ŢINEREA PORUNCILOR DOMNULUI

W. T. 1 Sept 1916 (pag. 259-261)

Legea dată lui Israel pe muntele Sinai şi rezumată în cele Zece Porunci n-a fost dată nici unei alte naţiuni sau popor. Ea este încă asupra evreului şi este o robie numai fiindcă a fost stabilită ca parte a contractului lui Dumnezeu cu această naţiune. Dacă ţineau perfect acea lege, ei urmau să aibă anumite binecuvântări speciale şi exclusive. Dacă nu o ţineau, urmau să rezulte anumite pedepse. Dar, deoarece acea lege era măsura capacităţii unui om perfect, şi deoarece nici israeliţii nu erau mai perfecţi decât alţi omeni, nici unul din ei n-a putut ţine acea lege divină. Nici unul din ei n-a putut primi binecuvântările pe care ea le promitea. Cu toţii au primit mai mult sau mai puţin din blestemul sau pedeapsa cu care ameninţa neţinerea legii. Astfel a spus Isus: „Nimeni din voi nu ţine legea” (Ioan 7:19); şi Sf. Pavel a scris: „Nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin faptele legii” — Romani 3:20.

Cu toate acestea, străduinţa de a ţine legea s-a dovedit o mare binecuvântare pentru poporul Israel, şi apostolul ne asigură că unii dintre acei vrednici din vechime, care s-au străduit atât de credincios şi loial, vor primi totuşi o răsplată bogată pentru aceasta (Evrei 11:38-40). După stabilirea Împărăţiei Sale spirituale, Mesia va face din aceşti vrednici din vechime prinţi şi conducători peste tot pământul — sub El şi supuşi Lui şi Bisericii alese pe plan spiritual.

Isus, deşi după trup un membru al rasei noastre, a avut o viaţă neştirbită, transferată de pe plan spiritual în pântecele mamei Sale fecioare. Astfel El n-a moştenit nici păcatul nici condamnarea păcatului, ci s-a născut „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (Evrei 7:26). Datorită acestei perfecţiuni, Isus a putut să facă ceea ce nici un alt membru al familiei umane n-a făcut sau n-ar putea face vreodată. El a fost în stare să ţină legea deplin şi complet, în fiecare detaliu al ei. Şi El a făcut mai mult decât că a ţinut legea. El a jertfit drepturile şi privilegiile pământeşti la care legea declara că avea dreptul. Astfel Isus are un merit — un drept la viaţa pământească, pe lângă viaţa pe care o are acum pe plan spiritual şi care a fost o răsplată de la Tatăl pentru ascultarea Lui până la moarte, „chiar moarte de cruce” — Filipeni 2:8.

Acea viaţă pământească formează baza pentru aranjamentul Noului Legământ pe care Dumnezeu a promis să-l stabilească prin Mesia cel glorificat. La timpul cuvenit El va aloca meritul jertfei Sale — dreptul Său la viaţă umană — ca o satisfacţie deplină pentru neascultarea tatălui Adam şi pentru pedeapsa lui cu moartea. Cumpărând astfel rasa, prin plătirea unui preţ corespunzător, marele Răscumpărător Îşi va prelua posesiunea cumpărată — pe om şi căminul său pământesc — şi timp de o mie de ani Îşi va exercita privilegiul de a ajuta pe toţi membrii familiei lui Adam, care vor dori să se ridice din starea de păcat, imperfecţiune şi moarte, spre perfecţiune umană şi viaţă veşnică. Acele binecuvântări n-au putut veni sub legământul legii, fiindcă omenirea n-a putut ţine legământul legii, dar ele vor veni, pentru cei care vor dori şi se vor supune, sub termenii Noului Legământ, care promite îndurare şi iertare, îndepărtarea inimii de piatră şi punerea în locul ei a celei de carne, şi reînnoirea cu un spirit drept, în toţi aceia care vor fi bine exersaţi prin corecţii şi prin privilegiile glorioase ale Împărăţiei lui Mesia.

Creştinii au trei porunci

Creştinii — ucenicii sau urmaşii lui Isus — dintre neamuri niciodată n-au fost sub Legea Mozaică dată la muntele Sinai. Ei sunt primiţi în familia lui Dumnezeu sub un legământ diferit — sub acela care spune: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Psalm 50:5). Lui Isus I s-a permis să răspundă la acest Legământ de Jertfă, după ce a ţinut deplin toate condiţiile şi cerinţele Legământului Legii, sub care S-a ((102)) născut. El a fost întâi Conducătorul, Capul casei sfinţilor care au intrat în acest legământ cu Dumnezeu prin jertfă, învoindu-Se să-Şi jertfească viaţa pământească şi toate drepturile ei, în împlinirea voinţei Tatălui chiar până la moarte. Credincioşia Lui în aceasta, a câştigat pentru El învierea mai bună, la glorie, onoare şi nemurire — natura divină.

În timpul acestei vârste Evanghelice, unii oameni evlavioşi au răspuns invitaţiei Domnului de a merge în urmele lui Isus. Prin meritul jertfei Lui, Isus a fost privilegiat să fie Avocat la Tatăl pentru toată această companie chemată a fi clasa Mireasă a Lui şi împreună moştenitori. El a acordat jertfei lor meritul Său, făcând-o astfel completă şi acceptabilă în ochii Tatălui. Fiecare din urmaşii lui Isus, activat de spiritul Său de devotare, nu numai că face un legământ, dar îl şi împlineşte cu ajutorul gloriosului său Răscumpărător. Astfel, în cele din urmă, ei vor ieşi prin el „mai mult decât învingători” şi vor fi împreună moştenitori în Împărăţie.

Acestora le scrie apostolul: „Voi nu sunteţi sub lege, ci sub har.” Aceştia nu sunt sub Legământul Legii ca să li se ceară ascultare absolută şi perfectă de fiecare punct al legii evreieşti. Ei sunt sub har sau favoare divină, care nu cere de la ei împlinirea întregii legi — o cerinţă pe care n-ar putea s-o împlinească. În loc de aceasta, după cum ne spune apostolul, „cerinţa dreaptă a legii (cerinţa ei reală, spiritul cerinţei ei) se împlineşte în noi, care umblăm, nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului” (Romani 8:4). Astfel, deşi nu sunt sub legământul legii, voia lui Dumnezeu, care era spiritul legii iudaice, are obligativitate asupra fiecărui creştin în proporţia în care o cunoaşte.

Prima şi a doua poruncă creştină

Vorbind despre spiritul legii, care se aplică la îngeri, la lume şi la creştini, Isus a spus că se cuprinde pe scurt în două porunci. Prima dintre acestea este: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima, mintea, fiinţa şi puterea ta.” A doua este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Fiecare creştin şi fiecare înger recunoaşte acea lege şi simte o responsabilitate faţă de ea în măsura capacităţii sale, dar nici îngerii, nici creştinii nu sunt sub Legământul Legii; acel legământ a fost făcut numai cu naţiunea lui Israel.

Fiecare urmaş al lui Isus trebuie să-şi dea seama că, dacă s-a înrolat sub steagul dreptăţii şi adevărului divin, el şi-a angajat însăşi viaţa, ca soldat al crucii în acest serviciu. Cum, dar, ar putea el face mai puţin decât cel mai bine posibil în a iubi şi a servi pe Tatăl său ceresc, cu toată mintea, fiinţa şi puterea? Cum ar putea el refuza cerinţa divină de a-şi iubi aproapele ca pe sine însuşi, de a fi blând, generos, nu egoist? Este adevărat, noua creaţie ar putea găsi dificil să-şi dedice Domnului toată mintea şi puterea şi să procedeze cu perfectă corectitudine cu toţi semenii săi. Dar aceasta este dorinţa şi intenţia creaţiei noi, pentru a căror împlinire trebuie zilnic să se străduiască şi să ducă o luptă bună împotriva slăbiciunilor naturale moştenite, ale vechii naturi — carnea sa. În măsura iubirii lui pentru Domnul va fi şi zelul lui în această luptă; şi în acea măsură va fi şi răsplata care i se va da la sfârşit de către Tatăl ceresc.

Dar ce luptă nevăzută se duce printre urmaşii Domnului oriunde s-ar afla ei! Lumea nu vede şi nu cunoaşte acest conflict, dar el este foarte real şi Domnul ia notă de loialitatea şi credincioşia acestor angajaţi — a acestora care au făcut legământ cu Domnul prin jertfă — consacrându-şi puţinul timp, talent, influenţă, perspective. După ce s-au consacrat, ei trebuie să-şi menţină această atitudine de consacrare zi de zi, ceas de ceas, prezentându-şi corpurile „jertfe vii, sfinte, plăcute lui Dumnezeu, slujirea lor înţeleaptă” — Romani 12:1.

Dacă după trup sunt slabi sau căzuţi, aceştia trebuie să-şi amintească faptul că ei nu mai sunt fiinţe umane sau trupeşti, şi că slăbiciunile nu sunt ale lor; căci ei sunt acuma creaţii noi în Cristos Isus, pentru care toate cele vechi au trecut şi toate au devenit noi. Ei au ambiţii noi, idealuri noi şi relaţie nouă cu Dumnezeu. Ei nu iubesc păcatul, ci iubesc dreptatea. Ei urăsc păcatul. Ei s-au înrolat până la moarte să ducă un război împotriva păcatului, în special din propria carne. Ei au satisfacţia cunoştinţei că deşi semenii s-ar putea să nu le vadă luptele, s-ar putea să nu le ştie eforturile curajoase pe care le depun în opunerea la păcat, totuşi Domnul nu se uită la omul din afară, ci la inimă, şi judecata Lui nu este după trup, ci după spirit — minte, intenţie, străduinţă. Astfel există unii mari, viteji soldaţi ai crucii, pe care lumea nu-i cunoaşte, dar toţi aceştia, în cele din urmă vor fi încoronaţi şi vor avea parte cu Isus în Împărăţia Lui.

A treia poruncă a creştinului

La început ar părea că aceste două porunci specificate de Isus ar cuprinde tot ce dreptatea cere; şi aşa este. Dreptatea nu cere nimic mai mult decât cuprind aceste două porunci. Atunci de ce a dat Isus o altă poruncă — o a treia — una nouă, mai presus decât cerea legea divină? Răspundem că această a treia poruncă nu este aplicabilă la nimeni în afară de aceia care devin ucenici ai lui Isus. Această a treia poruncă nu I-a fost dată lui Isus de Tatăl. El Şi-a pus voluntar această reglementare pentru Sine şi anume Şi-a pus viaţa ca jertfă — un lucru pe care nici o lege nu-l putea cere pe drept. Tatăl n-a cerut ca Isus să facă aceasta, în sensul de a-I porunci s-o facă; dar El I-a cerut în sensul că a promis Celui sfânt care va intra în Legământ de Jertfă, gloria, onoarea, nemurirea, natura divină şi Împărăţia Mesianică.

De aceea, intrând în Legământul de Jertfă, Isus a făcut mai mult decât cerea legea dată lui Israel. Prin urmare, când le-a arătat ucenicilor condiţiile pe care El le va fi Avocat şi pe care le va garanta o parte cu El în lucrurile cereşti, El a specificat importanţa acestei a treia porunci. „Vă dau o poruncă nouă, să vă iubiţi unul pe altul cum v-am iubit Eu” (Ioan 13:34). Sf. Pavel arată că Cristos ne-a iubit până acolo încât a murit pentru noi, şi că toţi urmaşii lui Isus, stăpâniţi de spiritul Lui, la fel trebuie să socotească o bucurie că li se permite să-şi pună viaţa în serviciul fraţilor. „Noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi”.

((103))

Treptat, ochii înţelegerii noastre au fost deschişi tot mai larg pentru a vedea lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu; şi ca rezultat, noi ne-am străduit tot mai mult să iubim şi să servim pe Dumnezeul nostru cu toată inima, mintea, fiinţa şi puterea. De asemenea, am învăţat tot mai mult să apreciem necesitatea de a ne purta just şi amabil cu membrii familiei noastre, cu vecinii, cu toţi oamenii — iubindu-ne aproapele ca pe noi înşine. Poate că ne-am felicitat pe noi înşine de progresul pe care-l făceam, şi, în mod sigur, cu toţii avem nevoie de unele încurajări în timp ce ne luptăm cu vechea natură!

Sursa celor mai aspre încercări ale noastre

Dar acum, iată porunca cea nouă, care cere o şi mai mare devotare faţă de voinţa Tatălui nostru şi faţă de conducerea Mântuitorului nostru! Regula dreptăţii trebuie să fie respectată faţă de Tatăl nostru ceresc şi faţă de toţi vecinii noştri; dar faţă de fraţii din casa credinţei trebuie să facem mai mult decât ce este drept — să suferim, să jertfim pentru ei, în interesul lor. „Trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.” O, ce propunere pătrunzătoare este acest Legământ de Jertfă! Cât de ciudat este că de la noi se aşteaptă să sacrificăm, să ne dăm viaţa pentru fraţi!

La început cineva ar putea spune: „Sacrificiul este o chestiune foarte uşoară când se face în interesul fraţilor, mai uşoară decât când se face pentru lume.” Cu toate acestea, experienţa arată că mulţi din poporul drag al lui Dumnezeu, străduindu-se să ţină primele două porunci, găsesc mai uşor a sacrifica timp, influenţă şi putere în serviciul lumii decât în serviciul fraţilor. Cumva suntem înclinaţi să aşteptăm mai mult de la fraţi decât de la alţii, şi înclinaţi să îngăduim mai puţin slăbiciunile fraţilor decât ale altora. În nici o altă situaţie nu pare să fie mai încercat poporul lui Dumnezeu în privinţa darurilor spirituale, decât în cea a încercării unuia de către altul, a unuia cu altul. Nu este numai teorie; se dovedeşte în practică.

Peste tot în lume sunt tulburări în adunări. Cu adevărat citim: „Domnul va judeca pe poporul Său” şi „Domnul Dumnezeul tău te încearcă!” Încercări şi cerneri vin, şi mulţi din sfinţii dragi ai Domnului, care au făcut un legământ cu El prin jertfă, nu par a-şi da seama că aceste tulburări printre fraţi în adunare sunt mijloace pe care Domnul le permite pentru a încerca şi a demonstra caracterul poporului Său — iubirea lor pentru El, pentru Cuvântul Lui, pentru voinţa Lui, dreptatea lor faţă de toţi oamenii, făcându-le altora ceea ce le-ar plăcea să li se facă, şi, în final, spiritul de jertfire de sine în privinţa a ceea ce vor face sau vor suporta de la fraţi în punerea vieţii pentru ei.

Îndemnuri spre iubire frăţească

Avem mari temeri că unii din sfinţii Domnului, nereuşind să aprecieze situaţia, nu reuşesc să fie învingători în aceste chestiuni, şi că locul lor în preoţimea regală poate fi pus astfel în primejdie. Nu mustrăm pe nimeni, nu căutăm greşeli la nimeni. Dar încurajăm pe toţi să-şi amintească Legământul de Sacrificiu în care am intrat, aşa cum este reprezentat în a treia poruncă — să ne iubim unul pe altul cum ne-a iubit Învăţătorul — chiar până acolo încât a murit pentru noi.

Dacă acest lucru ar putea fi corect apreciat, dacă am putea simţi mai multă simpatie iubitoare unul pentru altul, n-am fi înclinaţi reciproc să imputăm motive rele cuvintelor şi conduitei. Mai degrabă am fi bucuroşi să presupunem că au fost sincere, fie că am putea fi deplin în acord cu toate faptele şi propunerile lor, fie că nu. Fiind plini de iubire pentru fraţi, refuzul nostru de a ne alătura lor în ceea ce considerăm aranjamente neînţelepte şi nescripturale ar fi prezentat în aşa termeni amabili şi plini de consideraţie, înţelegători şi blânzi, încât să le fie de ajutor.

Prin urmare, fiecare să ne străduim a ne judeca pe noi înşine şi a nu ne condamna unul pe altul. Să ne cercetăm cu atenţie motivele legate de orice acţiune, de orice cuvânt din viaţă şi în special de toate purtările noastre cu fraţii. Fiecare să presupunem că ceilalţi din adunare sunt tot aşa de iubitori şi de loiali faţă de Domnul ca şi noi. Să nu uităm că este un privilegiu a sacrifica propriile noastre preferinţe şi convenienţe în favoarea altora dintre fraţi, oriunde nu sunt încălcate principii clare; şi putem să sacrificăm chiar principii clare de dreptate în privinţa propriilor interese, dacă prin aceasta se păstrează pacea, tovărăşia şi prosperitatea fraţilor.

Şi chiar dacă, în ciuda oricăror străduinţe ale noastre spre contrar, în final ar părea necesar ca o adunare să se despartă, totuşi iubirea pentru fraţi ar trebui să fie legătura binecuvântată care leagă, nu contează cât de mult convenienţa adunării sau alte motive ar putea constitui pentru noi o necesitate să ne despărţim. „Iubiţi-vă ca fraţii”, cum ar trebui să se iubească fraţii. „Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Cristos” — Efeseni 4:32.

„Prin aceea ştim”

Pare remarcabil că apostolul, atunci când arată unul din cele mai sigure semne prin care poporul Domnlui poate şti sigur că au fost concepuţi de Spiritul Sfânt, spune: „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi” (1 Ioan 3:14). Cât de ciudat este ca iubirea de fraţi să fie testul crucial, după cum am arătat deja în Studii în Scripturi — şi după cum în mod serios ne temem că va fi tot mai manifest, pe măsură ce ajungem la încheierea speranţei noastre!

Aşa cum a spus apostolul: „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (1 Ioan 3:18). Aceasta este o chestiune personală. Fiecare dintre noi este sub această încercare. Dacă nu încă, mai curând sau mai târziu, fără îndoială, această dispoziţie de a sacrifica în interesul fraţilor îl va dovedi pe fiecare dintre noi, fie loial, credincios faţă de legământul nostru, sau, dimpotrivă, necredincios. Haideţi să facem din această chestiune a iubirii pentru fraţi şi a punerii vieţii noastre pentru fraţi o chestiune de studiu personal şi de aplicare practică pentru propria noastră inimă, minte, gânduri, cuvinte şi fapte. Şi haideţi să ne rugăm unul pentru altul şi să ne îndemnăm unul pe altul în aceste privinţe, străduindu-ne să ne umplem cu spiritul Învăţătorului nostru.