârşiţi la natură divină asemenea Învăţătorului lor (2 Petru 1:4). O, glorios destin! Uniţi sau căsătoriţi cu Domnul lor pe planul ceresc, ei vor fi moştenitori cu El, o Preoţime împărătească, să domnească împreună cu El o mie de ani chiar cu scopul binecuvântării omenirii, pentru a cărei restabilire a murit Cristos. Apocalipsa 20:6.

În cele din urmă, destinele celor credincioşi înainte de Cruce şi a celor credincioşi de la Cruce încoace vor fi unite în Împărăţie, după cum declară sf. Pavel. Vrednicii din vechime, deşi probaţi, nu pot fi făcuţi perfecţi până când Biserica, având un destin şi mai înalt, va fi ajuns în glorie. Evrei 11:38-40.

“Nu-l cunosc pe Domnul”

La timpul cuvenit Moise, însoţit de Aaron care i-a servit drept purtător de cuvânt, s-a prezentat înaintea lui Faraon şi a rostit mesajul divin privitor la eliberarea israeliţilor. El a fost luat în derâdere, Faraonul declarând: “Nu-L cunosc pe Iehova, şi nici nu voi lăsa pe Israel să plece”. Pentru un timp părea ca şi cum întreaga lucrare era o nereuşită. Acesta a fost un timp de probare a credinţei nu numai a lui Moise şi a lui Aaron, ci a tuturor israeliţilor. Faraonul, cu o mare împietrire a inimii, a emis decretul ca sarcinile israeliţilor să crească. Israeliţii prestau o muncă forţată, făcând cărămizi pentru clădirile publice. Se pare că acestea erau făcute din lut nears, iar paiele erau prevăzute ca liant. După noua regulă, israeliţii trebuiau să producă acelaşi număr de cărămizi pe zi, dar în plus trebuiau să cutreiere câmpiile şi tufişurile pentru a strânge un soi de mirişte pentru a le servi drept liant. Astfel sarcinile lor erau practic dublate; şi dacă nu le îndeplineau, erau bătuţi. Nu-i de mirare că israeliţii cu o credinţă mai slabă au murmurat împotriva lui Moise şi a lui Aaron şi au dat vina pe ei de creşterea sarcinilor lor! Cu toate acestea, prin aceste experienţe amare poporul a fost cu atât mai pregătit să primească libertatea oferită lor mai târziu prin providenţa lui Dumnezeu.

Şi nu este aceasta adevărat şi în ceea ce priveşte unele dintre libertăţiile noastre spirituale? Într-o oarecare măsură, la început eforturile noastre de a plăcea şi de a asculta de Dumnezeu aduc încercări mai mari ale cărnii, împotriviri mai mari din partea adversarului. Domnul ne întăreşte credinţa şi ne face să apreciem privilegiul de a fi eliberaţi de puterea păcatului şi a morţii şi de a fi introduşi în familia Sa.

Confirmări ale acestei relatări despre necazurile israeliţilor au fost descoperite de savantul francez M. E. Naville, în 1884. El a găsit cetatea Pitom, pe care au construit-o israeliţii (Exodul 1:11). În Muzeul Britanic din Londra şi în Muzeul Metropolitan din New York, se află expuse chiar unele din aceste cărămizi. Ca mărime, sunt pătrate cu latura de 10-20 cm şi cam 5 cm grosime ­— nearse, dar foarte tari. Un alt călător, descriind zidurile Pitomului, spune: “Rândurile de jos ale zidăriei şi până la o oarecare înălţime sunt din cărămizi bine făcute, cu paie tăiate în ele; dar mai sus rândurile de cărămizi nu sunt atât de bune. Paiele sunt lungi şi puţine, iar ultimele rânduri nu au paie deloc, ci au stuf, trestie şi plante de apă, care fuseseră amestecate cu lut în timpul facerii lor”.

pregătiri pentru canaan

Afirmaţia din Exodul 1:14 este în general înţeleasă că implică faptul că israeliţii au fost constrânşi să înveţe toate meseriile şi îndeletnicirile stăpânilor lor. Ei fuseseră de pe vremea lui Avraam un popor de păstori, şi prin această muncă au fost forţaţi, să zicem aşa, să intre într-o şcoală industrială în civilizaţia cea mai importantă din acele zile. Aceasta a fost o pregătire severă, dar una foarte folositoare şi fără îndoială o mare pregătire pentru necesităţile care le stăteau în faţă. Oare să spunem că toate aceste lucruri au fost la voia întâmplării? Nu vom spune oare că Domnul în providenţa Sa a lucrat cu ei — umilindu-i, precum şi calificându-i pentru marile ocazii pe care intenţiona să li le prezinte?

Oricine poate discerne conducerile Domnului în legătură cu Israelul tipic din vechime ar trebui să fie pe deplin pregătit să observe şi să aprecieze providenţele divine în cazul său propriu ca israelit spiritual. Cu toate acestea, puţine lecţii sunt mai greu de învăţat decât aceasta — că Dumnezeu supraveghează afacerile tuturor celor care sunt cu adevărat ai Lui. Totuşi, este bine să ne amintim că numai cei care au intrat într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu şi care menţin acea relaţie, îşi pot aplica cuvintele mângâietoare ale sf. Pavel: “Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28). Experienţele noastre actuale de dezamăgire, încercările, supărările, împotrivirile etc., sunt destinate să producă în noi roadele paşnice ale dreptăţii, şi astfel “lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă”.