Vol. 19, Iulie-August 2011, Nr. 5 

CALITĂŢILE ŞI ATRIBUTELE LUI IEHOVA

R 5209 W. T. 1 aprilie 1913 (pag. 101-103)

Scripturile declară că există un “început al creaţiei lui Dumnezeu”. Calităţile şi atributele Sale erau aceleaşi atunci ca şi acum; fiindcă Scripturile arată că El nu Se schimbă — “este acelaşi ieri şi azi şi în veci”. Evr. 13:8; Ps. 90:1, 2.

Caracterul complet al perfecţiunii divine este de aşa natură încât Iehova nu are nevoie de tovărăşie pentru a fi fericit. Cel a cărui “locuinţă este veşnicia” este independent. Crearea omului şi a îngerilor a fost din plăcerea Lui, fiindcă, din bunăvoinţă, El doreşte să facă bine, să dea capacitate de a simţi plăcere şi să-i dea ocazie de împlinire. Mai mult, cel mai mare bine al creaturilor Sale cere o manifestare deplină a tuturor elementelor caracterului divin — Dreptatea, Iubirea, Puterea şi Înţelepciunea divină.

A Crede În Existenţa Lui Satan Este Logic

Declaraţia Bibliei în privinţa Puterii Tatălui este c㠓ochii Domnului îinteligenţa lui Iehovaş sunt în orice loc, văzând răul şi binele” (Prov. 15:3). Această afirmaţie implică faptul că exi­stă lucruri rele şi bune; lucruri pe care Dumnezeu le aprobă şi pe care le dezaprobă. Acest citat este cel mai aproape de o sugestie care se află în Scripturi referitoare la omniprezenţa lui Dumnezeu.

Faptul că Domnul are cunoştinţă de toate stările de lucruri nu este în dezarmonie cu alte fapte, că El permite stările pe care le dezaprobă şi despre care declară că în cele din urmă le va distruge. “Domnul … nimiceşte pe toţi cei răi.” Ps. 145:20.

Dacă acceptăm marea promisiune divină, că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, atunci suntem obligaţi să acceptăm declaraţia că exi­stă o fiinţă numită Satan, că el este “dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4:4) şi că el “lucrează acum în fiii neascultării” (Efes. 2:2). Aceste cuvinte implică nu numai că există principii rele care lucrează în această lume, dar că în spatele lor sunt fiinţe spirituale rele, pe care Satan le inspiră şi prin care lucrează.

Sunt anumite declaraţii în privinţa lui Satan care n-ar putea fi aplicate în mod cuvenit la un principiu al răului sau la o lucrare a erorii; ca, de exemplu, Isus a spus că Satan a fost un “ucigaş” de la început — şi un “mincinos” (Ioan 8:44). Erorile şi principiile nu sunt ucigaşi şi mincinoşi. Ar fi o folosire greşită a limbii dacă am face astfel de aplicare. Numai o fiinţă inteligentă poate fi ucigaş şi mincinos. Prin urmare, Scripturile sprijină afirmaţia că există o astfel de fiinţă, Satan, şi că el Îi este opus lui Dumnezeu.

Dacă ar fi să presupunem continuarea veşnică a lui Satan ca fiinţă, ca adversar al lui Dumnezeu, chestiunea ni s-ar părea stranie, fiindcă n-ar fi în acord cu ideea noastră despre puterea lui Dumnezeu. Avem declaraţia Scripturilor în privinţa domniei lui şi a distrugerii lui finale (Evr. 2:14). Cu această informaţie, avem o idee raţională, logică asupra subiectului. Când ne gândim la prezentarea scripturală mai departe, că la început Satan n-a fost o fiinţă rea, ci el a devenit rău prin exercitarea libertăţii personale şi a devenit inamicul lui Dumnezeu, subiectul pare să fie clar şi raţional. De fapt, aceasta este singura soluţie raţională a problemei existenţei lui.

A prespune că nu există Satan, înseamnă a presupune că Dumnezeu a permis prin Cuvântul Său ca omenirea să fie înşelată  în această privinţă, sau că diavolul este o manifestare a lui Dumnezeu însuşi — o poziţie care este inimaginabilă. Nu este logic nici să spunem că există un diavol, un împotrivitor al lui Dumnezeu, şi în acealaşi timp să susţinem că Dumnezeu este totul în toţi şi este omniprezent — prezent peste tot. Dar nu găsim că această declaraţie din urmă este biblică. Declaraţia scripturală este că la sfârşitul Veacului Milenar, când Cristos va fi cucerit păcatul şi pe Satan, când Satan va fi fost distrus, şi când Împărăţia universului va fi în armonie absolută, atunci Dumnezeu va fi totul în toţi (1 Cor. 15:28). În toată eternitatea nu va mai fi împotrivire la voinţa Lui. Însă acum este împotrivire în multe locuri şi de multe ori. Dar în cele din urmă Dumnezeu va avea control deplin.

Atotputernicia lui Iehova

A spune că Dumnezeu este tot numai Putere, ar fi un sofism de limbaj, care adesea l-ar induce în eroare pe cel care întreabă şi pe cel care încearcă să-i răspundă. Declaraţia nu este corectă. Dacă Dumnezeu este tot numai putere, atunci El nu este Iubire, sau Dreptate, sau Înţelepciune. El ar fi astfel limitat la acel mare atribut, al Puterii, sau forţei. O minte logică nu poate gândi astfel. Aceasta este însă o formă de declaraţie, care se foloseşte adesea, poate neintenţionat, dar foarte dăunătoare pentru facultăţile de gândire.

Biblia nu spune nicăieri că Dumnezeu este tot numai Putere. Este o deosebire marcată între a fi putere şi a exercita putere. Dumnezeu este atotputernic. El are capacitatea de a exercita putere în orice direcţie, cât voieşte El. Dacă ar fi vrut, l-ar fi putut crea pe Satan aşa încât acesta să nu poată gândi sau face altfel decât în armonie cu voinţa divină; sau Şi-ar fi putut exercita puterea să-l zdrobească pe adversar şi astfel l-ar fi distrus cu mult timp în urmă. Dar i-a permis lui Satan să existe timp de şase mii de ani, astfel că nu-l restrânge pe diavol de la a face rău. Scripturile însă ne spun că în cele din urmă Dumnezeu îl va distruge pe Satan.

Sfera de exercitare a Puterii divine este universul, dar pentru mintea noastră limitată este greu să înţeleagă sensul acestui cuvânt — univers. Astronomii ne spun că prin foto-astronomie pot vedea aproape 125.000.000 de sori — centre de sisteme solare ca al nostru, cu probabil mai mult de un miliard de planete, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu Pământul nostru. Acestea, putem presupune, sunt în proces de dezvoltare, sunt în pregătire pentru a avea locuitori, pe care marele Creator îi va da la timpul cuvenit. Din punct de vedere scriptural însă, marea lucrare a creaţiei umane a început cu Pământul nostru. Ce idee nelimitată avem în simpla sugestie că miliardul de lumi vor fi populate, şi că lecţiile dreptăţii şi păcatului, vieţii şi morţii veşnice, care se dau acum ca învăţătură omenirii, nu vor mai trebui să fie repetate!

Rămânem uimiţi de imensitatea spaţiului şi de legea şi ordinea care domnesc pretutindeni! Consimţim din inimă la cuvintele profetului David: “O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte îl face cunoscut altei nopţi, fără grai, fără cuvinte; totuşi glasul lor este auzit” (Ps. 19:2, 3). Persoana care poate privi această manifestare a puterii supraomeneşti şi crede că aceste lumi s-au creat singure, dă dovadă, pentru majoritatea dintre noi, că, dacă are creier, acesta este grav tulburat, dezechilibrat. Oricine, care după gândire serioasă, ajunge la concluzia că nu există Dumnezeu, că totul a ajuns să fie cum este din întâmplare sau prin funcţionarea unei forţe oarbe — acea persoană este descrisă în Scripturi prin cuvintele următoare: “Nebunul zice în inima lui: “Nu exi­stă Dumnezeu””. Ps. 14:1.

Aşa cum instrumentele ştiinţifice ne demonstrează imensitatea universului, ne dăm seama că profetul a folosit cuvinte într-adevăr foarte moderate în descrierea puterii maiestuoase şi a măreţiei Creatorului, când Îl reprezintă pe Iehova cântărind munţii cu cântarul şi măsurând apele cu mâna Lui (Is. 40:12). Din punctul Lui de vedere, o mie de ani nu sunt decât o strajă din noapte (Ps. 90:4). Cât de mici ne simţim toţi în prezenţa Dumnezeului nostru! Nu este de mirare că unii oameni mari sunt înclinaţi să spună că omenirea este prea nesemnificativă din punctul de vedere divin pentru a fi vrednică de chiar cea mai mică atenţie — cu atât mai puţin să fie subiect al grijii şi providenţei divine!

Atotştiinţa Lui Iehova

A spune că Dumnezeu este tot numai Cunoştinţă, este de asemenea o declaraţie incorectă. Dacă Dumnezeu ar fi tot numai Cunoştinţă, cum ar putea fi tot numai Putere? Dumnezeu are toată Cunoştinţa, posedă toată Cunoştinţa. Dar aceasta este o chestiune diferită. Dacă spunem: “Băiatul are un cerc”, nu vrem să spunem că este un cerc. A fi un cerc şi a avea un cerc nu este acelaşi lucru. Dumnezeu este atotştiutor, adică, El ştie toate lucrurile. Chiar acest lucru dovedeşte că El este un Dumnezeu personal. Nu poate exista cunoştinţă fără personalitate. Cunoştinţa implică cunoaşterea lucrurilor exterioare. Printre lucrurile din afara Persoanei divine există lucruri bune şi rele.

Când citim că Dumnezeu l-a creat pe om în chipul şi asemănarea Sa (Gen. 1:26, 27), putem şti că omul nu este Dumnezeu. El a fost doar făcut în chipul lui Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu este perfect, de aceea fiinţa umană făcută în chipul Lui ar fi satisfăcătoare pentru El. Acea fiinţă umană a avut cunoştinţă. Dar ea a neglijat Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel a învăţat ceva prin neglijenţa sa. Ce a învăţat este menţionat în Scripturi. “Iată că omul a ajuns ca unul din Noi îElohimş cunoscând binele şi răul” (Gen. 3:22). Această declaraţie dovedeşte că Dumnezeu cunoaşte binele şi răul.

Dacă Dumnezeu n-ar deosebi răul de bine, atunci n-ar putea fi Instructorul nostru. Prin legea Sa, principiile Sale, Dumnezeu pune înaintea noastră ceea ce este corect şi ceea ce este greşit. Adam a ştiut cum să deosebească ce este corect de ce este greşit, dar neascultarea sa i-a crescut cunoştinţa atât a binelui cât şi a răului. În starea sa căzută, omul nu poate hotărî întotdeauna între ele. De aceea Dumnezeu i-a dat lui Israel o Lege şi cunoaşterea acelei Legi îl ajută să facă deosebire între bine şi rău.

Unul din vechime a spus: “Tu eşti un Dumnezeu care Te ascunzi” (Is. 45:15). Cât este de adevărat! Ca rezultat, lumea prin înţelepciunea ei nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. În Înţelepciunea şi Iubirea Sa, El este aproape, totuşi poate fi văzut numai de aceia ai căror ochi ai înţelegerii au fost deschişi. Dar suntem bucuroşi că vine timpul când toţi ochii orbi vor vedea clar. “Cât este de adevărat că Eu sunt viu”, zice Iehova, “aşa slava Domnului va umple tot pământul.” “Pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Num. 14:21; Hab. 2:14). Atunci toţi vor vedea ce a înfăptuit Dumnezeu, iar orbirea noastră temporară nu va face decât să accentueze strălucirea glorioasă a Înţelepciunii, Dreptăţii, Iubirii şi Puterii Sale.

“Dumnezeu este dragoste”

Dumnezeu este Dragoste în sensul că termenul Dragoste reprezintă principiul central al caracterului divin. În Dumnezeu nu exi­stă nimic contrar dragostei. Scripturile nu învaţă că nu există nicăieri altceva în afară de dragoste — că Dumnezeu este peste tot şi dragostea este peste tot. Dar ele învaţă că Dumnezeu are un caracter iubitor. Aceasta nu militează împotriva celorlalte declaraţii, că Dumnezeu este drept, înţelept şi puternic. Dar această caracteristică a Iubirii reprezintă Fiinţa divină cel mai bine dintre toate. Toată Dreptatea Lui este în armonie cu Iubirea. El nu-Şi exercită Dreptatea sau Puterea într-un sens rău, fiindcă toate atributele Sale lucrează împreună pentru binele tuturor creaturilor Sale.

Scripturile ne încurajează să gândim pornind de la cunoscut la necunoscut. Ele ne spun că deşi Dumnezeu este atât de mare, atât de înţelept, atât de puternic, El este şi drept şi iubitor. Şi cu cât analizăm mai mult această chestiune, cu atât mai raţională apare descrierea biblică a Celui Atotputernic. Puterea Sa o vedem demonstrată. Înţelepciunea Unuia atât de mare nu poate fi pusă la îndoială. Când ne gândim, ar putea unul atât de înţelept şi de puternic să fie nedrept sau lipsit de generozitate? Inimile noastre răspund, nu! Nimeni nu este într-adevăr mare dacă este lipsit de dreptate şi de iubire. Deoarece este sigur că Dumnezeul nostru este Iehova, El trebuie să posede aceste calităţi.

Când am venit în contact cu Biblia, şi în special după ce am învăţat ceva din învăţăturile ei şi ne-am debarasat de denaturările care s-au adunat în legătură cu ea în timpul Veacurilor Întunecate — atunci am început s-o recunoaştem ca Mesajul lui Iehova pentru creaturile Sale. Ea ne informează că marele Creator al universului nu este numai Atotputernic şi Atotînţelept, ci şi iubitor şi bun, cu Dreptatea ca temelie a imperiului Său (Ps. 89:13, 14). Din Biblie învăţăm, de asemenea, că Creatorul nostru a binevoit să ne facă în chipul Său, în asemănarea morală a Sa, cu scopul de a ne putea bucura de El şi de roadele dreptăţii Sale toată eternitatea.

Toată Puterea, toată Dreptatea, toată Înţelepciunea lui Dumnezeu trebuie să fie folosite în acord cu propriul Său caracter, care este Iubire. De aceea, El va folosi înţelepciune iubitoare, dreptate iubitoare faţă de toată creaţia în exercitarea Puterii Sale iubitoare pentru binele lor. El a creat pe om. I-a permis lui Adam să nu asculte de Legea Sa, spunându-ne că El a ştiut dinainte ce va face omul şi că El i-a permis omului să greşească. Is. 46:9, 10.

În faptul că a permis să intre păcatul în lume, Dumnezeu a avut două obiective în vedere. El a avut ca scop să dea îngerilor o ilustraţie în privinţa rezultatelor ascultării şi neascultării. De asemenea a intenţionat ca familia umană să câştige o lecţie din această experienţă. Astfel ştim că aranjamentul lui Dumnezeu a fost de la început să fie o înviere a morţilor. “După cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii.” 1 Cor. 15:21, 22.

Dacă ar fi să luăm oricare fragment de Scriptură ca bază pentru un sistem de doctrină, ne-am pomeni fie că am învăţa universalismul pe de o parte, fie că am pretinde că Dumnezeu nu are Înţelepciune, sau că El a plănuit răul, sau câte altele. Am intra în tot felul de încurcături. Dar când vedem aranjamentul perfect al Dreptăţii, Înţelepciunii, Iubirii şi Puterii lui Dumnezeu, şi ne dăm seama că El are scopuri bune în legătură cu răul, că El a determinat ce va face şi ce nu va face acesta, atât în influenţa lui actuală, cât şi în influenţa lui finală, aceasta ne dă încredere în caracterul lui Dumnezeu.

Permisiunea Răului

Numai dintr-un punct de vedere pot fi discernute Înţelepciunea şi Iubirea lui Dumnezeu în legătură cu istoria omenirii. Aceasta trebuie să includă şi Veacul care acum este pe cale să intre — perioada domniei de dreptate a lui Mesia. Acesta va fi timpul când fiecare membru al rasei lui Adam, care are parte de pedeapsa păcatului şi a morţii din pricină că a moştenit slăbiciunile  lui, va fi eliberat de acestea; timpul când cunoştinţa slavei lui Dumnezeu va fi acordată fiecărei fiinţe umane şi fiecare va avea ocazie deplină, prin ascultare, să câştige viaţă veşnică.

Lecţia învăţată până acum este cea a bunătăţii şi a severităţii lui Dumnezeu — bunătatea Lui prin aceea că ne-a adus în existenţă, iar severitatea Lui în pedepsirea încălcării voite a tatălui Adam; de asemenea, atât pentru oameni cât şi pentru îngeri, Dreptatea, Dreptatea neclinită. Următoarea lecţie de învăţat pentru creaturile inteligente ale lui Dumnezeu este aceea că Dumnezeu este Iubire. Temelia pentru aceste lecţii este deja pusă în Jertfa de Răscumpărare a lui Isus, prin care şi datorită căreia El devine Răscumpărătorul şi Restauratorul lumii. Puţini pot crede acest Mesaj prin credinţă; şi nu mulţi au urechea credinţei sau ochiul credinţei. Numai sfinţii pot aprecia acest fapt mare în prezent.

Ceea ce este acum secret şi înţeles numai de către puţini, va fi arătat curând fiecărei creaturi din ceruri şi de pe pământ. Atunci toţi vor vedea şi vor putea aprecia marele fapt că rescumpărarea realizată prin jertfa lui Isus este pentru toată lumea şi înseamnă o eliberare deplină din condamnarea păcatului şi a morţii care a trecut asupra lui Adam şi a întregii sale rase, pentru toţi cei care o vor accepta ca un dar de la Dumnezeu. Restul vor fi distruşi în Moartea a Doua.

Moartea A Doua Esenţa Înţelepciunii

Cât despre Moartea a Doua, cu uşurinţă vedem că dacă Dumnezeu l-a creat pe om în chipul Său, neapărat omul trebuie să fie un agent moral liber, altfel n-ar putea fi în chipul lui Dumnezeu. Dacă omul a fost creat un agent moral liber, el trebuie să aibă puterea sau privilegiul să voiască atât greşit cât şi corect. Dacă el îşi exercită puterea în direcţia răului, Dumnezeu are puterea să-l distrugă. Pe de altă parte, dacă el trăieşte în armonie cu dreptatea, Dumnezeu are puterea să-i acorde viaţă în toată eternitatea.

Nimicirea celor răi în Moartea a Doua este esenţa Înţelepciunii. Cât despre declaraţia că Dumnezeu este prea curat ca să vadă răul (Hab. 1:13), ideea din original pare să se refere la caracterul lui Dumnezeu, că este aşa de curat şi aşa de drept, încât nu va continua să vadă răul. Nu va permite răul să existe toată eternitatea, fiindcă această stare nu-I este plăcută.