Vol. 20, Noiembrie-Decembrie, Nr. 1 

PRIVILEGIUL ŞI NECESITATEA RUGĂCIUNII

“Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit.” Evr. 4:16 .

R5200 W. T. 15 martie 1913 (pag. 83-89)

Termenul rugăciune este un termen general, folosit pentru orice fel de solicitare — fie cerere, fie cântare, fie exprimare a mulţumirii şi laudei. Cuvântul implorare pare să dea ideea de cerere continuă, rugăciune repetată, dorinţă mare, aşteptarea ca Domnul să satisfacă solicitările.

Bine a spus poetul:

“Rugăciunea este dorinţa sinceră a sufletului, exprimată sau neexprimată.”

Prima aluzie la apropierea de Dumnezeu din partea omenirii este aceea în legătură cu sacrificiile oferite de Cain şi de Abel. Ei n-au mers însă cu o cerere la un Tată, ci cu sacrifcii, recunoscând astfel păcatul. Cel care a adus un sacrificiu a reprezentat simbolic un sacrificiu pentru păcat pe care l-a acceptat Dumnezeu; pe celălalt nu l-a acceptat în nici un sens al cuvântului.

După două mii de ani, Dumnezeu l-a ales pe Avraam prin care să fie împlinită făgăduinţa neclară făcută Evei; şi lui i-a făcut făgăduinţa foarte clară, că în el şi în Sămânţa lui vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Dumnezeu a făcut un Legământ cu Avraam, pe care l-a reînnoit cu urmaşii lui — cu Isaac, dar nu cu Ismael; cu Iacov, dar nu cu Esau. Aceşti oameni au avut privilegiul de a se ruga, fiindcă prin credinţă au fost îndreptăţiţi la părtăşie cu Dumnezeu.

În cele din urmă, aceste binecuvântări ale favorii şi harului divin s-au extins la Israel ca naţiune; şi ei au intrat în aceste privilegii în sensul deplin al cuvântului, sub Legământul Legii, al cărui mijlocitor a fost Moise. De atunci înainte ei au avut aceeaşi posibilitate să apeleze la Dumnezeu cum a avut Avraam, Isaac şi Iacov. De fapt, în unele privinţe au avut o stare privilegiată. Ei au avut o Zi tipică de Ispăşire, în care erau curăţiţi tipic; şi datorită acestei curăţiri tipice le era îngăduit să meargă la Dumnezeu, cum a mers David, Ezechia şi alţii.

Templul din Ierusalim se numea Casa lui Dumnezeu şi oamenii se suiau la templu să se roage. Se vede că în mod general se ştia că nu se puteau ruga oriunde şi oricând. Lucrul acesta este indicat în convorbirea Domnului nostru cu femeia din Samaria. Cei care se rugau erau ascultaţi numai când mergeau la templu să se roage. Samaritenii pretindeau că locul potrivit pentru rugăciune era la Garizim, muntele din Samaria. Când femeia L-a întrebat pe Domnul în privinţa acestui lucru, Domnul i-a dat de înţeles că evreii aveau dreptate când pretindeau că Ierusalimul era locul unde să se închine. Ioan 4:20-24.

Naţiunea evreiască, prin Legământul Legii făcut cu Dumnezeu, era în relaţie de legământ cu El şi prin urmare li se permitea să se roage. Dumnezeu nu se uită la toate rugăciunile, ci numai la acelea făcute de persoane care sunt într-o anumită atitudine a minţii şi într-o anumită relaţie de legământ. Cei din afară — neamurile, chiar dacă erau sinceri — nu aveau privilegiul pe care l-a avut Israel.

Accesul la tronul harului este

un privilegiu special

În timpul Dispensaţiei Evanghelice, toţi cei care au făcut o deplină consacrare lui Dumnezeu au devenit fii ai lui Dumnezeu şi pot cere de la El ca de la Tatăl lor, pot merge cu îndrăzneală, cu încredere la Tronul Harului în rugăciune. Cei care nu s-au consacrat lui Dumnezeu nu au Avocat prin care să se apropie de El. Cei care merg în spiritul rugăciunii şi cu o dorinţă reală după binecuvântările pe care Dumnezeu a promis că le va da, vor vedea că rugăciunea este un privilegiu restrâns la o anumită clasă. Cei care nu-l socotesc ca un privilegiu, pot la fel de bine nici să nu meargă; căci Dumnezeu n-a făcut încă pentru lume nici o ofertă. Rugăciunea este privilegiul copiilor lui Dumnezeu.

Corneliu era un om care căuta armonie cu Dumnezeu. Deşi se ruga de ani de zile şi făcea multe milostenii, totuşi rugăciunile şi milosteniile lui n-au ajuns înaintea lui Dumnezeu până la timpul potrivit — până când Isus a murit şi S-a înălţat, ca să Se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu pentru noi (Fapte 10:1, 2, 4; Evr. 9:24). După trei ani şi jumătate de la cruce, la sfârşitul timpului special de favoare pentru evrei, rugăciunile şi milosteniile acestui om s-au suit înaintea lui Dumnezeu ca aducere aminte. Dar chiar şi atunci a trebuit să trimită oameni la Iope, să-l invite pe sf. Petru să vină la casa lui şi să-l informeze cum să primească binecuvântarea lui Dumnezeu în Cristos. Când Corneliu l-a acceptat pe Cristos, Domnul nostru a devenit Avocatul lui şi Spiritul sfânt a venit peste el. După aceea a avut privilegiul accesului la Tatăl la Tronul Harului.

Aşa este şi cu omenirea astăzi. Există o singură cale prin care cineva se poate folosi de privilegiul rugăciunii. Fiecare trebuie să recunoască faptul că este păcătos şi că nu există acces la Dumnezeu decât prin Cristos. La o curte pământească, eticheta cere ca unul care doreşte să fie prezentat regelui trebuie să primească mai întâi invitaţie să se înfăţişeze înaintea regelui, apoi la timpul stabilit trebuie să se înfăţişeze într-o anumită ţinută. La fel este şi la curtea cerească. Nimeni nu poate merge la Dumnezeu decât prin Isus Cristos. După ce L-a acceptat pe Domnul nostru ca Răscumpărătorul său şi s-a oferit în consacrare, Domnul nostru, ca Avocat al său, îi acoperă imperfecţiunile cu Haina Dreptăţii Sale şi îl prezintă Tatălui. Atunci va fi acceptat şi i se va da privilegiul rugăciunii.

CEI CARE AU ANUMITE CARACTERISTICI ALE MINŢII SUNT ATRAŞI ÎN MOD NATURAL SPRE DUMNEZEU

Se ridică atunci întrebarea: dacă lumea nu se poate apropia de Dumnezeu în rugăciune, care este metoda prin care El îi atrage pe oameni? Scripturile spun că nimeni nu poate veni la Cristos dacă nu-L atrage Tatăl (Ioan 6:44). Răspunsul este că atragerea nu poate fi făcută prin Spirit sfânt, fiindcă lumea n-a primit încă acel Spirit. Puterea de atragere pe care Atotputernicul o exercită asupra omenirii este în grade diferite. Unii au o dorinţă puternică de a-L adora pe Dumnezeu, alţii au o dorinţă slabă, iar alţii n-au nici o dorinţă. Aceste deosebiri se datoresc formei creierului. Omenirea s-a născut cu deosebiri în această privinţă. Ps. 51:5.

Diferitele imperfecţiuni au fost imprimate în noi înainte de a ne naşte. După cum spun Scripturile: “Nu este nici un om drept, nici unul măcar”; “căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:10, 23). Toţi sunt deficitari la acel standard care ar binevoi Dumnezeu să-l recunoască. Dar în omenire sunt unii care nu şi-au pierdut reverenţa, indiferent ce şi-au putut ei pierde în neechilibrul minţii lor ca urmare a căderii. Sau poate au caracteristica conştiinciozităţii sau a aprecierii dreptăţii bine dezvoltată. Aceste calităţi îi atrag sau îi înclină spre Dumnezeu pe cei care le posedă, şi simt că nu pot fi fericiţi fără El. Aceasta este influenţa de atragere.

Această influenţă de atragere poate fi ilustrată prin efectul magnetului. Dacă s-ar împrăştia o anumită cantitate de pilitură de oţel într-o cutie cu rumeguş de lemn şi s-ar ţine un magnet aproape de suprafaţă, pilitura de oţel ar răspunde imediat la atracţia magnetului. Pe de altă parte, rumeguşul n-ar fi afectat, nici pilitura de oţel n-ar răspunde la alte influenţe decât cea a magnetului, exercitate direct sau indirect.

Omul a fost creat în chipul lui Dumnezeu. Căderea a stricat mult acel chip, dar nici unul nu este total degradat. Toţi au creier neechilibrat, unii într-o direcţie, alţii în alta. Când Adevărul vine în contact cu cei ale căror centre de venerare sau de conştiinţă sunt mai puţin deteriorate, ei sunt atraşi spre a-l investiga, în speranţa că se vor apropia mai mult de Dumnezeu. Cei ale căror centre de venerare şi conştiinţă sunt mai deteriorate, nu au această experienţă, nu sunt atraşi spre Dumnezeu, chiar dacă S-ar găsi.

Cei care nu au această influenţă de atragere nu sunt de blamat, fiindcă s-au născut în acele condiţii nefavorabile. Cei care sunt reverenţioşi însă, sunt favorizaţi prin aceea că oricine vrea să vină la Dumnezeu trebuie să exercite credinţă în Cristos; căci fără credinţă nu poate fi nici o binecuvântare. La început această binecuvântare şi privilegiu nu sunt clar discernute de către cel care caută dreptatea. El doreşte numai să-L cunoască pe Dumnezeu; şi când caută găseşte şi când bate i se deschide. Mat. 7:7, 8.

Prin urmare, oricine va căuta pe Dumnezeu, Îl va găsi; fiindcă Scripturile promit: “Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi” (Iac. 4:8). Cei care astfel găsesc calea spre Dumnezeu, au ceva pentru care să fie recunoscători, în faptul că posedă caracteristica minţii care i-a condus spre a-L aprecia pe Dumnezeu. Persoanele cu un anumit caracter vor continua pe cale şi, dacă vor fi credincioase, vor obţine răsplata. Cele care nu-l au, nu vor fi atrase de Domnul până când vor fi reînnoiţi în Veacul viitor. Prin urmare, nu trebuie să presupunem că toţi sunt atraşi în Veacul de acum.

După ce o persoană este atrasă, condusă şi instruită, atunci intră în acţiune voinţa sa. El trebuie să decidă ce cale va urma. Când vede că nimeni nu vine la Tatăl decât prin Cristos şi condiţia este sacrificiul de sine, atunci problema îi este clară în minte. Sunt Scripturi care îl previn că această cale este grea, dar sunt alte Scripturi care-i vorbesc despre slava, cinstea şi nemurirea de la sfârşitul căii. Persoana trebuie să decidă ce va face. Dar el nu vine pe deplin în familia lui Dumnezeu până când s-a decis şi a făcut pasul consacrării complete până la moarte; numai atunci poate fi conceput de Spirit sfânt şi intră în Şcoala lui Cristos.

RUGĂCIUNEA UN PRIVILEGIU

AL CASEI CREDINŢEI

În Dispensaţia Iudee, evreii au avut privilegiul de a se apropia de Dumnezeu în rugăciune, dar în Veacul Evanghelic ei n-au avut acest privilegiu. Atâta timp cât au fost oferite anual sacrificiile din Ziua Ispăşirii, ei au avut privilegiul rugăciunii sub Legământul Legii; dar imediat ce sacrificiile tipice pentru păcat au încetat, toate acele privilegii asigurate prin acel Legământ au încetat; de aceea evreii nu au acces la Dumnezeu. Ei sunt încă sub Legământul Legii, dar au pierdut acest aspect special al lui, fiindcă preoţimea tipică a încetat să fie recunoscută, imediat ce a apărut Preotul antitipic.

Numai Biserica lui Cristos, prin urmare, are acum privilegiul special de a merge la Dumnezeu în rugăciune; căci Marele Preot antitipic S-a dat ca Sacrificiu satisfăcător pentru păcat. Oricine vrea, prin credinţă în El, în relaţia legământului de sacrificiu, se poate apropia de Dumnezeu în rugăciune, fără să se îndoiască de ceva.

Dar deşi numai clasa consacrată, preoţimea subordonată, Noua Creaţie, este astfel încurajată să se apropie de Tronul Harului cu încredere şi curaj, este foarte evident că toţi care într-un sens cuvenit aparţin “casei credinţei” pot într-o măsură să se bucure de privilegiul rugăciunii, al mulţumirii şi al mijlocirii, şi pot să se bucure de pacea lui Dumnezeu, de înţelegerea iertării păcatelor prin credinţă în Ispăşire.

În timpul Veacului Milenar, orice caracteristică bună posedată de cineva, va fi în avantajul aceluia, şi orice caracteristică rea va fi un dezavantaj. Dar nici un avantaj nu va fi atât de mare încât să permită cuiva să se ridice fără ajutorul lui Mesia. Cei mai puţin degradaţi nu vor avea să-şi refacă atâţia paşi; dar unde va fi nevoie de mult har, mult se va da. Puterea marelui Mijlocitor se va adapta la toate condiţiile; căci Scripturile ne dau asigurarea că Împărăţia lui Cristos va fi instituită tocmai pentru acel scop. Deoarece nu este nici unul drept, nu, nici unul măcar, pe toţi va trebui să-i ajute marele Mesia să vină iarăşi în armonie cu Dumnezeu.

RUGĂCIUNEA, O OCAZIE ŞI O NECESITATE

Deşi rugăciunea este un privilegiu şi nu o poruncă, totuşi starea noastră o face să fie necesitate. Datorită căderii omului de la perfecţiunea sa orginară, carnea noastră are imperfecţiuni, debilităţi; şi totuşi, ca Noi Creaturi, avem răspunderi pentru aceste slăbiciuni. Singura cale de a ne elibera de aceste răspunderi este să mergem la Tronul Harului şi să căpătăm ajutor în timp de nevoie. Prin urmare, oricine merge frecvent la Tronul Harului în rugăciune, indică astfel că recunoaşte necesitatea de a-şi folosi ocazia pe care i-a dat-o Dumnezeu în interesul său şi ca privilegiu al său.

Rugăciunea este necesară pentru binele oricui vrea să se bucure de binecuvântările şi privilegiile sale. Noi avem caracteristica veneraţiei, la care apelăm pentru venerarea lui Dumnezeu. Dacă refuzăm această venerare, din ignoranţă sau voit, nu pot fi servite cele mai bune interese ale noastre. În această privinţă, majoritatea oamenilor din lume nu-şi servesc cele mai bune interese ale lor; dar creştinul le serveşte.

Persoana care veghează în măsură cuvenită nu va avea nici o dificultate în a determina când ar trebui să se roage. Dacă veghează în modul cuvenit, va vedea continuu ceva pentru care să se roage. Dacă prevede un necaz şi zice: “Mâine dimineaţă mă voi ruga pentru aceasta”, el face o greşeală. De îndată ce are un gând sau o idee despre venirea unei dificultăţi, să facă din aceasta un subiect de rugăciune. “Celui care bate i se va deschide.” Cine caută plăcerea divină o va găsi.

Poporul Domnului trebuie să vegheze în toate direcţiile. Timpul nostru este consacrat Domnului şi avem datoria să veghem ca să I-l dăm Lui. Dacă ne consacrăm Domnului timpul şi apoi îl risipim în citirea de romane şi de altă literatură lumească sau în diferite jocuri, atunci nu ne folosim în mod potrivit timpul, chiar dacă aceste practici nu sunt păcătoase. La fel, trebuie să veghem la ispitele noastre şi să căutăm să ne stăpânim eul şi să ne păzim împotriva slăbiciunilor proprii, precum şi ale altora. De asemenea, să veghem la Cuvântul Domnului, ca să putem fi bine pregătiţi pentru orice cuvânt şi lucrare bună.

Fiecare încercare, fiecare ispită este o încercare specială, o ispită specială. Nimeni nu ştie unde poate duce chiar şi cea mai mică ispită. Scripturile ne previn să fim atenţi, căci ceea ce poate părea o chestiune mică poate duce la ceva mare. Faptul că un lucru poate părea mic nu înseamnă că nu poate fi cel mai serios eveniment al întregii noastre vieţi.

Cei care au mai multe ocazii de serviciu sunt mai puţin pasibili de a fi duşi în ispită decât cei care au mai puţine. De aceea, “în activitate nu fiţi leneşi”, ci “în duh, fiţi fierbinţi, slujind Domnului” (Rom. 12:11). Veghind împotriva lumii şi a ispitelor ei, împotriva cărnii noastre şi a slăbiciunilor ei, împotriva Adversarului şi a înşelărilor lui — aceste datorii ne vor ţine destul de ocupaţi.

De asemenea trebuie să veghem la semnele timpului. Domnul nostru în zilele Sale i-a mustrat pe unii fiindcă nu şi-au cunoscut timpul cercetării. Cuvintele Sale sunt: “Faţa pământului şi a cerului ştiţi s-o cercetaţi; timpul acesta cum de nu-l deosebiţi?” (Luca 12:56). Dacă suntem prea angajaţi în muncă sau în plăcere şi nu avem timp să studiem, să veghem cum se cuvine, ne găsim în dificultate.

VEGHEREA ÎN RUGĂCIUNE ESTE RECOMANDATĂ

Un lucru este a fi ispitit şi alt lucru este a intra în ispită. Domnul nostru a fost “ispitit în toate, dar fără păcat” — în nici un mod n-a cedat ispititorului. Aşa trebuie să fie şi cu noi. Trebuie să ne împotrivim diavolului, să veghem şi să ne rugăm ca să nu cedăm la ispită. Dacă suntem neglijenţi şi dacă gândim, “O, puţină indulgenţă de această singură dată nu-mi va face rău!”, atunci suntem în pericol. Singura poziţie sigură este să veghem şi să ne rugăm continuu, căci dacă intrăm în ispită nu ştim unde se poate sfârşi chestiunea. După cum cineva a spus în mod potrivit: “Nu putem împiedica păsările să zboare deasupra capetelor noastre, dar le putem împiedica să-şi facă cuib în părul nostru”.

În noaptea când Domnul nostru a fost vândut, sf. Petru a fost printre cei mai încrezători dintre apostoli. El I-a spus Domnului: “Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire” (Mat. 26:33). El nu ştia ce slab era; prin urmare, când Domnul veghea şi Se ruga în acea noapte extraordinară, sf. Petru a fost printre primii care au adormit! După aceea a fost chiar cel care s-a lepădat de Domnul nostru, şi s-a lepădat cu jurăminte.

Ne amintim cuvintele Domnului nostru către sf. Petru: “Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa” (Luca 22:31, 32). Tocmai curajul sf. Petru l-a dus într-o capcană pusă înaintea lui de către adversar. El a arătat această caracteristică atunci când a mers în curtea palatului şi s-a amestecat printre cei care erau acolo. Sf. Ioan, care l-a însoţit, era rudă cu unul dintre preoţi; dar sf. Petru, care a fost recunoscut după vorbire că era galileean, a fost destul de curajos ca să intre, chiar şi după ce a tăiat urechea unuia dintre servitorii preotului. Ioan 18:15, 16.

Domnul nostru prezisese că se va întâmpla acest lucru, zicând: “Petre, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoşti” (Luca 22:34). După întâmplarea aceasta din noaptea procesului, sf. Petru şi-a amintit cuvintele lui Isus “şi ieşind afară, a plâns cu amar” (Luca 22:62). Dacă n-ar fi făcut aşa, nu ştim ce s-ar fi întâmplat cu el. Plânsul a dovedit că lepădarea a fost numai rezultatul unei slăbiciuni a cărnii.

Sf. Petru ar fi putut lua o atitudine greşită. Ar fi putut spune: “Am dreptul să-mi apăr viaţa şi să nu fiu implicat în această chestiune”. Astfel ar fi putut intra într-o stare greşită a inimii; dar această înăbuşire a înclinaţiilor rele spre autoapărare a dovedit că în ciuda acestei lepădări repetate de trei ori, el a fost în inimă loial Învăţătorului său. Aşa este şi cu noi; cel care se împotriveşte şi celei mai mici ispite, îşi întăreşte caracterul ca să se poată împotrivi şi celor mai mari.

Se spune o istorioară care ilustrează înţelepciunea de a nu intra în ispită. Un om care a dorit să angajeze un birjar a primit câteva cereri pentru acea poziţie. Aceştia au fost poftiţi în biroul său şi el i-a întrebat: “Cât de aproape de marginea unei prăpastii poţi conduce trăsura fără pericol de accident?” Unul a spus că ar putea conduce la jumătate de metru de margine fără frică de cădere; altul a spus că ar putea fi sigur la o distanţă de cincisprezece centimetri; şi aşa mai departe. În final, unul care ascultase în linişte la ceilalţi, a spus: “Nu ştiu cât de aproape de marginea prăpastiei aş putea conduce fără pericol, dar ştiu că m-aş ţine cât aş putea de departe de ea”. Acestui om i s-a dat slujba.

Acesta este principiul după care trebuie să acţionăm. Cel care se ţine cel mai departe de ispită este pe partea sigură. Cei care se simt prea încrezători în propria lor putere şi se apropie prea mult de limita periculoasă, sunt pasibili de a aluneca peste limită. Să ne rugăm întotdeauna ca să nu intrăm în ispită; şi de asemenea să veghem ca să ne putem menţine în afara pericolului.

A ne ruga pentru lucruri materiale

În ultima seară cu apostolii Săi, Domnul nostru le-a spus: “Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu; cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:24). Fără îndoială există o binecuvântare specială pentru aceia care caută împlinirea făgăduinţei Sale. Într-o împrejurare, Domnul nostru a zis că Tatăl ceresc este mai dornic să dea Spirit sfânt celor care-l cer, decât sunt părinţii pământeşti să dea daruri bune copiilor lor (Luca 11:13). El n-a vrut să spună că trebuie să folosim neapărat cuvintele “dă-ne Spirit sfânt”, sau că trebuie să ne rugăm pentru binecuvântarea Cincizecimii, cum fac unii prieteni, dealtfel bine intenţionaţi; ci să cerem spiritul Adevărului, al unei minţi sănătoase, pentru înţelepciunea care vine de sus.

Noi nu suntem destul de înţelepţi ca să ne conducem corect lucrurile. Suntem învăţaţi: “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” (Iac. 1:5). Această înţelepciune pare să ne fie necesară ca servitori ai lui Dumnezeu, pentru ca vorbele gurii noastre şi meditaţiile inimii noastre să fie acceptabile în ochii Domnului. Ps. 19:14.

Domnul nostru i-a învăţat pe ucenici: “Nu vă îngrijoraţi zicând: “Ce vom mânca?” sau: “Ce vom bea?” sau: “Cu ce ne vom îmbrăca?”, fiindcă pe toate acestea păgânii le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de toate aceste lucruri” (Mat. 6:31, 32). Cuvintele lui par să implice că noi trebuie să fim deosebiţi de lume. Lumea este gata să ceară şi să se roage pentru orice binecuvântare ce s-ar putea imagina — diferite feluri de hrană, case, bani, şi câte altele! Ei nu s-ar putea ruga pentru lucruri spirituale, fiindcă nu apreciază astfel de daruri. Să nu fim ca ei.

Atunci de ce a spus Domnul nostru în rugăciunea Sa: “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”? Aceasta este o chestiune foarte diferită de specializarea în rugăciune. Domnul a promis că, dacă suntem credincioşi, pâinea şi apa ne vor fi sigure (Is. 33:16). Nu vom fi neglijaţi. Este foarte potrivit să recunoaştem pe Domnul ca Dătătorul a tot ce este bun. Potrivit făgăduinţei Sale, aşteptăm de la El să ne dea hrană şi îmbrăcăminte. Orice avem, recunoaştem dependenţa noastră de Domnul în privinţa a ceea ce ne dă; şi nu cerem nimic în afară de ceea ce ne dă.

Cu cât avansăm în dezvoltarea spirituală, cu atât mai puţin simţim că I-am dicta Domnului, şi cu atât mai mare încredere avem în Înţelepciunea Sa şi cu atât mai mare credinţă în făgăduinţele Sale. Cel mai mult ce trebuie să facem este să-I amintim de aceste făgăduinţe pentru îngrijire materială şi că le credem. De un lucru putem fi siguri — că Domnul, care ne-a chemat să fim urmaşii Săi, ne are sub supravegherea Sa şi va vedea ca toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele nostru. Dacă El ne cheamă să fim membri ai Corpului lui Cristos, nici lipsa de hrană, nici altceva nu ne poate împiedica de la ocazia deplină de a ne întări chemarea şi alegerea.

Despre cei în jurul cărora Îngerul Domnului face tabără (Ps. 34:7) se poate spune că au o viaţă fermecată. Domnul Îşi conduce Biserica. De aceea, gândiţi că El va permite pierderea vieţii prin accident sau boală înainte de a avea timp să se supună termenilor acestei invitaţii? Desigur că nu! Prin urmare: “Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4:4). Noi avem încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu. El Îşi va realiza scopul Său divin în noi, dacă rămânem în El şi cuvântul Lui rămâne în noi, şi dacă suntem credincioşi în supunere.

Editorul nu-şi aminteşte din copilărie să-I fi cerut Domnului putere şi sănătate fizică. A avut ocazii când puterea sa fizică n-a fost mare şi au fost ocazii de serviciu care păreau să ceară mai multă putere decât avea. Atunci a avut plăcerea să meargă înaintea Domnului în rugăciune şi să-I spună că avea încredere că-i va da puterea necesară şi tot ce Domnul vedea de bine să-i dea; dar dacă Domnul vedea de bine ca el să nu poată face o prezentare satisfăcătoare, el îşi va face partea şi va lăsa restul în seama Domnului, ştiind că orice va permite Domnul va fi cea mai bună experienţă pentru el.

Acest curs a fost întotdeauna mulţumitor. În patruzeci de ani de serviciu activ, niciodată n-a lipsit de la adunare din pricina lipsei de putere, chiar dacă au fost unii prieteni care au zis: “N-ai să poţi vorbi în seara asta!” Răspunsul invariabil al lui a fost: “Dacă Domnul îmi va da putere, voi merge la adunare şi-mi voi pune încrederea în El în privinţa vorbirii”. Odată aproape a leşinat pe podium; dar a avut întotdeauna har îndeajuns. Atâta vreme cât va rămâne de această parte a vălului, intenţionează să vorbească ori de câte ori are ocazia, afară de cazul că nu va putea. Este sigur că dacă Domnul îi dă ocazia să vorbească, El îi va da şi puterea necesară.

SUBIECTE POTRIVITE PENTRU RUGĂCIUNE

Când ne amintim că sf. Iacov a zis, “Voi cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău” (Iac. 4:3), ne gândim că ar trebui să fim atenţi ce cerem. Domnul nostru i-a învăţat pe apostoli că este foarte important să rămână în El şi cuvintele Lui să rămână în noi, dacă vrem să ni se răspundă la rugăciune. Cuvintele Lui sunt: “Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:7). Cu alte cuvinte, cererile potrivite voinţei Domnului vor fi satisfăcute, dar cele contrare voinţei Lui vor rămâne neîmplinite.

A cere în mod egoist lucruri pământeşti n-ar fi o rugăciune adevărată. Mulţi creştini au un mod poruncitor de a-I spune Domnului ce le-ar plăcea să facă pentru ei — ca atâţia să fie convertiţi la o adunare; ca o adunare să prospere în felul acesta etc. Rugăciunile noastre trebuie să fie pe linii mai înalte decât acestea. Cele pământeşti trebuie să fie prezentate doar ocazional. Să avem dorinţa să trăim în aşa mod care să-I fie plăcut Domnului şi să fim mulţumitori pentru orice ne-ar da providenţa Sa — fie că este mult fie că este puţin.

S-a făcut sugestia că a ne ruga pentru orice Dumnezeu este dispus să ne dea este cu totul potrivit. Ne putem ruga pentru Spirit sfânt, pentru mai multă iubire, mai multă blândeţe, mai multă răbdare, mai multă înţelepciune de sus. Ne putem ruga ca toate aceste lucruri să lucreze împreună pentru binele nostru; fiindcă El ne-a promis că aşa va fi. Ne putem ruga pentru îndrumare de la Domnul aşa cum ar fi mai bine în ochii Lui. Dar nu-I putem spune ce să facă, fiindcă nu avem cum să ştim care este voia Lui în legătură cu lucrurile în general.

Domnul nostru nu S-a rugat în mod poruncitor. Cu cererile Sale a spus: “Nu voia Mea, ci a Ta să se facă” — Eu nu am o voinţă a Mea; căci am renunţat la voinţa Mea şi doresc să se facă voia Ta. Aceasta este o rugăciune de supunere deplină. Nu înseamnă că Domnul nostru nu Se ruga în credinţă, nici că nu va primi ce dorea. Înseamnă că dorea să afle voia Tatălui; şi a aflat că Tatăl dorea ca El să bea paharul suferinţei până la fund.

Dacă suntem supuşi, rugăciunile noastre vor deveni tot mai mult mesaje de mulţumire. Vom dori tot mai mult să umblăm în urmele Învăţătorului. Vom dori ca voia Lui să se facă în noi, mai degrabă decât orice altceva am putea încerca noi să-I spunem. Totul va fi potrivit Planului Său, care se va împlini şi pe care nu-l va schimba nici pentru noi, nici pentru altcineva din lume. Cei care au ajuns la această dezvoltare a vieţii creştine îşi vor da seama că nu este necesar să se roage ca Dumnezeu să salveze pe unul sau pe altul; căci n-a promis El oare că va salva pe toţi oamenii de pe pământ care vor veni la El în modul stabilit de El?

Să ne gândim la cazul lui Saul din Tars. El căuta să facă voia lui Dumnezeu, dar era orbit. După ce Dumnezeu i-a deschis ochii la faptele reale ale cazului, el a mers pe calea cea dreaptă. El a fost un om sfânt, atât înainte cât şi după ce a primit Adevărul; dar iluminarea pe care a primit-o l-a învăţat mai bine cum să facă voia lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi fost un vas ales al Domnului, n-ar fi avut astfel de experienţă, ci ar fi fost tratat ca Simon Magul.

RĂSPUNSUL LA RUGĂCIUNE ESTE AMÂNAT PENTRU BINELE NOSTRU

Printre unii creştini, insistenţa exagerată în rugăciune, lupta cu Dumnezeu cum s-a luptat Iacov cu îngerul, este foarte mult încurajată. Adeseori aceşti oameni se roagă atât de mult încât nu studiază deloc, spre marele lor dezavantaj. Scripturile ne învaţă să studiem ca să ne arătăm aprobaţi de Dumnezeu (2 Tim. 2:15), şi să nu căutăm să primim ceva în mod miraculos, ci mai degrabă în mod inteligent. Oamenii care se roagă în acest mod procedează cumva cum au procedat prorocii lui Baal în timpul lui Ilie. Oamenii aceia alergau în jurul altarului tăindu-se cu pietre şi strigând către dumnezeul lor să le mistuie jertfa. 1 Împ. 18:26-29.

Prorocul Ilie, dimpotrivă, a fost foarte calm. El adora un Dumnezeu inteligent la care nu trebuia să strige ca să-I atragă atenţia. Când a venit timpul lui Ilie să se roage, s-a rugat, folosind puţine cuvinte, dar mergând direct la subiect. 1 Împ. 18:36-38.

În această naraţiune există o lecţie pentru creştini. Unii care au înţeles greşit Caracterul şi Planul divin în general, se roagă pentru lucruri pentru care n-ar trebui să se roage şi neglijează să ceară lucrurile care ar trebui. Dacă rămânem în Domnul şi cuvintele Sale rămân în noi, vom şti ce să cerem; şi vom fi atât de atenţi în legătură cu cererea noastră, încât nu vom cere rău.

Dacă rugăciunile cuiva par a nu fi ascultate, acesta să nu obosească în inima sa şi să nu înceteze a se ruga. Domnul nostru spune să ne rugăm şi să nu ne lăsăm (Luca 18:1-8). Tatăl nostru ceresc poate că vrea să ne aducă într-o astfel de stare a inimii încât să putem aprecia binecuvântarea. Poate voinţa lui Dumnezeu este să amâne răspunsul pentru binele nostru cel mai mare.

Cu trei mii nouă sute de ani în urmă, Dumnezeu i-a promis lui Avraam că va primi ţara Canaanului şi că în Sămânţa lui vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Făgăduinţa nu este încă împlinită (Fapte 7:5). Timp de mai bine de o mie opt sute de ani biserica s-a rugat: “Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”. Domnul n-a răspuns la rugăciune încă; totuşi trebuie să continuăm să ne rugăm şi să aşteptăm cu răbdare. Avem credinţă că Dumnezeu va face cum a promis. ““Aşteptaţi numai”, zice Domnul, “până în ziua când Mă voi scula”.” Ţef. 3:8.

Există o mare binecuvântare păstrată pentru cei care îşi delectează inima în calea Domnului. Noi suntem în armonie cu făgăduinţele preţioase. Aşteptăm şi ne rugăm. În final, Domnul zice că va răzbuna pe Aleşii Săi — la sfârşitul acestui Veac. El îi va elibera de toată împotrivirea cărnii şi a adversarului. Îi va stabili Sus şi va turna peste ei binecuvântarea promisă. Atunci vor fi împlinite rugăciunile. Între timp rugăciunile continuă să meargă sus, cu seriozitate, cu încredere.

Există o deosebire între “a spune rugăciuni” şi “a se ruga”. În rugăciune trebuie să avem o cerere clară în minte, pentru a căuta în mod inteligent răspunsul. Un frate care-şi cerceta cu grjă gândurile, cuvintele şi faptele, pentru a descoperi care trăsături de caracter trebuiau dezvoltate, a conchis că avea nevoie de răbdare. După un timp a scris: “Mă întrebam ce se întâmplă. M-am rugat pentru mai multă răbdare; dar încercările mele aveau un astfel de caracter încât răbdarea mea scădea. Dar în ultimul timp încep să văd că Domnul îmi răspunde la rugăciune pentru răbdare tocmai în acest mod, şi permite aceste încercări chiar cu scopul dezvoltării acestei trăsături de caracter în mine”.

Această experienţă este în acord cu îndemnul apostolului: “Luaţi toată armătura lui Dumnezeu” (Efes. 6:13). Oricare ar fi rugăciunea noastră, noi trebuie să veghem pentru a vedea în ce mod răspunde Domnul la cererile noastre. Această atitudine din partea noastră ne va demonstra credinţa, încrederea şi loialitatea. La rândul ei, credinţa ne va fi întărită. Astfel vom fi plăcuţi Domnului datorită încrederii noastre în El. El cunoaşte mai bine decât noi calea pe care o apucăm. Atunci, dacă în viaţa noastră vine ceva ce n-am anticipat, să ne gândim: “Iată pentru noi o lecţie de învăţat, de răbdare, de ascultare”.

Poporul Domnului are privilegiul să ceară, pentru a avea plinătatea bucuriei. Noi avem această bucurie şi “pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere”, şi ne bucurăm mult în speranţa lucrurilor glorioase pe care Tatăl le are în păstrare pentru noi şi pe care Spiritul sfânt ni le descoperă prin Cuvânt. Creştinul bucuros este creştinul mulţumitor. Creştinul mulţumitor este cel care îşi foloseşte viaţa cel mai bine. Prin faptul că exercită mulţumirea inimii, va fi mai bine pregătit pentru Împărăţie. Cei mai puţin mulţumitori pot ajunge şi ei în Împărăţie, după câte ştim. Dar inima nemulţumitoare nu va ajunge în Împărăţie.

ATMOSFERA DE RUGĂCIUNE

Textul, “Rugaţi-vă neîncetat”, ar părea să fie echivalent cu declaraţia “Nu încetaţi să vă rugaţi” — cerere continuă ca şi cum persoana ar fi în atitudine de aşteptare. Într-un fel sau altul, acea cerere poate aştepta un răspuns. Această idee se aplică în tribunal. Obiceiul este de a se adresa curţii, zicând că persoana roagă să fie eliberată de dificultatea respectivă în anumite cazuri. Cererea aceea ar putea fi retrasă sau ar putea fi continuată. Aşa este şi cu rugăciunile pe care le facem la curtea cerească. Facem cererea şi dacă merită să cerem, merită să aşteptăm.

Noi să nu fim ca neamurile, care gândesc că vor fi auziţi dacă vorbesc mult. Să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. Rugăciunile noastre să fie în acea privinţă. Orice experienţe naturale am avea, Tatăl ceresc le-ar putea vedea de ajutor în obţinerea lucrurilor cereşti ale Evangheliei. Să nu încetăm să ne rugăm, deşi nu suntem obligaţi de nici o lege de fier. Dumnezeu nu ne-a poruncit să ne rugăm, fiindcă aceasta ar fi ca o lege fixă, de care, dacă n-am asculta, ar fi păcat. Dar credem că El va binecuvânta pe aceia care cer. Cu cât simţim mai mult nevoia de unele lucruri, cu atât le vom aprecia mai mult când le vom primi. Domnul ar vrea ca noi să apreciem aceste daruri, mergând frecvent să le cerem; apoi, când ne vin, suntem într-o stare de a le primi şi a le folosi mai bine.

Avem multe motive să mulţumim — inima care mulţumeşte se va găsi tot mai mult într-o atitudine mulţumitoare. La început, când începem să mulţumim, facem aceasta pentru lucrurile mai plăcute; dar pe măsură ce experienţa creşte, găsim bucurie în necazurile şi persecuţiile vieţii; căci aceste experienţe ne rafinează inima şi o face mai receptivă la ceea ce este corect şi împotriva a ceea ce este greşit — la Adevăr şi împotriva erorii, la puritate şi împotriva impurităţii.

Nu numai să ne rugăm frecvent şi cu regularitate, ci să fim întotdeauna în atitudine de rugăciune. Copiii lui Dumnezeu să fie în acea atitudine a inimii care priveşte spre Domnul pentru îndrumare divină în fiecare dezorientare şi în fiecare experienţă. Întocmai cum acul busolei se întoarce spre pol, aşa să se întoarcă şi inima noastră spre Domnul. Dacă avem durere, necaz sau greutate pe cale, să privim spre El. Dacă avem privilegiul de a servi pe Domnul, să nu ne considerăm competenţi pentru serviciu fără a ne întoarce spre Domnul după ajutor. Cu alte cuvinte, creştinul să înalţe rugăciune nu numai la începutul zilei; el trebuie să fie înconjurat continuu de o atmosferă de rugăciune. Să nu fie doar un simţ al datoriei, ci o apreciere a unui mare privilegiu.

Cei care-L apreciază pe Domnul, nu şi-ar putea permite să fie fără acest privilegiu. Cei care apreciază acest privilegiu se bucură să meargă la Tatăl ceresc de multe ori pe zi. Sfatul nostru pentru toţi care caută să meargă pe calea îngustă, ar fi să nu uite acest privilegiu. Ci în familia lor şi în camera lor cu tovarăşul de viaţă, rugăciunea lor să fie într-o formă rezonabilă şi potrivită, după cum ar judeca ei cel mai bine că I-ar plăcea Domnului — şi nu să fie un deranj în vreun sens.

CREDINŢA SE ÎNTĂREŞTE PRIN RUGĂCIUNE

Exact cum rugăciunile unuia îl ajută pe altul nu putem şti. Nu avem destulă informaţie să filosofăm foarte adânc asupra acestui lucru. Am putea presupune că sunt anumite influenţe mentale care pleacă de la unul spre altul, întocmai cum ştim că influenţele electrice pleacă de la o staţie spre altele la mii de mile depărtare. Puterile minţii sunt neînţelese. Ne putem influenţa pe noi şi într-o anumită măsură pe altul. O minte o poate influenţa pe alta fără nici un cuvânt, prin puteri telepatice. Nu putem spune de ce permite Dumnezeu aceasta şi dă binecuvântări ca răspuns la rugăciune. Suntem lăsaţi să filosofăm, să speculăm.

Dacă suntem în Şcoala lui Cristos, suntem acolo ca să fim învăţaţi, să învăţăm anumite lecţii de viaţă. Una dintre lecţii este să avem credinţă perfectă, completă în Dumnezeu — încredere absolută. Astfel de încredere este exercitată prin rugăciunile noastre pentru noi şi pentru alţii; şi această încredere este cultivată prin rugăciuni. Dumnezeu binevoieşte să binecuvânteze aceste rugăciuni şi astfel să cultive şi să întărească credinţa noastră. Nu putem presupune că Dumnezeu va lăsa nefăcută o lucrare importantă dacă noi nu ne rugăm pentru ea, sau că răspunsul la rugăciunea noastră va veni aşa cum îl aşteptăm; dar binecuvântarea poate veni dintr-o parte sau din alta. Dumnezeu poate conduce orice chestiune aşa încât să poată da binecuvântări, fie prin cooperarea şi rugăciunile noastre, fie fără cooperarea şi rugăciunile noastre.

Avem motive să credem că atunci când ne rugăm pentru alţii, rugăciunile noastre ajută. Am cunoscut împrejurări când răspunsul la rugăciune a fost remarcabil. Cuvântul Domnului pare să ne insufle această credinţă. Poporul Domnului a fost un popor de rugăciune şi este un popor de rugăciune. Nu ne putem imagina cum poate fi cineva un urmaş constant al lui Cristos fără rugăciune.

Pentru cine ne putem ruga acum?

Înţelegem că rugăciunea făcută la întâmplare pentru sănătate de-a lungul Veacului Evanghelic ar fi nepotrivită, şi că numai prin dar s-au făcut vindecările timpurii din acest Veac; că acest dar a încetat cu moartea apostolilor după ce şi-a împlinit obiectivul; şi că răgăciunile potrivite în legătură cu boala, din partea sfinţilor, ar fi cele oferite pentru iertarea păcatelor — având ca rezultat vindecarea. Dar vedem de asemenea că, pe măsură ce se iveşte Veacul Milenar — care se suprapune peste Veacul Evangheliei, care se încheie — trebuie să ne aşteptăm să înceapă să se manifeste vindecarea şi restabilirea generală, aşa cum o vedem. Şi aceasta ne face să întrebăm: În lumina examinării precedente a învăţăturilor scripturale şi în lumina plasării noastre actuale în zorile Mileniului, pentru cine ne putem ruga acum?

Răspundem: Sfinţii nu se pot ruga în mod cuvenit acum pentru propria lor sănătate, după cum nu S-a putut ruga nici Învăţătorul lor. Nu pot cere în mod cuvenit privilegiile Restabilirii pe care ei le-au consacrat, nici nu pot cere să le fie anulate sacrificiile, prin îndepărtarea miraculoasă a întregului preţ al ostenelii, epuizării, loviturilor sau bolilor. Dar când îşi dau seama că necazurile lor sunt pedepse pentru păcate, ei se pot simţi liberi să-şi mărturisească păcatele unul altuia şi să se roage lui Dumnezeu pentru iertare. Ca rezultat ei pot fi astfel vindecaţi.

Sfinţii care rămân în Cristos şi în care rămâne Cuvântul Lui, se pot ruga şi pentru alţii, în special că acum suntem la începutul Timpurilor Restabilirii; şi anume, în cazurile în care ei sunt siguri că obiectivul lor nu este înălţarea de sine; în care dorinţa lor pentru însănătoşirea celor bolnavi nu este egoistă şi în care au motive să creadă că sănătatea restabilită va fi consacrată pentru fapte bune şi pentru slava lui Dumnezeu.

În astfel de cazuri, la cerere putem să ne rugăm pentru revenirea celui atins de boală sau debil, care nu este din Turma Mică — dintre sacrificatori, Preoţimea Împărătească. Totuşi, chiar şi în astfel de cazuri, deşi credinţa noastră trebuie neapărat să fie tare, fiindcă suntem încrezători că cerem din motive corecte şi într-un timp când Domnul binevoieşte să acorde un început al binecuvântărilor Restabilirii, noi să spunem întotdeauna, cum a spus Domnul nostru în rugăciunile Sale, “Totuşi, nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”. Luca 22:42.

Totuşi, nu este acum timpul să aşteptăm vindecări generale şi lucrare de Restabilire deplină, deoarece, evident, aceasta nu-şi va avea timpul până când toată Preoţimea îşi va sfârşi sacrificul şi va intra împreună cu Capul şi Preotul Principal, Isus, în gloriile şi perfecţiunile stării sau condiţiei cereşti, simbolizată prin Sfânta Sfintelor.

RUGĂCIUNE PENTRU ÎMPĂRAŢI

Şi pentru guverne

Sf. Pavel în epistola sa către Timotei spune: “Vă îndemn deci înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea” (1 Tim. 2:1, 2). Alte scripturi ne spun că împărăţiile lumii nu sunt Împărăţiile Domnului (Luca 19:11, 12). Ele ne informează în mod indirect că lumea n-ar înţelege faptul că afacerile ordinii actuale de lucruri sunt sub supravegherea şi grija lui Satan (Mat. 4:8, 9; Ioan 14:30); că Domnul nu va stabili Împărăţia dreptăţii până la timpul hotărât de El. Când va veni acel timp, toţi împăraţii şi preoţii şi poporul Îl vor servi şi I se vor supune (Dan. 7:27). Domnia Lui va însemna “dorinţa tuturor popoarelor”.

Dar Biblia ne dă de înţeles că, între timp, acestor împărăţii de acum li se dă ocazia să vadă ce pot face în condiţiile actuale (Dan. 2:37-44). Când împărăţia tipică a lui Israel a fost distrusă şi i-a fost dată lui Nebucadneţar, aceasta a fost pentru a se da ocazia să se vadă ce va putea face împărăţia lui. Putea fi dreaptă sau nedreaptă.

Şi aşa a fost de la împărăţia lui Nebucadneţar încoace. Toate sunt împărăţii ale neamurilor, nu reprezentante ale lui Dumnezeu. Toate aceste împărăţii demonstrează diferitele principii de guvernare. Sub aceste împărăţii omenirea învaţă lecţii de experienţă care îi vor fi valoroase în viitor. Sub aceste împărăţii am văzut oamenii bătându-se pentru drepturi. Uneori au fost înfrânţi, iar alteori au fost victorioşi — după cum a fost cazul. În diferitele bătălii am văzut dreptatea şi nedreptatea luptând-se împreună; dar în toate, politica este la conducere.

Sub toate împărăţiile omenirea a demonstrat că nici un guvern al omului imperfect nu poate îndrepta dificultăţile cu care se confruntă omenirea. Noi nu putem aboli păcatul şi tristeţea, plânsul şi moartea. Dacă numai unui împărat sau unei naţiuni li s-ar fi permis să experimenteze cu rasa, n-am şti dacă alte naţiuni n-ar fi avut succes, dacă ar fi avut ocazia. Fiecare naţiune la rândul ei caută să fie puterea universală şi fiecare pretinde că este o guvernare mai bună; ca, de exemplu, guvernul american vrea să dea o guvernare mai bună filipinezilor, iar Marea Britanie vrea să dea o guvernare mai bună poporului din Africa de Sud. Ce fac naţiunile şi limbile civilizate în ţările mai puţin civilizate? Ce pot face ele pentru îmbunătăţirea condiţiilor? În toate aceste ţări, în toate aceste străduinţe, ele arată că domină egoismul.

PUTEREA FOLOSITĂ PENTRU SCOPURI EGOISTE

Vedem faptul demonstrat, că dacă o naţiune ar avea într-adevăr puterea să binecuvânteze pe altele, nu le-ar binecuvânta fără să profite de ele. Naţiunile noastre civilizate îşi folosesc puterea în mod egoist în ţările păgâne, luând bani de la semenii lor. În loc să le conducă spre condiţii mai înalte şi mai bune, lucrurile au fost conduse în general pe bază comercială. Şi chiar aceşti oameni care au profitat mai mult sau mai puţin de alţii în situaţie extremă şi nevoie, şi acei oameni de care ei au profitat prin frică, vor învăţa fără îndoială unele lecţii bune din aceste experienţe.

Dumnezeu le permite naţiunilor să înveţe aceste diferite lecţii, înainte de a-Şi stabili Împărăţia în mare putere şi glorie. Când va fi stabilită Împărăţia Sa, contrastul între guvernarea acesteia şi celelalte guvernări va fi atât de marcant, încât toţi vor avea mult de învăţat. Fără îndoială, mulţi care au suferit din pricina nedreptăţii vor fi mai bine pregătiţi să aprecieze guvernarea mai bună când aceasta va veni.

Între timp, celor din poporul lui Dumnezeu care sunt chemaţi să fie membri în Corpul lui Mesia nu li se cere să spună: “Aceste împărăţii nu fac bine şi Împărăţia noastră va arăta aceasta”. “Dimpotrivă, trebuie să spunem cuvinte încurajatoare: “Naţiunea voastră pare că face cât de bine ştie să facă. Pe măsură ce va înţelege mai mult, se va strădui pentru o guvernare mai bună”.

Simpatie pentru cei În autoritate

Noi, cei care aparţinem de Împărăţia cea nouă, suntem cetăţeni într-o ţară străină. Vedem că suntem mai mult sau mai puţin influenţaţi de starea lucrurilor din lume. Compătimim cu omenirea. Suntem bucuroşi că intră o Nouă Dispensaţie. Vedem că aceia care se străduiesc să îmbunătăţească lucrurile au o sarcină herculeană. Dacă ar fi să ne-o predea nouă, ne-ar lua tot timpul; şi în condiţiile actuale rele, nici noi n-am face mai bine decât ei. Avem mare compătimire faţă de împăraţi şi prinţi. Ei reuşesc să realizeze aşa de mult, cu păcatul în toate direcţiile.

Simpatia noastră ne va conduce spre a-i privi cu amabilitate în mintea noastră. Şi ne putem ruga pentru ei, ca să aibă o înţelepciune aşa cum vede de bine Domnul. N-ar fi bine să-I cerem lui Dumnezeu ca unul dintre ei să fie vindecat dacă ar fi bolnav. Dacă am avea vreun mijloc de a ajuta, să folosim acel mijloc; dar în privinţa rezultatelor, să ne amintim că acestea sunt în mâinile lui Dumnezeu. Noi să ajutăm în orice mod în care putem. Să nu specificăm, ci numai să ne rugăm pentru binecuvântarea lui Dumnezeu peste aceste împărăţii.

Ne interesează aceste împărăţii fiindcă ne interesează omenirea în general. Dorim să ducem o viaţă paşnică şi evlavioasă, ca să putem avea mai multe ocazii pentru citit şi studiu (1 Tim. 2:1, 2). Suntem bucuroşi că acum este pace în lume şi nu intenţionăm să ne certăm. Intenţionăm să ne rugăm pentru aceşti conducători; fiindcă nu credem că au o inimă neagră sau au intenţii rele. Poate că ei încearcă să facă ce ar fi mai bine pentru toţi, după cea mai bună cunoştinţă a lor. Cei mai mulţi dintre monarhii Europei nu doresc să târască pe oameni în război.

BINECUVÂNTĂRILE ZILELOR NOASTRE

În privinţa oamenilor care menţin o guvernare aşa de minunată în ţara noastră, vedem cum au persoane care supraveghează fiecare clădire care se construieşte; cum dau atenţie specială la departamentul contra incendiilor, departamentul apelor, ca să fie o rezervă de apă potrivită şi curată; cum se îngrijesc de sănătatea generală a oraşului, de instituirea carantinelor etc. Cei care au în sarcină sistemul şcolar pentru educaţia tinerilor şi sistemul spitalicesc fac o lucrare mare!

Să ne gândim că zilele noastre sunt zile fericite în comparaţie cu ce ar fi dacă am trăi cum au trăit oamenii în timpurile barbare. Când vedem minunatele lucruri care se fac astăzi — marile clădiri, poduri şi alte amenajări minunate — spunem: “Ce este omul! Desigur, o piesă minunată din mecanismul divin! Ce lucruri poate face chiar şi în aceste condiţii imperfecte! Şi ce nu va fi în stare să realizeze când Împărăţia lui Mesia va fi aici, care va da lovituri celor neascultători şi va nimici complet pe cei care nu vor veni în armonie cu regula dreptăţii!”

Suntem bucuroşi că lucrurile se mişcă aşa de bine. În loc să dojenim pe conducători, preferăm să gândim că sunt bine intenţionaţi. Putem foarte bine să ne rugăm pentru aceştia, fără nici o dificultate în minte. Şi putem fi bucuroşi şi să-I mulţumim lui Dumnezeu că aceşti oameni se îngrijesc de noi atât de bine.

Rugăciunea noastră la Dumnezeu pentru împăraţi etc., este ca El să conducă şi să îndrume lucrurile printre naţiuni aşa cum ar fi în cea mai mare armonie cu planurile Sale, pentru binecuvântarea şi dezvoltarea Bisericii care se alege acum. Căci, deşi Dumnezeu a lăsat lumea să fie condusă de “prinţul acestei lumi” până la sfârşitul deplin al Timpurilor neamurilor, totuşi Dumnezeu nu i-a dat putere nelimitată. Mânia omului nu va lucra spre ruina Planului lui Dumnezeu; pentru că El va face ca mânia omului să lucreze spre lauda Lui, şi tot ce nu va lucra astfel, El va restrânge (Ps. 76:10). Aceasta are apostolul în vedere: Rugaţi-vă pentru îndrumarea şi conducerea lui Dumnezeu asupra tuturor afacerilor vieţii şi asupra conducătorilor, pentru ca pietatea, sobrietatea şi creşterea Bisericii să poată fi păstrate.

RUGĂCIUNEA FORMALĂ

“Adesea rugăciunile-mi rostesc,

Dar mă rog oare când vorbesc?

Şi aceste vorbe când le spun

Dorinţele inimii le exprim?

Aş putea chiar cu îngenunchiere

Şi să aduc închinare, la dumnezei de piatră,

Ca jerftă Dumnezeului Celui viu,

O rugăciune numai din cuvinte;

Căci Domnul niciodată nu va auzi

Acele cuvinte care din inimi nu vor ieşi,

Nici buzele acelea nu le va cerceta

Care nu vor rosti sincer rugăciunea.”