Vol. 19, Martie-Aprilie 2011, Nr. 3 

Darurile de la Rusalii

1 Cor. 12:1-11

“Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh.” Vers. 4.

R 5223a W. T. 15 aprilie 1913 (pag. 123-124)

Rusaliile sau Cincizecimea marchează o perioadă foarte specială în marele Program al lui Dumnezeu pentru omenire. Ca importanţă se situează alături de marile evenimente legate de Domnul nostru Isus, şi anume, botezul Său la Iordan şi ungerea Sa cu Spirit sfânt, terminarea angajamentului de consacrare la Calvar, învierea din morţi a treia zi — naşterea Sa glorioasă sprituală, ca părtaş naturii divine.

Tot ceea ce a făcut Isus a precedat în mod necesar acceptarea vreunui membru al familiei umane la comoştenire cu El, sau recunoaşterea vreunuia ca fiu al lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a recunoscut pe Adam ca fiu al Său pe plan uman, “cu puţin mai prejos decât îngerii”, atâta vreme cât el a rămas ascultător şi loial; dar când a păcătuit şi a venit sub sentinţa divină cu moartea, el a călcat legământul cu Dumnezeu (Osea 6:7). De atunci înainte, Dumnezeu n-a mai avut fii printre oameni până la Isus, fiindcă toţi au fost imperfecţi, participând la imperfecţiunea tatălui Adam prin legile eredităţii.

Atunci Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, cu o viaţă necontaminată, o viaţă care nu se trăgea de la tatăl Adam şi de aceea nu era sub sentinţa lui. Pe Acesta, “sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi”, Dumnezeu L-a recunoscut ca Fiu al Său. Când Şi-a consacrat viaţa la Iordan şi a simbolizat-o prin botezul în apă, Dumnezeu I-a acceptat sacrificiul şi I-a acordat Spiritul Său sfânt prin puterea conceperii.

De atunci încolo, El a fost Fiul lui Dumnezeu în două sensuri: întâi după trup, apoi după spirit. Dar în aranjamentul lui Dumnezeu, Cel conceput de Spirit trebuia să triumfe prin jertfirea completă a celui trupesc. Această lucrare a lui Isus a fost îndeplinită la Calvar, unde Şi-a dat viaţa pentru păcatele întregii lumi.

Totuşi Dumnezeu nu putea recunoaşte lumea. Toţi oamenii erau păcătoşi şi au continuat să fie până când Isus S-a înălţat la cer, S-a înfăţişat înaintea Tatălui şi a dat satisfacţie pentru păcate. Să se observe însă că atunci n-a dat satisfacţie pentru toate păcatele, ci numai pentru păcatele bisericii — pentru păcatele celor care vor fi chemaţi de Tatăl şi care vor accepta chemarea să umble în urmele lui Isus. Cât despre lume, păcatele lor sunt încă asupra lor.

Singurul mod de a obţine iertarea păcatelor în acest Veac, prin umare, este să devină ucenic al lui Isus. Astfel, cum spune apostolul, noi, urmaşii lui Isus, am scăpat de condamnarea care este încă asupra lumii. Scripturile arată că Dumnezeu are un mod şi un timp diferit de a lucra cu lumea. El va lucra cu lumea prin Împărăţia milenară a lui Cristos, timp de o mie de ani, ca să risipească întunericul, să le ierte păcatele şi să-i ridice la perfecţiune umană. Între timp Dumnezeu lucrează numai cu Biserica; şi despre clasa Bisericii discută apostolul în lecţia de astăzi.

Clasa Bisericii şi-a început existenţa la Cincizecime — la Rusalii. De aceea spunem că acestea marchează o eră foarte importantă în lucrurile Bisericii. Este adevărat că Isus a chemat pe ucenici şi le-a spus diferite lucruri în timpul slujirii Sale; dar când i-a lăsat, i-a informat să zăbovească şi să nu-şi înceapă deloc lucrarea până când vor fi autorizaţi în mod cuvenit de către Tatăl, unşi în mod cuvenit cu Spirit sfânt. Această ungere pe care o vor primi va fi autoritatea lor şi le va da calităţile necesare ca să fie purtători de cuvânt şi ambasadori ai Tatălui şi ai Fiului.

Tatăl nu i-a putut recunoaşte mai devreme de Cincizecime, căci până la prezentarea meritului lui Cristos pentru ei, şi ei erau ca restul lumii — încă păcătoşi, condamnaţi. Când a venit binecuvântarea Cincizecimii, ea a arătat faptul că Isus S-a înălţat la Tatăl, şi că Tatăl îndurător L-a primit, I-a apreciat marea lucrare de sacrificiu şi a acceptat-o ca satisfăcătoare pentru păcatele Bisericii — ale Casei Credinţei. Pe baza iertării păcatelor, precum şi pe baza consacrării ucenicilor, pentru Dumnezeu şi pentru serviciul Său, a venit asupra lor conceperea de Spirit de la Cincizecime.

Darurile Spiritului

Trebuie să facem deosebire între darurile şi roadele Spiritului. Roadele Spiritului sfânt sunt cuprinse în dezvoltarea inimii şi a caracterului, roade care vin mai repede sau mai încet, potrivit personalităţii şi împrejurărilor fiecărui conceput de Spirit. Apostolul ne spune că aceste roade ale Spiritului pot fi văzute; ele sunt vizibile — “Smerenia, blândeţea, răbdarea, îndelunga răbdare, amabilitatea frăţească, iubirea”.

Aceste roade trebuie să fie dezvoltate în inima noastră; şi aceasta va însemna manifestarea lor mai mult sau mai puţin în cuvintele şi faptele noastre, precum şi în gândurile noastre. Cu cât creştinul este mai matur, cu atât sunt mai coapte aceste roade; dacă cineva nu are roade, nu este creştin; căci apostolul spune: “Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Dar acest Spirit al lui Cristos, aceste roade ale Spiritului, ar putea fi mai mult sau mai puţin umbrite de slăbiciunile cărnii; şi s-ar putea ca nu toţi să vadă în ce măsură fratele care este slab în carne luptă într-adevăr lupta bună împotriva spiritului lumii, a spiritului Adversarului şi a minţii cărnii sale.

Numai Dumnezeu cunoaşte inima, de aceea noi nu trebuie să judecăm nimic în privinţa gradului credincioşiei. Putem însă judeca, şi ar trebui să judecăm, dacă vedem sau nu roade bune sau rele în noi înşine sau în alţii care mărturisesc a fi urmaşi ai lui Isus. Învăţătorul a spus: “Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” Desigur că nu! Spinii şi mărăcinii sunt roade rele, care aparţin naturii rele, şi nu roade ale Spiritului, Domnului, care aparţin de noua creatură.

Dar când a venit Cincizecimea, ucenicii care Îl acceptaseră deja pe Isus n-au fost pregătiţi să dea dovadă imediat de roadă bogată, coaptă a Spiritului sfânt. A fost nevoie de zile, săptămâni, luni, ani pentru astfel de dezvoltare. Până atunci au fost oameni naturali. Numai cu câteva zile înainte Isus le spusese: “Dacă nu veţi deveni ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. El a înţeles că printre ei a fost o ceartă cine să fie cel mai mare; şi aceasta era contrar spiritului potrivit, necesar dacă voiau să fie socotiţi vrednici de participare în Împărăţia Lui. Vedem deci de ce fraţii care aşteptau în odaia de sus la Cincizecime n-au putut manifesta atunci roadele Spiritului. Dar a fost foarte necesar pentru ei să aibă ceva manifestare a favorii lui Dumnezeu şi este necesar şi pentru noi; să fie un mod în care Dumnezeu să arate că Isus a împlinit lucrarea Tatălui şi că acest sacrificiu pentru noi a fost acceptabil pentru Tatăl. Dumnezeu Şi-a arătat acceptarea prin acordarea anumitor daruri, care n-au fost roade ale Spiritului în vreun sens al cuvântului.

Aceste daruri au fost larg răspândite în Biserica timpurie şi au fost miraculoase. Unii care au primit darul Spiritului au vorbit o limbă, iar alţii alta, pe care înainte nu le-au cunoscut; unii au primit darul interpretării limbilor străine vorbite de alţii; unii au primit darul vindecării, iar unii au primit puterea să facă alte minuni.

Aceste daruri au servit un scop întreit: 1) Au dovedit favoarea divină şi că aceasta a venit prin Cristos, şi prin urmare au dovedit că El Se înălţase şi că toată lucrarea răscumpărării fusese satisfăcătoare pentru Tatăl. (2) Au fost dovezi pentru public că Dumnezeu era cu aceşti oameni. Aceasta îi făcea pe cei care iubeau pe Dumnezeu să cerceteze mesajul pe care ei îl aduceau. (3) Au fost o asigurare pentru ucenici că urmau în calea cea bună şi că Dumnezeu îi binecuvânta şi-i conducea.

Toate aceste experienţe, indispensabile pentru stabilirea Bisericii timpurii, au venit la un timp când astfel de manifestări erau foarte necesare. Biserica timpurie nu putea umbla prin credinţă ca noi. Aveau nevoie să fie ajutaţi de vedere, în măsura în care li s-a acordat; căci nu aveau Biblia. Nu aveau instrucţiuni de la Dumnezeu, cu excepţia celor venite prin aceste mijloace.

În lecţia de astăzi sf. Pavel explică situaţia. Când se întâlneau, unul vorbea într-o limbă necunoscută. Altul se ridica din altă parte, şi cu o putere care nu era a lui proprie interpreta limba străină vorbită de vorbitorul “în limbi”. Aceasta îi făcea pe fraţi să se adune în fiecare zi, în special în prima zi a săptămânii. Voiau să aibă părtăşie şi instruire, şi în acest mod le obţineau, Dumnezeu îndrumând în privinţa mesajelor date în limbi străine şi a interpretărilor.

Astfel Dumnezeu i-a învăţat în aproape singurul mod în care puteau primi învăţătură în timpul acela, dar foarte diferit de modul în care Îşi instruieşte acum poporul, sau l-a instruit din zilele apostolilor încoace. Astfel de instruire nu mai este necesară şi de aceea nu se mai face. În schimb, noi avem ceva mult mai bun. Avem Evangheliile, care relatează cuvintele Domnului nostru, pildele, cuvintele tainice etc.; avem Epistolele Noului Testament, comentariile apostolilor inspiraţi asupra scrierilor Vechiului Testament; şi avem profeţiile Vechiului Testament, despre care sf. Petru declară: “La care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă”. 2 Pet. 1:19.

EXPERIENŢA NOASTRĂ ESTE MAI BUNĂ

Cu aceste ajutoare date de sus, omul lui Dumnezeu, cum spune sf. Pavel, poate “să fie cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. Prin aceste canale, Spiritul sfânt instruieşte Biserica. Dar darurile Spiritului au fost necesare la Cincizecime. În locul acelor daruri avem roadele Spiritului, care mărturisesc favoarea lui Dumnezeu şi progresul nostru pe calea cea bună. Noi având mai multă lumină, Domnul cere de la noi mai mult decât a cerut de la Biserica timpurie — ca noi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere.

Sf. Pavel arată că toate aceste deosebiri în manifestările Spiritului au însemnat, nu spirite diferite, ci un Spirit, care lucrează în toată Biserica, cu un singur scop, acela de a-i zidi ca membre diferite ale singurului Corp al lui Cristos. El spune: “Sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. … Unuia îi este dat, prin Duhul, cuvânt de înţelepciune; altuia, cuvânt de cunoaştere, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, daruri de vindecare, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, interpretarea limbilor”.

“SUNTEŢI UN SINGUR TRUP”

Unitatea Bisericii, unul cu altul şi cu Domnul şi Capul lor, este în mod repetat prezentată de sf. Pavel şi în special în lecţia de astăzi. El arată că diferitele daruri i-a făcut în stare pe diferiţii membri ai corpului să coopereze pentru binele, edificarea şi zidirea lor reciprocă, în pregătirea lor pentru gloriile serviciului în Împărăţia viitoare. El spune că aşa cum corpul uman este unul, dar are multe membre, toate sub conducerea Capului, tot aşa este şi Corpul lui Cristos. Biserica este un corp, dar este compus din multe membre, toate sub conducerea Capului, Isus, lucrând prin Spiritul Adevărului, prin Cuvântul Adevărului şi prin providenţele divine.

Obiectivul organizaţiei Bisericii nu este convertirea lumii, ci este zidirea şi pregătirea ei pentru un serviciu viitor. Acel serviciu viitor este pentru a binecuvânta lumea. Dar înainte ca acel serviciu pentru lume să poată începe în mod cuvenit, Biserica însăşi trebuie să fie dezvoltată, probată, aprobată de Dumnezeu şi glorificată printr-o parte în Întâia Înviere.

O CALE NESPUS MAI BUNĂ

Sf. Pavel, mai departe în acelaşi capitol, spune cum trebuie să coopereze unul cu altul diferiţii membri ai Corpului, compensând imperfecţiunile altora, acoperind neajunsurile şi slăbiciunile altora, şi căutând numai binele Corpului în ansamblu. Nu trebuie să fie dezbinări, diviziuni, sectarism în Corpul lui Cristos, în Biserică, şi toţi membrii să aibă aceeaşi iubire unul pentru altul. Iubirea sectară şi mândria sectară să fie necunoscute. La fel, dacă unul dintre membri suferă, toţi să aibă compătimire faţă de el. El arată că Dumnezeu a pus în Corp pe diferiţii membri; mai întâi, apostolii; apoi, profeţii sau oratorii; şi în al treilea rând, învăţătorii; după aceea, minunile, darurile, ajutorările, diversitatea limbilor. Domnul nu le dă tuturor aceeaşi funcţie, ci fiecare să caute să folosească credincios talentele pe care le posedă; şi în timp ce folosesc aceste daruri, să caute să facă după toată capacitatea lor.

Apoi apostolul adaugă: “Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună”, mai bună decât oricare din aceste daruri. Continuând (cap. 13), el declară că cineva ar putea avea aceste daruri şi totuşi să eşueze complet; şi că era necesar, chiar şi cu darurile, să cultive roadele Spiritului. Căci, chiar dacă am avea darul prorociei, înţelegerea tuturor tainelor şi toată cunoştinţa, şi am avea toată credinţa dar n-am avea iubire — marele rod al Spiritului — n-am fi nimic. Mai mult, el declară că darurile vor avea sfârşit, dar roadele vor dura veşnic.

Este deci important ca în analizarea binecuvântărilor Rusaliilor să ne amintim că fără roadele Spiritului n-am fi nimic şi n-am avea nici o parte în glorioasa Împărăţie mesianică, pe care o aşteptăm şi pentru care ne rugăm: “Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”.