Vol. 19, Septembrie-Octombrie 2011, Nr. 6 

SĂ NE FACEM PRIETENI CU AJUTORUL MAMONEI

Gen. 33:1-15

“Şi fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu

pe voi în Hristos.” Efes. 4:32 .

R 5205 W. T. 15 martie 1913 (pag. 90-91)

Marele Învăţător i-a sfătuit pe urmaşii Săi: “Faceţi-vă prieteni cu ajutorul Mamonei nedreptăţii”. Cu alte cuvinte, urmaşii Săi să nu fie egoişti şi zgârciţi, sau să pretindă până la ultimul leu sau ban. Să fie generoşi în relaţiile lor şi prin aceasta să-şi asigure prietenia celor care altfel i-ar putea urî. Cu alte cuvinte, urmaşii lui Isus să aibă ambiţii cereşti în loc de cele pământeşti, şi ei să fie dispuşi să permită altora să fie avantajaţi în lucrurile pământeşti dacă prin aceasta pot promova interesele lor spirituale. Lucrul acesta este bine exemplificat în lecţia noastră de astăzi.

SĂ DĂM TOTUL PENTRU FAVOAREA LUI DUMNEZEU

Într-o lecţie anterioară am văzut cum Iacov, de bună voie, cu bucurie, a renunţat la toate bogăţiile pământeşti ale lui Avraam şi Isaac, şi le-a lăsat toate în posesia lui Esau, cerând numai să fie moştenitorul binecuvântărilor spirituale — marea Făgăduinţă făcută lui Avraam, confirmată lui Isaac şi lui însuşi. Acea Făgăduinţă n-a fost în privinţa prezentului, ci în privinţa viitorului; a fost numai prin credinţă. Ce i-a păsat lui Esau de o făgăduinţă pentru viitor? El a dorit ceea ce a primit — o moştenire pământească. Chiar după ce a primit posesiunea moştenirii pământeşti, nu găsim că s-a gândit vreodată la Legământ, care spune: “În sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului”.

Dar Legământul a fost tot timpul cel mai important în mintea lui Iacov. El nu s-a certat cu Esau pentru binecuvântarea pământească, deşi aceasta era inclusă în achiziţia pe care o făcuse. El a vrut să-i dea lui Esau toate binecuvântările pământeşti, dacă putea moşteni această mare binecuvântare din viitor. Tot cursul vieţii, Iacov a fost condus de această mare Făgăduinţă. Dacă Sămânţa de Binecuvântare trebuia să vină prin el, atunci trebuia să aibă copii; prin urmare s-a căsătorit şi a crescut o familie mare, identificându-i pe toţi cu sine în Făgăduinţa originară. Acumularea bogăţiei, a turmelor şi cirezilor, a fost pe aceeaşi linie — o dorinţă de a deveni mare şi influent, în armonie cu acea Făgăduinţă.

Sub îndrumarea Domnului, a plecat de la casa unchiului său Laban, cu turmele, cirezile şi servitorii pe care le acumulase treptat acolo. Sub îndrumare divină se întorcea în ţara tatălui său. Deşi trecuseră douăzeci de ani de când plecase de acasă, simţea o timiditate faţă de fratele său Esau, şi s-a rugat Domnului pentru aceasta, amintindu-I de Făgăduinţa în care se încredea.

Apoi a trimis vorbă fratelui său că venea. După aceea a pregătit un dar — un dar de valoare considerabilă pentru acele timpuri — două sute şi douăzeci de oi, două sute şi douăzeci de capre, şaizeci de cămile, cincizeci de vite, treizeci de măgari, conduse de servitori. Ce proporţie din turmele şi cirezile sale erau acestea, nu ştim, dar ele au reprezentat lungi ani de trudă din partea lui Iacov. Erau însă lucruri pământeşti — lucruri din timpul de acum — şi Iacov le-a socotit ca nimic în comparaţie cu marea Făgăduinţă pe care o poseda. El a putut da partea sa frumoasă din mamona pământească în dar fratelui său Esau, ca să-i cumpere favoarea, bunăvoinţa. El nu-i era dator lui Esau; mai degrabă Esau îi era îndatorat lui.

Iacov, mai tânăr cu câteva minute, cumpărase de la fratele său geamăn mai mare toată partea întâiului-născut, care încludea partea cea mai mare a bogăţiilor pământeşti ale lui Isaac. Iacov lăsase toate acestea în mâinile lui Esau. Acesta din urmă, destul de natural, se putea aştepta ca Iacov să vină acum să-i pretindă bogăţiile — să ia în stăpânire proprietatea.

Esau era gata să lupte pentru ea, desigur. Chiar dacă Iacov ar fi protestat că n-avea nici o pretenţie la proprietate, Esau l-ar fi judecat după standardele sale şi ar fi crezut că la un timp potrivit Iacov ar fi dat un atac. Astfel ar fi început o rivalitate între cele două familii — o vrajbă. Astfel de vrajbă ar fi fost nefavorabilă pentru speranţele lui Iacov în legătură cu Făgăduinţa avraamică. El trebuia să fie conlucrător cu Dumnezeu în problema stabilirii seminţei sau urmaşilor săi, numeroşi şi influenţi, şi calificaţi să binecuvânteze la timpul cuvenit toate familiile pământului.

Înţelepciunea Cursului Lui Iacov

Iacov nu numai că i-a oferit darul lui Esau, ci a şi insistat să-l accepte. Va fi ca o garanţie a bunei credinţe între ei. Va vindeca orice rană veche. Esau va fi cu atât mai dispus să vadă prosperitatea fratelui său; căci şi-a dat seama că a primit ce era mai bun de la Iacov; mai întâi, a primit patrimoniul, apoi a primit în plus un dar bogat.

Evident, cursul lui Iacov a fost cel înţelept. El avea încă mult şi Dumnezeu putea să-i dea încă pe atâtea oi, capre, vite, cămile şi măgari, cum voia El. Preocuparea lui principală era susţinerea a tot ce aparţinea de acea mare Făgăduinţă avraamică în care se desfăta, a cărei împlinire era dincolo de viaţa de acum.

Lecţia Generozităţii

O lecţie pe care noi ca creştini o putem extrage din experienţele lui Iacov este generozitatea faţă de lume — faţă de cei care nu au nici un interes în Făgăduinţa cerească. Nu vrem să facem o comparaţie între Iacov şi noi înşine, în sensul de a-l prezenta ca model pentru conduita creştină. Dimpotrivă, arătăm că în timp ce credinţa lui Iacov a fost lăudabilă şi poate fi copiată de noi, poziţia lui în faţa lui Dumnezeu a fost foarte diferită de a noastră. În timp ce el a fost moştenitorul Făgăduinţei avraamice şi Biserica creştină este de asemenea moştenitoare a acesteia, totuşi moştenirea noastră este diferită.

Am văzut deja că Făgăduinţa avraamică va avea o dublă împlinire. Împlinirea pământească va veni pentru Avraam, Isaac şi Iacov şi toţi credincioşii; în timp ce împlinirea mai înaltă, cerească, va veni pentru Cristos şi urmaşii Săi concepuţi de Spirit — adevăraţii creştini din acest Veac Evanghelic. Numai cei concepuţi de Spirit de la Cincizecime încoace s-au bucurat de privilegiile binecuvântate ale Şcolii lui Cristos şi au fost capabili să dezvolte roadele şi harul Spiritului sfânt.

Totuşi, principiul general este bun atât pentru Moştenitorii spirituali cât şi pentru moştenitorii naturali ai Făgăduinţei — că credinţa în Făgăduinţă face ca toate celelalte lucruri ale vieţii să fie pe plan secundar; de aceea, aşa cum Iacov a fost dispus să lase la o parte toate celelalte ambiţii, scopuri, speranţe şi iubiri, dorind numai să vadă împlinirea acestei Făgăduinţe avraamice şi să predea drepturile şi privilegiile pământeşti în favoarea ei, la fel trebuie şi noi, Moştenitorii spirituali — ba chiar mai mult. Noi avem mare avantaj în toate modurile. Noi putem înţelege Făgăduinţa mai bine ca ei.

Vedem cum Dumnezeu a început deja pregătirea pentru împlinirea acelei Făgăduinţe prin trimiterea Fiului Său să răscumpere rasa noastră, şi astfel să facă posibilă binecuvântarea tuturor familiilor pământului la timpul cuvenit. Vedem mai departe că Isus, după ce a răscumpărat omenirea, a fost mult înălţat, şi acum, în putere şi mare slavă, aşteaptă numai să vină timpul când Biserica Sa spirituală, aleasă, să fie completă. Atunci Împărăţia Mesianică va fi stabilită; şi atunci Avraam, Isaac, Iacov şi toţi moştenitorii credincioşi ai părţii pământeşti de moştenire vor fi treziţi din mormânt, să se bucure de partea lor în marea lucrare de binecuvântare a lumii, pe care a promis-o Dumnezeu.

Aşa cum Iacov a părăsit casa tatălui său, lăsând totul fratelui său, fără ceartă, având încredere numai în Făgăduinţa cerească, la fel trebuie şi noi israeliţii spirituali, să părăsim toate speranţele şi scopurile pământeşti, pentru comoştenire cu Cristos în Împărăţia cerească. După cum Iacov a fost bucuros să dea cadouri frumoase fratelui său de dragul păcii şi prosperităţii, şi să contribuie la împlinirea aranjamentului lui Dumnezeu sub această Făgăduinţă, la fel trebuie şi noi ca creştini, să fim dispuşi să dăm partenerilor noştri de viaţă, vecinilor, prietenilor şi fraţilor partea mai mare a lucrurilor bune pământeşti, dacă prin aceasta putem face să înainteze interesele cauzei Domnului în legătură cu Făgăduinţa avraamică, în care ne încredem.

Lumea are lucrurile vieţii de acum. Ele sunt premiul ei. Omenirea şi-a legat inima de aceste lucruri pământeşti— nu cunoaşte altceva mai înalt. Noi, dimpotrivă, apreciem lucrurile cereşti, socotind, cum a spus apostolul, că toate lucrurile pământeşti sunt nevrednice să fie comparate cu cele dintâi. Noi, asemenea sf. Pavel, socotim cele mai mari lucruri pământeşti numai ca pierdere şi gunoaie ca să-L câştigăm pe Cristos — ca să putem câştiga comoştenire cu Isus în marea binecuvântare de la Dumnezeu, devenind membri ai Seminţei spirituale a lui Avraam şi participând la glorioasa lucrare a acestei Făgăduinţe — binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Gal. 3:29.

Iubiţi Lucrurile De Sus

Dumnezeu i-a învăţat pe Vrednicii din Vechime anumite lecţii de credinţă şi ascultare. Şi ce bine le-au învăţat ei! Ce multă credinţă vedem manifestată în cursul vieţii lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov şi a tuturor celor enumeraţi de sf. Pavel în Evrei 11! Cum ascultarea lor le-a dovedit loialitatea şi credinţa!

Nu suntem surprinşi că acele caractere nobile vor avea un loc frumos în lucrarea de binecuvântare a omenirii în Împărăţia Mesianică. Experienţele lor în viaţă au fost o şcoală, o practică şi o pregătire pentru ceea ce le stă în faţă în Împărăţia Mesianică. Dacă au fost credincioşi lui Dumnezeu şi s-au încrezut în El la întuneric, şi au sacrificat interesele pământeşti cu loialitate, făcând voia Lui, cât de siguri putem fi că nu vor fi mai puţin loiali, mai puţin credincioşi, mai puţin ascultători când, ca fiinţe umane perfecte în condiţiile favorabile ale Împărăţiei lui Mesia, marele Mesia le va încredinţa un serviciu onorabil şi putere!

Cine nu poate vedea că dacă de la Vrednicii din Vechime din Casa Servitorilor s-a cerut încercare în privinţa ascultării, credinţei, loialităţii, cu mult mai mult de la membrii concepuţi de Spirit ai Bisericii creştine se cere încercare pe aceleaşi linii! Sunt două motive pentru care încercarea noastră trebuie să fie mai amănunţită decât a lor. 1) Noi suntem membri ai Casei Fiilor, în timp ce ei au fost membri ai Casei Servitorilor. Noi avem nu numai spiritul conceperii ca Fii ai lui Dumnezeu, ci în plus avem lumină mult mai clară care străluceşte asupra revelaţiei divine, făcându-ne cunoscută voinţa lui Dumnezeu şi arătându-ne cum se realizează Planul Lui. 2) Pe lângă aceasta, încercarea noastră este pentru o poziţie mult mai înaltă, de slavă şi onoare — “ca să putem deveni părtaşi firii dumnezeieşti”; ca să putem fi comoştenitori cu Cristos în Împărăţia Sa pe planul ceresc, spiritual, încă mai important decât planul pământesc, pe care-l vor primi Vrednicii din Vechime. După cum spune sf. Petru: “Ce fel de oameni ar trebui să fim” — noi care am avut aşa de mari favoruri şi privilegii şi iluminare!

Atunci, dacă Avraam a lăsat casa tatălui său — neamurile — ca să fie străin, într-o ţară străină, în ascultare de conducerea lui Dumnezeu, va aştepta Domnul mai puţină credinţă şi ascultare de la copiii Săi concepuţi de Spirit din acest Veac Evanghelic? Desigur că nu! Dacă Iacov a predat toate drepturile sale la proprietatea tatălui, să nu fie copiii lui Dumnezeu concepuţi de Spirit dispuşi să facă la fel de mult, sau mai mult? Dacă Iacov a fost dispus să dea generos din posesiunile sale pământeşti pentru a asigura pacea cu cei care-i datorau mult, n-ar trebui noi, care am primit Spirit sfânt, să fim dispuşi să dăm încă mai generos din acest mamon al lumii, sau din bogăţii, celor care iubesc lumea de acum, pentru a ne asigura libertăţile şi privilegiile, pe care noi le preţuim în special ca ocazii de a ne întări chemarea şi alegerea pentru darurile şi chemarea cerească în legătură cu Planul divin?

În Final Textul Nostru De Bază

Textul nostru de bază nu pare la început foarte strâns legat de lecţia noastră. Totuşi exi­stă o legătură. Aceasta: Oricine cultivă spiritul generozităţii şi bunăvoinţei faţă de alţii în interesul cauzei Domnului, prin aceasta îşi formează caracterul. Genero­zitatea în relaţiile cu vrăjmaşii, cu lumea, ne va face treptat mai generoşi în toate relaţiile noastre — în casa noastră, în familia noastră şi în special în familia Domnului, la care se referă textul nostru.

“Fiţi buni unii cu alţii şi miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul cum v-a iertat şi pe voi Dumnezeu în Hristos.” Să nu uităm că Biserica din acest Veac Evanghelic este reprezentată ca fiind în Şcoala lui Cristos, să fie învăţată şi pregătită pentru serviciu divin, glorie, onoare, în asociere cu marele Răscumpărător în timpul Domniei Sale mesianice. Să nu uităm că lecţiile din această Şcoală sunt pentru harurile Spiritului sfânt, şi în măsura în care obţinem aceste haruri vom fi pregătiţi pentru un loc în Împărăţie, la care ne-a chemat Dumnezeu. În măsura în care poporul lui Dumnezeu neglijează cultivarea acestor roade ale Spiritului, în aceeaşi măsură vor fi nepotriviţi să aibă parte în Împărăţia lui Mesia.

Nu este oare tocmai esenţa îndemnului sf. Petru, când spune: “Să uniţi cu credinţa voastră virtutea, cu virtutea cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea” etc.? “Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului … căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”; “dar cine nu are aceste lucruri este orb, nu vede departe” şi se uită numai la lucrurile acestei vieţi, şi nu va fi pregătit pentru examenul de absolvire de dinainte de inaugurarea Noii Dispensaţii — care acum este aproape. 2 Pet. 1:5-11.