Vol. 2 Mai-Iunie 1995 Nr. 4

CĂLĂTORIND SPRE IERUSALIM

Fapte 20:16-27

Cuvântarea Sf. Pavel în faţa bătrânilor bisericii din Efes — Un scurt rezumat al experienţelor sale — Împărăţia lui Dumnezeu, tema propovăduirii sale — Dubla responsabilitate a tuturor bătrânilor — Avertizare împotriva învăţătorilor falşi — „Lupi în piei de oaie” — Vestind tot planul lui Dumnezeu

„Vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a cuvântului Harului Său”. Verset 32 .

W.T. 1 August 1916 (pag. 234-236)

Când Sf. Pavel a fugit din Efes, după revoltă, el a făcut o călătorie pe la bisericile europene pe care le fondase. Trecând prin Macedonia spre cetatea Corint, el a venit cu vaporul iarăşi spre Milet, cam cincizeci de mile (80 km) la sud de Efes. El era însoţit de reprezentanţi ai câtorva biserici din Grecia şi Asia Mică, şi era în drum spre Ierusalim pentru săracii căruia el sugerase să se facă colecte în cele patru provincii unde propovăduise. Vasul pe care grupul urma să meargă spre portul Ierusalim a fost reţinut pe timp nelimitat la Milet. Atunci s-a trimis vorbă Bătrânilor din Efes şi ei au venit la Milet.

Studiul de astăzi atrage atenţia îndeosebi asupra cuvântării lui în faţa acestor Bătrâni. Nu trebuie să ne gândim la ea ca la o declaraţie lăudăroasă, ci mai degrabă ca la o repetare clară a unor probleme pe care ascultătorii săi le încuviinţau deplin şi cu care el nu se lăuda deloc. Cuvântarea a fost ţinută nu pentru sine, nu ca să arate vanitate personală şi laudă de sine, ci în vederea împrospătării memoriei ascultătorilor şi pentru a face ca lecţia respectivă să producă o impresie mai adâncă asupra lor. El le-a adus aminte că pe parcursul a trei ani ei îl cunoscuseră intim — felul său de viaţă, devotarea sa pentru Domnul, pentru serviciul Adevărului şi al fraţilor. El le-a amintit de asemenea de umilinţa minţii sale — că purtarea sa nu fusese semeaţă şi poruncitoare, că el nu căutase să şi-o impună asupra Bisericii, ci, dimpotrivă, el îndurase printre ei multe încercări şi greutăţi din partea evreilor, a „falşilor fraţi”.

Bătrânii ştiau despre munca lui, despre răbdarea lui şi despre faptul că nu reţinuse nimic faţă de ei, care să le fie de ajutor; ştiau că el îi învăţase public şi în particular, după cum împrejurările îi deschiseseră posibilităţi de serviciu. El mărturisise atât evreilor, cât şi grecilor, că există o singură Evanghelie a lui Cristos, care să fie acceptată prin credinţă şi îndepărtare de păcat. Atrăgând atenţia asupra acestor elemente ale caracterului său, el punea temelia pentru îndemnul lui de mai târziu, ca ei să-i copieze zelul şi fidelitatea. El fusese un supraveghetor sau episcop credincios, veghind asupra intereselor lor. Fusese un pastor credincios, călăuzindu-i în privinţa bunăstării şi ocupându-se de hrănirea lor în cele spirituale. Cunoscându-i onestitatea în ceea ce prezenta, şi având toată situaţia în minte, ei erau cu atât mai bine pregătiţi să audă de la el îndemnurile de despărţire, marea lecţie pe carea avea să le-o dea.

Sf. Pavel a informat pe Bătrâni că deşi avea libertate fizică, el simţea o constrângere interioară de care nu se putea scăpa: că trebuia să meargă la Ierusalim; că aceasta era providenţa Domnului pentru el şi că primise asigurări de la alţii, prin „darurile spiritului”, că lanţuri şi închisoare îl aşteptau la Ierusalim. Apoi el a adăugat aceste cuvinte încurajatoare: „Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu. Şi acum, iată, ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia în mijlocul cărora am umblat, predicând Împărăţia lui Dumnezeu”.

După cât se pare, apostolul se familiarizase cu Biserica efesenilor mai bine decât cu oricare alta. Prin providenţa Domnului petrecuse mai mult timp cu ei, şi se pare că rezultatele obţinute îi justificaseră şederea prelungită. Despărţirile între prieteni sunt întotdeauna dureroase; iar despărţirea fără nici o speranţă de a se mai vedea unul pe altul de această parte de văl este o încercare îndoit de aspră.

„PREDICÂND ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU”

Cu această ocazie remarcăm mesajul pe care l-a dat apostolul, şi pe care aici îl accentuează în mod special, acesta fiind Evanghelia lui Cristos — „predicarea Împărăţiei lui Dumnezeu”. Este corect să recunoaştem că aceasta este aceeaşi Evanghelie pe care noi o propovăduim astăzi. Dacă este altfel, atunci noi nu propovăduim corect. Harul lui Dumnezeu s-a manifestat în dăruirea Fiului Său, ca El, prin harul lui Dumnezeu, să guste moartea pentru fiecare. Harul lui Dumnezeu s-a manifestat mai departe printr-un plan care arată modul în care moartea lui Cristos a fost intenţionată să aducă binecuvântarea rasei noastre:

(1) Prin stabilirea în cele din urmă a Împărăţiei sub întreg cerul, pentru conducerea omenirii, pentru suprimarea păcatului şi morţii, pentru ridicarea celor care au fost legaţi prin aceşti vrăjmaşi.

(2) Înaintea acestei binecuvântări generale pentru lume, pentru care ne rugăm „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta pe pământ ca şi în cer”, vestirea divină cheamă o turmă mică pentru a fi comoştenitori cu scumpul lor Răscumpărător în acea Împărăţie.

Mulţumim lui Dumnezeu că aceste adevăruri scumpe referitoare la harul lui Dumnezeu şi la Împărăţia lui Dumnezeu, atât de multă vreme acoperi-te şi ascunse vederii noastre prin tradiţiile Evului Mediu, se descoperă ((118)) acum pentru ochii înţelegerii prin iluminarea Spiritului Sfânt, pentru ca noi să putem cunoaşte lucrurile care ne sunt date gratuit de Dumnezeu şi pentru ca astfel să putem fi ajutaţi în a ne face sigură chemarea şi alegerea!

Nu este de mirare că apostolul a putut să adauge convingătoarele cuvinte: „De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor, căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu”. Ceea ce i-a propovăduit Bisericii din Efes în timpul şederii sale de aproape trei ani printre ei este desigur acelaşi mesaj care prin aranjament divin a ajuns şi la noi prin epistolele sale adresate diferitelor Biserici. Remarcăm că mesajul Sf. Pavel nu conţine nici măcar un cuvânt cu privire la chinul veşnic, nefiind parte din planul divin. Din aceste epistole, desigur, ne dăm seama că Sf. Pavel a fost foarte răbdător în mustrarea, instruirea şi încurajarea poporului drag al Domnului. El a fost mult folosit de Domnul pentru că s-a predat atât de complet Domnului.

RESPONSABILITATEA TUTUROR BĂTRÂNILOR

Chemând Bătrânii, gândul apostolului era să imprime asupra lor faptul că ei, asemenea lui, nu numai că erau consacraţi Domnului, dar, ca învăţători în Biserică, aveau dublă responsabilitate — faţă de ei înşişi şi faţă de Biserica peste care Domnul i-a făcut supraveghetori. Remarcăm cuvintele: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori (greceşte, episcopos — episcopi), ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Celui (Fiului) al Său”. Verset 28.

1) Ei trebuie să fie atenţi atât la ei înşişi, cât şi la turmă. Oricine încearcă să păstorească Biserica va trebui întâi de toate să vegheze ca să nu cadă în ispită; pentru că, după cum declară apostolul, cei care acceptă poziţia de Bătrâni — pastori, supraveghetori — în Biserică sunt expuşi la încercări deosebite, dificultăţi deosebite. În primul rând ei trebuie să fie atenţi la ei înşişi ca nu cumva, după ce au propovăduit altora, să fie lepădaţi.

2) Cei care acceptă slujirea sau servirea Bisericii ca fraţi Bătrâni sub îndrumarea divină, trebuie să-şi dea seama că şi-au asumat o responsabilitate grea, pentru care „trebuie să dea socoteală lui Dumnezeu”. Aceasta nu înseamnă găsirea de greşeli la fraţi. Nu înseamnă numai să le ţină predici, nici numai să viziteze pe cei bolnavi şi să sfătuiască pe cei în necaz. Înseamnă o supraveghere spirituală, o grijă pentru toate interesele, atât ale adunării, cât şi ale persoanelor care o compun. Cei supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi nu sunt, în nici un sens al cuvântului, în situaţia de a accepta responsabilităţile acestui serviciu în Biserica viului Dumnezeu. Numai cei care caută întâi interesele Împărăţiei Domnului şi dreptatea pe care ea o inspiră sunt în vreun sens sau grad potriviţi pentru astfel de serviciu în Biserică.

Câteva puncte din versetul 28 sunt demne de atenţie minuţioasă. Versiunea Revizuită, citată mai sus, spune: „în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori”, fiind astfel în acord cu declaraţia scripturală generală că Bătrânii Bisericii NU SUNT PESTE BISERICĂ, în sensul că sunt o clasă superioară, sau o clasă „clericală”, ci sunt ÎN BISERICĂ — membri în ea — membri care supraveghează, membri care ajută, numiţi de Domnul prin intermediul Bisericii. Ei trebuie să considere că o parte a responsabilităţii lor este să remarce cum progresează ceilalţi membri, în special în interesele lor spirituale. Ei trebuie să simtă ca parte a datoriei lor să atragă atenţia, să încurajeze, să ajute pe toţi ceilalţi membri, după cum se oferă posibilitatea.

PERICOLE DEOSEBITE PRINTRE BĂTRÂNI

Nu este prerogativa tuturor fraţilor şi surorilor din Biserică să se străduiască a se îndrepta unul pe altul, afară doar de cazul că este o problemă personală legată de ei înşişi. În asemenea cazuri trebuie să se urmeze strict sfatul dat de Domnul nostru în Matei 18:15-17. Unui Bătrân însă, prin însăşi alegerea lui în funcţie, i s-a cerut să supravegheze astfel afacerile adunării, să dea astfel de sfaturi, să facă astfel de mustrări, după cum cere natura cazului — în umilinţă, gândindu-se şi la sine, ca să nu fie şi el ispitit, dacă nu în aceleaşi privinţe, atunci posibil în alte privinţe. Desigur, el de asemenea trebuie să aplice Matei 18:15-17. Galateni 6:1.

Prin imprimarea acestei datorii de supraveghere asupra Bătrânilor, Sf. Pavel le-a adus aminte că Domnul a cumpărat această turmă cu sângele preţios al Mielului lui Dumnezeu, şi că acest lucru, care este o valoare în ochii Domnului, trebuie să fie aşa de adânc imprimat în minţile lor, încât să fie dispuşi să-şi dea viaţa pentru fraţi în orice serviciu pe care l-ar putea face.

Accentuând prevenirea deja făcută, apostolul în mod profetic spune că va fi mare nevoie să ia seama la ei înşişi, pentru ei, pentru turmă, şi că în special printre Bătrâni se vor ridica oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei. Dornici de a fi conducători, ei nu vor ezita să facă dezbinare sau diviziune în Biserică, pentru a fi ajutaţi în ambiţia lor. Cuvântul din versetul 30, tradus „stricăcioase”, în original înseamnă „distorsionate”, „sucite”. Ideea este că aceia care încep să piardă Spiritul Domnului, încep să piardă şi aprecierea clară a Adevărului. Pe măsură ce ambiţiile personale şi egoiste le întunecă vederea, ei văd tot mai vag Scripturile şi se simt liberi să le distorsioneze aşa încât să le sprijine sentimentele ambiţioase.

Cât de adevărate sunt cuvintele apostolului! Ce mare pericol este în privinţa aceasta, în special pentru Bătrâni, supraveghetorii turmei! Evident, ambiţia egoistă este unul din cei mai mari duşmani cu care ei trebuie să se lupte. Aceste ambiţii nu încolţesc, nu înfloresc şi nu fac roadă dintr-o dată. Procesul este treptat, şi deci cu atât mai periculos, cu atât mai înşelător cu cât probabilitatea de a-l observa este mai mică. Cât de important este dar, ca toată turma Domnului, şi în special Bătrânii, să ia seama la ei înşişi şi să-şi cerceteze conduita şi îndeosebi motivele care stau în spatele faptelor lor! Să nu uităm că puritatea absolută a voinţei este esenţială. Orice amestec de egoism, oricât de mic, este un virus otrăvitor care, dacă nu este ţinut sub control, va duce la moartea a doua.

„Lupii răpitori” sunt lupi feroce. Pentru un timp ei ar putea înşela oile printr-o manieră şi pretenţie exterioară, ((119)) acoperindu-şi natura de lup. Ei şi conduita lor exterioară prin care înşeală turma sunt scriptural numite „lupi în piei de oaie” (Matei 7:15, 16). Păstorul le cunoaşte caracterul cu mult înainte de a se manifesta faţă de oi. Însă oile blânde, inocente, sunt înşelate până când aceşti lupi încep să muşte, să devoreze şi să împrăştie turma. Urletele de mânie, răutatea, ura, invidia şi cearta, sunt notate în Scripturi ca „fapte ale cărnii şi Diavolului” — nu fapte ale dreptăţii, păcii şi iubirii, ale Spiritului Domnului. Lupul face daune cu gura; şi aşa fac şi aceşti „lupi răpitori” — calomnie, bârfă şi orice faptă rea. Apostolul a prevenit pe Bătrânii din Efes la ce să se aştepte, şi cuvintele lui au fost adevărate. Aceleaşi principii se mai aplică încă. De aceeaşi prevenire trebuie să se mai ţină seama încă. De fapt Scripturile sugerează că experienţele cele mai grele în această privinţă vor veni peste Biserică în „ziua cea rea” cu care se încheie vârsta Evanghelică, timpul în care trăim noi acum.

„NOAPTE ŞI ZI, CU LACRIMI”

În versetul 31 apostolul ne pune în faţă două puncte. Primul, Bătrânii trebuie să vegheze împotriva acestor rele atât de grăitor descrise. Ei trebuie să vegheze la interesele turmei pentru a o apăra de lupi. Ei trebuie să vegheze pentru a nu da lupilor, pe cât este posibil, ocazii să sfâşie şi să muşte turma. Ei trebuie să prevină oile ca nu cumva unele dintre ele, fiind infectate cu rabia lupilor, să dea semne de hidrofobie şi să înceapă să se muşte una pe alta, având simptomele obişnuite de hidrofobie — cu aparentă sete de apă, simbol al Adevărului, dar refuzând s-o bea — întorcându-se împotriva ei.

Al doilea, Bătrânii trebuie să vegheze împotriva celor care, sigur, se ridică „din mijlocul vostru”. Vegherea corectă începe cu propriile inimi, spunând: „Doamne, eu sunt acela?” Iar vegherea corectă va discerne cu timpul asemenea caractere şi le va expune — nu din vreo amărăciune faţă de ele, ci pentru protejarea turmei. 1 Timotei 1:20; 2 Timotei 1:15; 2:17.

Sf. Pavel le-a amintit fraţilor că astfel fusese cursul lui — de mare veghere, interes, grijă pentru ei şi pentru toate Bisericile din Asia Mică. Expresia „noapte şi zi, cu lacrimi” ne arată clar că el în mod cuvenit simţea greutatea responsabilităţii care era asupra lui ca serv al lui Dumnezeu, ambasador al Regelui regilor, supra-păstor, supraveghetor al turmei Domnului, „serv al Noului Legământ”, delegat de marele Cap al Bisericii să ajute la chemarea şi la pregătirea acelora care vor fi membri ai Corpului glorificat al lui Cristos, pentru a domni cu El o mie de ani.

AJUTORUL DIVIN DAT

În cuvintele de încheiere ale îndemnului său, gândul apostolului pare să fie că el dorea ca vorbele sale, cuvântarea sa, să poată nu numai să trezească în Bătrâni un adânc simţ de responsabilitate, dar şi să-i conducă spre a întreba în privinţa mijloacelor de apărare pe care s-ar putea baza în criza astfel arătată. El atrage atenţia asupra faptului că Dumnezeu, marele Centru al tuturor binecuvântărilor noastre, de la care vine orice dar bun şi desăvârşit, este de partea noastră, de partea tuturor celor care caută să coopereze cu aranjamentele Sale.

Explicând mai departe el menţionează Scripturile, Cuvântul harului lui Dumnezeu, mesajul Evangheliei. El le spune, şi nouă de asemenea, că Cuvântul lui Dumnezeu ne poate edifica, ne poate face dezvoltarea de caracter necesară şi în cele din urmă ne poate da o parte în marea moştenire pe care Dumnezeu o are în rezervă pentru toţi aceia care se sfinţesc prin acest Mesaj. Să ne punem bine în inimă acest lucru. Neglijarea Cuvântului lui Dumnezeu, neglijarea promisiunilor Lui, înseamnă o lipsă de putere în suportarea încercărilor care sunt partea noastră. De asemenea înseamnă deschiderea uşii pentru ca Satan să pună întunericul drept lumină şi lumina drept întuneric, spre confuzia noastră. Să nu facem nici o greşeală. Printre aceia care sunt sfinţiţi în Cristos Isus aceasta este o problemă de primire a moştenirii sau de pierdere a ei.

Versetele 33 şi 34 conţin o mărturie nobilă. Apostolul îşi folosise meseria de confecţioner de corturi nu numai pentru întreţinerea sa, dar şi pentru ajutorul financiar al celor asociaţi cu el în lucrarea Evangheliei. Lăudat fie Dumnezeu pentru aşa nobil exemplu de devotare! Deşi apostolul nu a îndurat, nu a putut îndura atât de mult ca şi Răscumpărătorul nostru, totuşi ilustrarea unei devotări complete pe care viaţa sa ne-o oferă ne face tuturor mult bine; fiindcă ne amintim că el a avut patimi ca şi noi, după cum el însuşi a spus. El a fost imperfect şi a fost obligat să-şi ţină corpul aspru — în supunere faţă de mintea sa cea nouă, voinţa lui Dumnezeu în Cristos. 1 Corinteni 9:24-27.

În versetul 35 el descoperă secretul succesului său ca serv al Domnului. În mod constant el şi-a amintit şi a pus în practică cuvintele Învăţătorului. Arta de a se PREDA PE SINE este unul dintre secretele vieţii creştine fericite. Întâi el îşi predă Domnului voinţa, apoi timpul, energia, talentele, pentru serviciul Domnului şi pentru poporul Domnului. El are plăcere şi binecuvântare în a da, fie că alţii ştiu, fie că nu. Curând îi va veni timpul să-şi primească răsplata deplină. Acestora Domnul le va da viaţă veşnică, glorie veşnică şi asociere cu El în Împărăţia Sa.