Vol. 20, Ianuarie-Februarie, Nr. 2 

URMĂTOAREA CINĂ DE AMINTIRE

“… să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea” — 1 Corinteni 11:24, 25

R5191 W. T. 1 martie 1913 (pag. 67-73)

Cina pe care Domnul nostru a instituit-o ca o amintire a marii Sale jertfe pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre ci şi pentru ale întregii lumi, este uimitoare în caracterul potrivit şi în simplitatea ei. Marii oameni ai lumii au căutat întotdeauna mijloace foarte diferite ca să-şi păstreze amintirile. Oricare ar fi fost modul în care voiau să le amintească urmaşilor meritele şi măreţia lor, acesta desigur nu era prin amintirea şi comemorarea morţii lor — în special dacă, aşa cum este în cazul Domnului nostru, a fost o moarte dezonorantă şi ruşinoasă, o moarte ca a unui răufăcător şi criminal. Altul, mai probabil, ar fi lăsat instrucţiuni să se scoată medalii care să comemoreze unele din marile sale fapte — cum ar fi, de exemplu, învierea lui Lazăr sau potolirea furtunii pe mare, sau intrarea triumfală în Ierusalim, în timp ce mulţimea arunca ramuri de palmier pe cale şi striga Osana Regelui!

Dar Domnul nostru a ales ca amintire a Sa ceea ce a reprezentat, în aprecierea Sa şi a lui Dumnezeu, fapta Sa cea mai mare — Jertfa Sa pentru Păcat în favoarea noastră; şi ceea ce adevăraţii Săi urmaşi, şi numai ei, vor aprecia mai mult decât oricare alt aspect al misiunii Sale. Este adevărat, urmaşii Săi ar fi apreciat ceva comemorativ din cuvintele sau faptele Sale minunate, dar şi cei lumeşti ar fi putut aprecia acele lucruri. Dar nu este aşa cu valoarea morţii Sale ca Jertfă de Răscumpărare, baza împăcării şi ispăşirii noastre, care n-a fost niciodată înţeleasă pe deplin de nimeni, în afară de Turma Mică consacrată — cei Aleşi. Şi pentru aceştia a fost stabilită şi instituită Comemorarea. Şi deşi un Iuda a fost prezent, lui i s-a dat o bucăţică şi a plecat dintre ceilalţi înainte de a se termina cina, reprezentând astfel, fără îndoială, că la sfârşitul acestui Veac, înainte ca Turma Mică să-şi fi terminat partea de părtăşie cu Domnul lor în suferinţele Sale, bucata Adevărului va fi devenit aşa de puternică încât să scoată afară din societatea şi comuniunea celor credincioşi pe toţi cei care nu apreciază şi nu preţuiesc cum se cuvine Răscumpărarea îndeplinită de Mielul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcatelor lumii — 1 Ioan 2:19.

Data cinei pascale

Data Cinei Pascale la care evreii mâncau un miel, care comemora eliberarea lor din robia egipteană şi cruţarea întâilor-născuţi ai lor cu acea ocazie, a fost desigur calculată prin metoda evreiască de calculare a timpului, şi anume după timpul lunar (Exod 12:2-14). În loc să împartă lunile cum le împărţim noi, ei lăsau ca luna nouă să marcheze începutul unei luni noi; şi diferenţa între timpul solar şi timpul lunar a fost egalizată prin începerea anului nou întotdeauna cu apariţia lunii noi, pe la echinocţiul de primăvară. Evreii menţin încă această metodă de calculare a sărbătorilor lor religioase. Şi deoarece Domnul nostru, apostolii şi Biserica timpurie au urmat aceeaşi regulă pentru stabilirea datei celebrării anuale a ultimei Cine a Domnului nostru, şi noi o urmăm.

Prima lună nouă după echinocţiul de primăvară este socotită în calendarele evreieşti din acest an (1913) ca fiind în 8 aprilie — probabil după observaţia Ierusalimului. La şase după-masă, în ziua dinainte începe prima zi a lunii evreieşti Nisan, prima lună a anului evreiesc religios. Începând cu 1 Nisan calculat de evrei, în a zecea zi era ales din turmă mielul pascal. În a patrusprezecea zi (lună plină*), “între cele două seri” (la orice oră între 6 după masă a zilei a treisprezecea şi 6 după masă a lui 14 Nisan), mielul trebuia să fie înjunghiat şi mâncat. În a cincisprezecea zi începea Sărbătoarea de Paşti, care dura şapte zile, prima şi a şaptea fiind sărbătorite ca zile deosebit de sfinte, ca zile de sabat sau zile “de sărbătoare” (Exod 12:16). În a şaisprezecea zi, omerul din cele dintâi roade ale secerişului orzului era oferit Domnului, iar după cincizeci de zile (în Ziua Cincizecimii) erau oferite înaintea Domnului două pâini legănate — Leviticul 23:17.

Aceste lucruri făcute de către evrei în fiecare an, după cum am văzut deja, au fost tipuri ale evenimentelor mai mari. Alegerea mielului în a zecea zi a simbolizat cum, dacă Israel voia să fie binecuvântat şi recunoscut ca Biserica Întâilor-născuţi în Paştele antitipic, ei trebuiau să-L accepte pe Isus atunci, cu cinci zile înainte de sărbătoarea Paştilor şi cu patru zile înainte de răstignirea Sa. Şi evident, chiar la acea dată Domnul nostru S-a oferit în cele din urmă acelei naţiuni — când, ca Regele lor, a intrat în cetate călare pe un mânz (compară Ioan12:12-16). Ei însă nu L-au primit pe Mielul lui Dumnezeu, au fost imediat respinşi şi au încetat să fie întâiul-născut tipic.

Ziua a patrusprezecea (care în acest an — 1913 — va începe la ora 6 în seara zilei de duminică 20 aprilie şi va ţine până la 6 în după-masa de 21 aprilie) a fost ziua în care mielul Pascal a trebuit să fie înjunghiat şi mâncat; şi calculul evreiesc al timpului (fără îndoială aranjat divin tocmai pentru acest scop) a permis mâncarea “ultimei Cine” în aceeaşi zi în care Domnul a fost răstignit. Cina Pascală din miel cu ierburi şi pâine nedospită (împlinind Legea, care nu s-a sfârşit până pe cruce) a fost mâncată imediat după ora 6 după-masă. Apoi a urmat instituirea Cinei Comemorative cu pâine şi vin, reprezentând trupul şi sângele Mielului antitipic. După aceea, ori de câte ori revenea ocazia (anual), aceasta trebuia sărbătorită de către urmaşii Săi — în loc să mănânce din mielul literal — ca o comemorare a Mielului antitipic şi o mai mare trecere peste Întâii-născuţi antitipici, pe care o efectuează sângele Lui.

Legănarea snopului de orz din primele roade, în 16 Nisan (“dimineaţa după Sabat” sau sărbătoarea Paştilor din ziua a cincisprezecea — Lev. 23:5, 6, 11, 15-17) a simbolizat învierea lui Cristos Domnul nostru, ca “pârga celor adormiţi.”* 1 Cor. 15:20.

Cele două pâini oferite în ziua a cincizecea, Cincizecimea, au reprezentat prezentarea Bisericii înaintea lui Dumnezeu şi acceptarea ei prin meritul Marelui Preot, indicat prin ungerea cu Spirit sfânt la Cincizecime. Biserica de fapt este “o singură pâine” (1 Cor. 10:17), cele două pâini reprezentând acelaşi lucru ca şi cei doi ţapi prezentaţi din Ziua Ispăşirii. Aceasta a indicat că deşi toţi cei prezentaţi au fost acceptabili pentru Dumnezeu prin Isus Cristos, El a ştiut că nu toţi cei prezentaţi vor ajunge la starea credincioşiei până la sfârşit. Cele două pâini au reprezentat, prin urmare, cele două clase de consacraţi — Turma Mică învingătoare şi Mulţimea Mare a servitorilor consacraţi ai lui Dumnezeu, care nu-şi asigur㠓chemarea” lor “de sus” prin învingerea lumii, cum ar fi trebuit să o facă.

Metoda cea mai răspândită de calculare a datei pentru Vinerea Mare şi Duminica Paştelui printre Episcopali şi Romano-Catolici diferă de cele scrise mai sus prin aceasta: ei sărbătoresc Duminica Paştelui, în prima duminică ce urmează primei luni pline după echinocţiul de primăvară, iar vinerea de dinainte este recunoscută ca Vinerea Mare. Această metodă de calculare a fost stabilită de către Conciliul din Nicea, în 325 d. Cr., în locul metodei evreieşti pe care o recunoaştem noi. Dar numele “Paşte” (Passover) a continuat să fie folosit (nu Duminica de Easter*) timp îndelungat; după ce papalitatea s-a stabilit în influenţă politică şi păgânii ignoranţi au început să se adune cu grămada în sistemul care se bucura de favoarea guvernului, denumirea “Passover” a fost înlocuită cu “Easter”, deoarece cam în acelaşi timp cu Paştele, păgânii aveau obiceiul să sărbătorească pe zeiţa lor Easter (zeiţa germanică Ostara — Estera) — zeiţa primăverii. Aceasta a fost una dintre metodele unui cler ambiţios pentru a câştiga număr şi influenţă.

Uneori cele două metode de calcul, evreiesc şi romano-catolic, indică aceleaşi zile, dar nu adeseori; ocazional rezultatele lor sunt la distanţă de aproape o lună.

Evreii vor celebra săptămâna Paştilor ca “sărbătoare” începând cu 22 aprilie (21 aprilie la ora 6 după masă), 15 Nisan. La Cina Memorială noi nu celebrăm săptămâna de sărbătoare, ci ziua de dinainte, 14 Nisan, începând din seara lui 20 aprilie 1913, care este aniversarea datei corespunzătoare pentru înjunghierea şi mâncarea mielului Pascal — aniversarea morţii Domnului nostru Isus, adevăratul Miel al lui Dumnezeu, pentru că prin sacrificiul Lui, “biserica întâilor născuţi” trece de la moarte la viaţă — pentru a fi desăvârşită în Întâia Înviere. Antitipul săptămânii de sărbătoare a Paştilor se află în bucuria inimii tuturor Întâilor născuţi din Israelul adevărat — cele şapte zile însemnând perfecţiunea sau caracterul complet al bucuriei şi mântuirii.

Am dat detalii în privinţa calculării, ca răspuns general la multe întrebări legate de acest subiect şi nu pentru vreo importanţă hotărâtoare sau robie legată de ziua exactă de aniversare. Noi nu recunoaştem asemenea robie asupra celor făcuţi liberi prin Cristos. Căci, deşi suntem doritori să sărbătorim Cina Memorială în mod potrivit, la aniversarea ei cuvenită, aşa cum a intenţionat Domnul nostru când a spus: “Faceţi lucrul acesta îde fiecare dată celebraţi acest memorial anualş în amintirea îlit. pentru comemorareaş Mea”, noi considerăm aceasta mai mult ca un privilegiu decât ca o datorie; şi dacă am greşi în problema alegerii zilei, datorită neştiinţei sau înţelegerii greşite, noi credem că Domnul ar accepta intenţiile noastre bune şi ne-ar ierta greşeala şi ne-ar acorda binecuvântarea Sa. Într-adevăr, noi credem că Domnul recunoaşte şi acceptă intenţiile bune ale multora dintre copiii Săi, care, datorită învăţăturilor greşite şi a tradiţiilor omeneşti, aleg alte date şi timpuri pentru celebrarea acestui memorial al morţii Sale, în loc de a-l celebra la aniversarea lui, pe care El a indicat-o. În mod asemănător, am înţelege intenţiile patriotice ale oamenilor care ar “celebra” independenţa Statelor Unite de trei sau de patru ori într-un an, uitând data sau necunoscând faptul că 4 Iulie este aniversarea evenimentului şi a fost stabilit ca dată potrivită pentru sărbătorirea lui.

Acesta, asemenea altor adevăruri de mult timp îngropate sub gunoiul Veacurilor Întunecate, Dumnezeu îl clarifică acum pentru poporul Său. Şi toţi care sunt adevăratul Său popor sunt doritori după adevăr şi ceea ce este corect în legătură cu el, ca şi în legătură cu toate celelalte subiecte descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu.

“MOARTEA DOMNULUI VESTIŢI”

“Căci am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine şi după ce a mulţumit, a frânt-o şi a zis: “Acesta este trupul Meu, dat pentru voi; să faceţi lucrul acesta în aminitrea Mea.” Tot astfel, după cină, a luat paharul zicând: “Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.” Pentru că, de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” 1 Corinteni 11:23-26.

Pentru cei cu mintea cinstită nu este nevoie să se discute ce înseamnă şi ce nu înseamnă expresia — moartea Domnului. Unii, în nerăbdarea lor de a se depărta de doctrina Răscumpărării, sau mai degrabă în nerăbdarea lor de a se depărta de deducţiile logice asociate cu doctrina Răscumpărării, pretind, împotriva tuturor Scripturilor care arată contrariul, că Domnul nostru Isus a avut două morţi, una când a venit în lume şi alta la Calvar; şi că moartea “Omului Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” la Calvar, a fost de mică importanţă în comparaţie cu cealaltă. Ei par să ignore, cu voia, faptul pe care Scripturile îl declară, c㠓El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna”, şi că acea singură moarte, şi singura la care S-a referit vreodată Domnul nostru sau apostolii Săi, a fost moartea de la Calvar.

Apostolii declară că El a vorbit despre moartea pe care trebuia să o împlinească la Ierusalim. Aceasta una, şi singura moarte a Răscum­părătorului nostru, este simbolizată prin această comemorare — corpul Său, carnea Sa, frânt pentru noi, şi toţi care vreau să aibă viaţă veşnică trebuie să se împărtăşească din meritele şi viaţa Lui. “Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel” în această chestiune importantă.

Dar aşa cum botezul în apă nu este botezul important, ci numai simbolul care îl reprezintă pe cel adevărat, tot aşa împărtăşirea din pâinea şi vinul simbolice este numai simbolul sărbătorii mai importante — însuşirea meritului lui Cristos, care ne asigură viaţa veşnică prin corpul Său frânt şi sângele Său vărsat. Astfel, acceptând prin credinţă sacrificiul Său terminat, şi prin aceeaşi credinţă, aşa cum suntem învăţaţi de El, însuşindu-ne toate meritele şi perfecţiunile şi drepturile pe care Omul Isus Cristos le-a posedat şi le-a depus în moarte pentru noi, ne hrănim într-adevăr inima cu Pâinea Vieţii veşnice, Pâinea pe care Dumnezeu a trimis-o din cer. Aceasta este adevărata Pâine, care dacă este mâncată dă viaţă veşnică. Aceasta este ceea ce, în primul rând, pâinea literală simbolizează şi semnifică pentru toţi cei care se împărtăşesc din ea în mod corect şi inteligent. Este o amintire a răscumpărării lui Adam şi a familiei sale din robia păcatului şi a morţii.

PÂINEA ŞI PAHARUL

Un alt gând: pâinea a fost nedospită. Aluatul este stricăciune, un element al putrezirii, deci un tip al păcatului şi al putrezirii şi morţii pe care păcatul le produce în neamul omenesc. Aşadar, acest simbol declară că Domnul nostru Isus a fost fără păcat, un Miel fără pată sau cusur, “sfânt, nevinovat, fără pată”. Dacă ar fi fost din tulpina adamică, dacă Şi-ar fi primit viaţa în mod obişnuit de la un tată pământesc, şi El ar fi fost contaminat de păcatul adamic, aşa cum sunt toţi ceilalţi oameni; dar viaţa Lui a venit nepătată de la o natură mai înaltă, cerească, schimbată la condiţii pământeşti; de aceea este numit “pâinea care S-a coborât din cer” (Ioan 6:41). Să apreciem deci Pâinea curată, nedospită, nepătată pe care ne-a dat-o Dumnezeu, şi astfel să mâncăm din El — mâncând şi digerând Adevărul, şi în special Adevărul Său — însuşindu-ne prin credinţă Dreptatea Sa; şi să-L recunoaştem pe El drept Calea şi Viaţa.

Apostolul, prin descoperire divină, ne face cunoscută o altă semnificaţie a acestei amintiri. El arată că pâinea reprezintă nu numai pe Domnul nostru Isus personal, dar că, după ce ne-am împărtăşit din El (după ce am fost îndreptăţiţi prin faptul că ne-am însuşit dreptatea Sa), noi prin consacrare devenim asociaţi cu El ca parte din aceeaşi Pâine frântă — hrană pentru lume (1 Corinteni 10:16). Aceasta sugerează ideea privilegiului nostru ca credincioşi îndreptăţiţi, de a ne împărtăşi acum de suferinţele şi moartea lui Cristos, condiţia prin care putem deveni comoştenitori cu El în gloriile viitoare şi asociaţi în marea lucrare de binecuvântare şi acordare a vieţii tuturor familiilor de pe pământ.

Acelaşi gând este exprimat de către apostol în mai multe rânduri şi sub diferite ilustraţii, dar nici una dintre ele nu este mai puternică decât aceasta, că Biserica (Trupul lui Cristos, vezi Coloseni 1:24), împreună cu Capul ei, este “o Pâine”, fiind frântă în decursul Veacului Evanghelic. Aceasta este o ilustraţie uimitoare a unirii şi părtăşiei noastre cu Capul nostru.

Cităm: “Pentru că noi, care suntem mulţi îpersoaneş, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine”. “Pâinea pe care o frângem, nu este părtăşie a trupului lui Hristos?” — 1 Corintei 10:16, 17.

“Rodul viţei” reprezintă viaţa sacrificată, dată de Domnul nostru. “Acesta este sângele Meu, îsimbolul vieţii date În moarteş al Legământului celui Nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.” “Beţi toŢi din el” Matei 26:27, 28.

Prin renunţarea la viaţa Sa, ca Răscumpărare pentru viaţa rasei lui Adam, pe care păcatul le-o pierduse, oamenii pot primi dreptul la viaŢĂ, prin credinţă şi ascultare sub Noul Legământ. (Romani 5:18, 19). Sângele vărsat a fost “Răscumpărarea îPreţulş pentru toŢi”, care a fost dată pentru toţi de către Răscumpărătorul nostru Însuşi; dar actul Său, de a da paharul ucenicilor şi a le cere să bea din el, a fost o invitaţie făcută lor să devină participanţi la suferinţele Sale, sau cum spune sfântul Pavel, s㠓împlinească ce lipseşte necazurilor lui Hristos” (Coloseni 1:24). A fost şi propunerea făcută nouă, că dacă noi, după ce am fost îndreptăţiţi prin credinţă, participăm în mod voluntar la suferinţele lui Cristos, îmbrăţişând cauza Sa, vom fi consideraţi de către Dumnezeu membri ai Corpului lui Cristos, precum şi părtaşi la suferinţele lui Isus (2 Tim. 2:12, Fapt. 9:1-5). “Paharul binecuvântării, pentru care binecuvântăm pe Dumnezeu, nu este el o participare la sângele îsângele vărsat — moarteaş Celui Uns?” (1 Corinteni 10:16 — Diaglott). Bine ar fi dacă toţi am putea înţelege valoarea “paharului” şi am putea binecuvânta pe Dumnezeu pentru ocazia participării cu Cristos la “paharul” Său de suferinţe şi ruşine! Toţi aceştia pot fi asiguraţi că vor fi glorificaţi împreună cu El. Rom. 8:17.

Domnul nostru, de asemenea, a legat această semnificaţie de “pahar”, arătând că înseamnă participarea noastră la ruşinea Sa, partea noastră în jertfa Sa — moartea umanităţii noastre. De exemplu, când cei doi ucenici ai Săi I-au cerut să le promită gloria viitoare pe tronul Său, El le-a răspuns: “Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu?” La confirmarea lor sinceră, El le-a răspuns: “Este adevărat că veţi bea paharul Meu”. Sucul strugurilor vorbeşte nu numai de zdrobirea strugurilor până iese sângele din ei, ci vorbeşte şi de împrospătarea ce urmează; şi astfel, noi care ne împărtăşim acum de “suferinţele lui Hristos”, ne vom împărtăşi curând şi de gloriile, onorurile şi nemurirea Sa — când vom bea vinul nou cu El în Împărăţie.

“PÂNĂ VA VENI EL”

Care este semnificaţia deplină a acestei expresii?

Deoarece Domnul nostru, care a instituit Cina Memorială, n-a fixat nici o limită în privinţa ţinerii ei, această expresie a apostolului nu trebuie înţeleasă că limitează lungimea timpului în care va fi potrivit a comemora moartea Domnului nostru Isus, Sacrificiul pentru Răscumpărarea noastră şi consacrarea noastră cu El în sacrificiu. Mai degrabă El arată că acesta nu trebuie considerat un aranjament limitat, pentru câţiva ani, ci să fie sărbătorit continuu, până la a Doua Venire a Domnului. Privind până la a Doua Venire a Domnului nostru şi vorbind despre ea, apostolul include în expresia Sa adunarea şi înălţarea cu Cristos a Bisericii Sale, sau a Împărăţiei Sale, ca să conducă şi să binecuvânteze lumea. Acesta este încă un mod obişnuit şi potrivit de a vorbi despre lucruri atât de strâns identificate şi atât de dependente unele de altele. Cristos, Capul şi Trupul, vin să conducă lumea cu putere şi glorie mare. Prezenţa Domnului sau a Capului este necesară mai întâi; după aceea vine schimbarea membrilor adormiţi ai Trupului Său, cernerea membrilor în viaţă şi adunarea treptată la El.

Chiar dacă Împărăţia poate fi considerată ca începută de la timpul când Regele a început exercitarea marii Sale puteri (Apoc. 11:17) în 1878, aceasta nu va fi “stabilită” în sensul deplin al cuvântului, până când ultimul membru al Împărăţiei va fi fost schimbat sau glorificat — până când frângerea Pâinii, Cristosul, Cap şi Corp, se va fi completat. Până când un membru suferă, Corpul suferă; până când un membru nu este glorificat, Împăraţia nu este venită pe deplin în putere şi stăpânire.

Venirea lui Cristos, incluzând deplina înălţare a Bisericii sau a Împărăţiei Sale, a avut-o în vedere apostolul, în mod evident, când a spus: “Pentru că de câte ori mâncaţi pâinea aceasta îPaşteleş şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului îca speranţa şi încrederea voastrăş până va veni El”. Acelaşi gând, că gloria Împărăţiei este sfârşitul simbolului, poate fi înţeles chiar din cuvintele Domnului cu ocazia instituirii Comemorării — “… nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu”. Matei 26:29.

Şi desigur, dacă vreodată a fost potrivit şi folositor pentru cei care cred că moartea Domnului nostru a fost Preţul de Răscumpărare care să fie mărturisit — să fie vestit ca baza tuturor speranţelor lor — aceasta este acum, când această doctrină de temelie a Cuvântului lui Dumnezeu este trădată şi denaturată.

SĂ APRECIEM PRIVILEGIUL

Noi îndemnăm ca nimeni să nu neglijeze acest privilegiu anual, pentru nici un motiv. Există o binecuvântare specială în sărbătorirea ei. Dacă sunteţi înclinaţi să vă simţiţi descurajaţi, mergeţi şi vă împărtăşiţi din pâinea frântă, cerându-I Domnului o nouă realizare a îndreptăţirii voastre şi o nouă apreciere a consacrării voastre de a fi frânţi (sacrificaţi) cu El, ca membri ai singurei Pâini — Biserica Sa, Corpul Său.

Să nu uităm că Comemorarea este fără sens, sau mai rău, dacă nu este astfel acceptată şi apreciată. Dar nimic să nu ne împiedice — nici păcatele, nici răceala, nici simţul nevredniciei. Mergeţi la Domnul şi mărturisiţi-I toate lipsurile. Mergeţi la fraţii voştri, sau la cei pe care i-aţi nedreptăţit — recunoaşteţi deplin, fie că ei recunosc greşelile lor faţă de voi sau nu. Puneţi-vă în ordine cu Domnul vostru şi pe cât este posibil cu toţi oamenii, şi atunci mâncaţi — da, ospătaţi-vă din provizia bogată pe care Domnul a făcut-o pentru toţi care acceptă, acum sau mai târziu, la “timp cuvenit”.

O astfel de cercetare şi curăţire a inimii, ne amintim, a fost arătată în tipul Paştelui dat evreilor. Înainte de a se aduna să mănânce mielul lor Pascal, ei căutau peste tot în locuinţele lor orice conţinea aluat sau putrefacţie, oase, coji, orice. Acestea toate erau arse — distruse. Aşa trebuie să îndeplinim noi antitipul şi “să măturăm aluatul cel vechi” al mâniei, răutăţii, urii, certei. 1 Corinteni 5:7, 8.

Dar să ne amintim că acest fel de aluat al păcatului nu poate fi îndepărtat complet dacă nu este ars; şi numai iubirea îl poate arde — iubirea cerească, Iubirea lui Dumnezeu. Dacă acea iubire este vărsată larg în inimile nostre, ea va arde tot ce are un caracter contrar — gelozie, ură, vorbire de rău etc. Apostolul ne îndeamnă să ne debarasăm de toate acestea şi să ne îmbrăcăm cu Cristos şi să fim umpluţi cu Spiritul Său. Nu fiţi descurajaţi. Ci învăţaţi lecţia şi începeţi din nou cu hotărâri noi şi cu apreciere crescută a faptului că de la voi înşivă, fără ajutorul Învăţătorului, nu puteţi niciodată câştiga premiul. El ştie aceasta mai bine decât noi şi spune: “Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”. Datorită nevoilor noastre a aranjat Tatăl astfel pentru noi. “Fiţi curajoşi”, sunt cuvintele Învăţătorului nostru pentru toţi care doresc cu ardoare şi se străduiesc să fie din clasa numit㠓cuceritori”.

Adversarul vostru Diavolul

În această perioadă a anului par să fie permise în mod special ispite. “Rădăcini de amărăciune” par să apară şi să crească întotdeauna, dar în această perioadă cu forţă înzecită. Să ne amintim că Iubirea, nu Cunoştinţa, este proba finală a uceniciei noastre. “Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unul pe altul”. Pentru că apostolii nu au avut destulă iubire unii pentru alţii s-au certat care va fi cel mai mare în Împărăţie, şi au fost aşa de hotărâţi să nu se aplece unul în faţa celuilalt, încât au neglijat şi să spele picioarele Învăţătorului şi I-au dat Lui ocazia să fie servitorul tuturor chiar în lucrurile umile. Acest spirit greşit — această lipsă a Spiritului Domnului — i-a făcut să fie expuşi puterii adversarului şi l-a condus pe Iuda la trădare, iar pe Petru să se lepede de Unsul Domnului.

Să fim deci atenţi asupra noastră şi să veghem, şi să ne rugăm şi să fim foarte umiliţi şi foarte iubitori, ca să nu cădem în ispită. De atunci încoace, probabil, marele nostru adversar n-a fost mai activ ca acum, să facă rău sau să prindă în capcană sau să poticnească pe urmaşii lui Isus.

Toţi care ţin tare încrederea credinţei în sângele Său preţios (viaţa Sa sacrificată) ca Ispăşire (mulţumire) pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru păcatele întregii lumi, să fie mai zeloşi şi mai fierbinţi decât oricând înainte în mărturisirea acestui mare adevăr: “… Hristos, Paştele îSacrificiulş nostru a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare”. Nici unul dintre întâii-născuţi nominali nu vor fi scăpaţi şi nu vor deveni membri ai Bisericii Întâilor-născuţi în glorie, niciunul în afară de aceia care în timpul acestei nopţi stau sub sânge şi se împărtăşesc din meritele Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii — tocmai ca în tip.

CINE SE POATE ÎMPĂRTĂŞI

Cina Domnului nu este pentru lume, nu este pentru credincioşii doar cu numele, ci numai pentru cei care 1) acceptându-L pe Cristos ca Răscumpărătorul şi Purtătorul păcatului lor, sunt 2) consacraţi Lui şi serviciului Său. Dar nu este pentru noi ­— nici pentru vreun om sau grup de oameni — să decidem cine poate şi cine nu poate să se împărtăşească. Datoria noastră este să arătăm din Cuvântul Domnului care sunt condiţiile cuvenite pentru participare la “pahar” şi la “pâine”, şi apoi să spunem aşa cum a spus apostolul: Fiecare să se examineze pe sine şi atunci, dacă el gândeşte că este corespunzător, să se împărtăşească. 1 Corinteni 11:28.

Acum că poporul lui Dumnezeu iese din erorile Veacurilor Întunecate, când această Comemorare poate fi mai clar înţeleasă, judecarea sau examinarea de sine poate fi mai amănunţită decât oricând înainte. Fiecare să se întrebe:

(1) Cred eu învăţătura Scripturii că eu, ca membru al familiei umane, am fost sub acea condamnare la moarte care a trecut asupra tuturor, datorită păcatului originar?

(2) Cred eu că singura mea speranţă de a scăpa din acea condamnare a păcatului şi morţii a fost prin Sacrificiul Răscumpărător al Omului Isus Cristos, Domnul meu?

(3) Cred eu că El S-a dat pe Sine — trupul şi sângele Său, umanitatea Sa — ca Preţul Răscumpărării mele, dându-şi sufletul la moarte, făcând sufletul Său o Jertfă pentru Păcat (Isaia 53:10, 12) în favoarea noastră?

(4) Înţeleg eu că acea consacrare spre moarte, făcută la Iordan, când a fost botezat, a fost împlinită prin jertfa Sa pentru neamul omenesc, care a început acolo şi s-a terminat pe cruce când a murit?

(5) Înţeleg eu că drepturile sub Lege pe care le-a obţinut prin ascultare de ea (dreptul de viaţă veşnică şi de stăpânire asupra pământului), au fost ceea ce El, prin acelaşi sacrificiu, a lăsat moştenire pentru rasa căzută, muritoare — pentru toţi câţi vor accepta în cele din urmă binecuvântările sub condiţiile Noului Legământ?

(6) Înţeleg eu că trupul şi sângele Său astfel sacrificate au constituit, au reprezentat baza pentru acele binecuvântări şi favoruri pe care ele le-au cumpărat?

(7) Înţeleg eu că împărtăşindu-mă din pâine şi din vin, simboluri ale trupului şi sângelui Său, înseamnă acceptarea de către mine a acelor favoruri şi binecuvântări pe care carnea şi sângele Domnului meu le-a cumpărat pentru mine şi pentru toţi?

(8) Şi dacă astfel accept din inimă Răscumpărarea în acest fel comemorată, îmi consacru eu Domnului, întreaga fiinţă — trupul şi sângele meu, îndreptăţite prin credinţă în acea Răscumpărare — ca să fie frânt cu El, să sufăr cu El, să fiu mort cu El?

Dacă putem răspunde la aceste întrebări afirmativ, deosebim în mod clar sau deplin trupul Domnului, ne încredem în Sacrificiul Său meritoriu, şi putem mânca — trebuie să mâncăm —”Mâncaţi toţi”.

Totuşi, cei care neagă că o Răscumpărare pentru păcat şi pentru păcătoşi a fost cerută şi dată, care simt că ei nu au nevoie să se împărtăşească din meritele lui Cristos, care neagă că meritul unuia poate fi atribuit altuia, care şi-au lepădat Haina de Nuntă a Dreptăţii lui Cristos, care se simt mai “fericiţi” şi mai “liberi” în zdrenţele lor murdare ale îndreptăţirii lor proprii, şi care consideră acum sângele preţios cu care odată au fost sfinţiţi ca un lucru nesfânt sau obişnuit — pe unii ca aceştia îi sfătuim să stea departe de comemorarea a ceva în care ei nu mai cred; pentru că numai ar adăuga făţărnicie la necredinţă. Pentru unii ca aceştia, a se împărtăşi înseamnă a atrage condamnare asupra lor şi a teoriilor lor care neagă răscumpărarea.

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, ADEVĂRUL

Dar este mai bine, totuşi, să-i sfătuim pe toţi care doar au fost prinşi în cursa acestei erori, prin sofismele răspândite de către marele adversar prin diferite mijloace, să respingă toate filosofiile omeneşti deşarte şi să primească din nou Cuvântul simplu al lui Dumnezeu, adevărurile prezentate în el — că toţi sunt căzuţi şi că singura cale deschisă pentru împăcarea şi restabilirea noastră în acord cu Legea şi sentinţa divină, a fost darea unui Preţ complet şi exact, sau a unei Răscumpărări pentru păcatele noastre; că El nu poate fi pe nici o altă cale drept şi totuşi să îndreptăţească pe păcătoşi. Ei să recunoască faptul că Domnul nostru Isus, ca Mielul lui Dumnezeu, a suportat pedeapsa deplină pentru păcatele noastre în trupul Său pe lemn — că El a dat o Răscumpărare completă pentru toţi.

Filosofia aceasta este foarte limpede, dar dacă cineva nu o poate înţelege, aceştia cel puţin să înţeleagă faptul că Dumnezeu declară că aşa este, şi să se întoarcă la Domnul şi El îi va ierta abundent. Să ceară conducerea Spiritului şi ungerea ochilor, ca să poată înţelege, împreună cu toţi sfinţii, această Temelie a întregului Har al Dumnezeului nostru în Cristos. Astfel, în acceptarea adevărată a trupului frânt şi a sângelui vărsat — înţelegând că Sacrificiul a fost pentru păcatele lor şi că sângele vărsat (viaţa dată) pecetluieşte iertarea pentru toţi — să comemoreze cel mai mare eveniment din istorie, vărsarea sângelui preţios, sacrificiul vieţii preţioase a iubitului Fiu al lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Totuşi, noi ştim din Cuvântul lui Dumnezeu că aceste cuvinte sau oricare alte cuvinte nu vor reuşi să-i întoarcă înapoi la Cale, Adevăr şi Viaţă pe aceia care de bună voie şi cu bună ştiinţă au ieşit de sub “sângele stropirii”. Pentru ei nu va fi nici o cruţare. Căci este cu neputinţă … să fie reînnoiţi spre pocăinţă” (Evrei 6:4-10; 10:26-30). Ştim bine că aceste cuvinte de prevenire iubitoare şi aceste referinţe demne de încredere la cuvintele inspirate vor fi atribuite urii, răutăţii, invidiei şi oricărui sentiment rău din partea noastră, în loc să fie atribuite motivului real — o dorinţă de a servi Domnului şi Adevărului, şi oricăror fraţi sau surori care s-au poticnit fără voie.

Mulţi, în trecut, s-au împărtăşit din simbolurile trupului şi sângelui Domnului fără o deplină recunoaştere a filosofiei Răscumpărării, care totuşi au făcut-o cu respect pentru faptul că moartea Răscumpărătorului nostru ne-a curăţat de vină şi ne-a eliberat de pedeapsa ei. Aceştia au înţeles adevărata semnificaţie a Comemorării, deşi, din cauza marilor erori asociate cu Adevărul, ei n-au înţeles filosofia ei simplă, aşa cum mulţi dintre noi pot să o înţeleagă acum.

NUMAI CEI BOTEZAŢI

Dar unii fraţi baptişti vor spune poate: Aţi uitat să menţionaţi botezul ca o condiţie necesară pentru a te împărtăşi din Cina Comemorativă.

Nu, nu am uitat botezul. Suntem de acord cu voi că botezul este necesar — că Cina Comemorativă este numai pentru Biserică; şi că botezul este necesar înainte ca cineva să poată aparţine Bisericii. Dar noi ne deosebim de voi în privinţa a ceea ce este Biserica. Noi susţinem că Biserica Baptistă nu este Biserica. Asemenea tuturor celorlate biserici organizate şi guvernate de către oameni căzuţi, Biserica Baptistă conţine “neghină”, precum şi “grâu”; dar Biserica conţine numai “grâu”. Sigur, nimeni nu va pretinde pentru nici o sectă din creştinătate că secta sa conţine în întregime “grâu” şi nu are “neghină”. Dar Biserica, “ale căror nume sunt scrise în cer”, include tot “grâul” şi nu are nici o “neghină” pe lista sa. Aceasta este acea Biserică pe care Domnul a stabilit-o şi la care toţi Aleşii trebuie să se alăture ca membri — Biserica peste care se trece — “Biserica întâilor-născuţi, ale căror nume sunt scrise în ceruri”. Evrei 12:23.

Nici nu putem admite pretenţia voastră cu privire la botez. Punctul de vedere scriptural este încă mai exclusivist decât al vostru. Voi aveţi între membrii Bisericii Baptiste pe unii care ar fi departe de a fi acceptabili ca membri ai “bisericii celor întâi-născuţi”. Ei au trecut proba voastră a botezului în apă, dar nu au trecut proba botezului mai mare, care este cerută de la toţi membrii Bisericii ale căror nume sunt scrise în cer. Botezul adevărat este un botez în Corpul lui Cristos — Biserica — un botez sau scufundare în moartea lui Cristos şi o înviere din ea, în asemănarea Lui. Scufundarea în apă este un simbol frumos al adevăratei scufundări a voinţei omeneşti în voinţa lui Cristos, o ilustraţie frumoasă a jertfei depline chiar până la moarte; dar este numai o ilustraţie sau un simbol — întocmai cum pâinea şi vinul de la Cină nu sunt adevăratele elemente dătătoare de viaţă ale jertfei Domnului din care mâncăm, ci numai simbolurile lor.

Suntem de acord, deci, că nimeni în afară de Biserică, cei scufundaţi, nu trebuie să se împărtăşească din Cină; dar recunoaştem ca scufundaţi cu adevărat pe toţi cei a căror voinţă este moartă şi îngropată în voinţa lui Cristos, şi care, ca Noi Creaţii în El, sunt înviaţi ca să umble în înnoirea vieţii, în timp ce aşteaptă terminarea cursului lor în moartea literală şi deşteptarea lor ca fiinţe reale noi, la Prima Înviere. Toţi aceştia, oricine şi oriunde ar fi, sunt membri adevăraţi ai Trupului lui Cristos, Biserica, fie că au făcut simbol în apă sau nu. Desigur, când aceşti consacraţi, morţi faţă de voinţa lor proprie şi vii numai faţă de voinţa lui Cristos, ajung să înţeleagă că îndemnul Domnului include simbolul scufundării sau îngropării în apă, precum şi îngroparea voinţei lor, ei vor fi bucuroşi să urmeze şi să se supună Capului şi Domnului lor în toate lucrurile — în special că, fiind copii, n-au fost “credincioşi”, şi acum ştiu că o picătură de apă n-ar putea în nici o măsură să simbolizeze îngroparea şi învierea. Aceştia, care văd valoarea şi frumuseţea acestei porunci a Cuvântului lui Dumnezeu, ar trebui, dacă este posibil, să fie îngropaţi şi ei în apă (aşa cum ne-au arătat Domnul şi apostolii Săi) înainte de a se împărtăşi din Cina Comemorativă. Vezi Studii În Scripturi, Vol. VI, Studiul X, “Botezul Noii Creaţii”.

Bineînţeles, noi nu putem spera ca numai cei care sunt “grâu” adevărat să se prezinte la masa Domnului; ne aşteptăm să vină şi unii dintre “neghină”, cum a fost prezent Iuda la prima adunare. Dar, deoarece noi nu putem judeca inima, nici să separăm “grâul” din “neghină”, ne îndeplinim întreaga datorie când “vestim tot planul lui Dumezeu”, aşa cum este descoperit în Cuvântul Său asupra acestui subiect, şi lăsăm decizia împărtăşirii sau nu, fiecărui individ care declară credinţă în sângele ispăşitor şi consacrare Răscumpărătorului.

CUM SĂ SE FACĂ ÎMPĂRTĂŞIREA

Dacă sunt în vecinătatea voastră alţi consacraţi ai Domnului în afară de voi, ar trebui să ştiţi. Iubirea voastră credincioasă pentru ei şi pentru Adevăr vă va fi condus să-i căutaţi ca să-i binecuvântaţi cu Adevărul, în scurtă vreme după ce voi înşivă l-aţi primit. Dacă sunt unii cu care puteţi avea comuniune şi părtăşie, invitaţi-i să se unească cu voi în Comemorare, dar să nu-i invitaţi dacă ştiţi că sunt dintre cei care neagă Răscumpărarea, ca nu cumva să-i ajutaţi să-şi aducă condamnare în plus asupra lor.

Întruniţi-vă cu puţini sau cu mulţi, aşa cum vă vor permite împrejurările, dar mult mai bine cu puţini, care pot intra cu voi în spiritul Comemorării, decât cu o mulţime lipsită de acel spirit al părtăşiei şi unirii în Cristos.

Procuraţi pentru acea ocazie, dacă este posibil, pâine nedospită (sau biscuiţi), aşa cum a folosit Domnul şi cum folosesc acum evreii; pentru că pâinea curată, dulce, nedospită simbolizează cel mai bine carnea fără păcat a Mielului lui Dumnezeu, care nu a cunoscut păcat (al cărui simbol este aluatul), care a fost sfânt, fără pată şi despărţit de rasa păcătoşilor. Procuraţi ceva băutură din “rodul viţei”, cum a indicat Domnul. Fără îndoială El şi ucenicii au folosit vin uşor, şi noi indiscutabil considerăm vinul ca cel mai potrivit simbol. Dar, deoarece Domnul nostru nu a specificat vinul, ci numai “rodul viţei”, noi nu ne putem imagina nici o obiecţie care să poată fi impusă împotriva sucului strecurat de stafide fierte, care sunt struguri uscaţi. Şi desigur, acesta ar fi “rodul viţei” la fel de adevărat cum este vinul.

Nu îndemnăm la această băutură de stafide pe nici unul care în conştiinţa lui simte o dorinţă să folosească vin; numai le amintim tuturor că împrejurările, clima, obiceiurile noastre etc. diferă mult de cele ale Bisericii timpurii şi ne îndoim foarte mult că Domnul nostru ar vrea ca noi să simbolizăm sângele Său cu multe din vinurile îmbătătoare din zilele noastre — în special pentru faptul că se poate ca unii dintre sfinţi să fi moştenit o slăbiciune a cărnii, pe care o înghiţitură ar putea să-i aţâţe la o mare ispită. Fiecare “să se judece să nu pună înaintea fratelui său o piatră de poticnire”. Dacă vinul este preferat, după conştiinţă, alegeţi un vin uşor, sau un amestec de puţin vin cu suc de stafide.

Serviciul de Comemorare să fie foarte simplu — este mai ales un timp de comuniune. Să fie o masă pentru pâine şi vin în mijlocul adunării. După cântarea unei cântări, unul dintre fraţi să exprime în câteva cuvinte alese obiectivul serviciului şi să citească unele versete din Scripturi legate de subiect. Altul ar putea să mulţumească pentru Pâinea Vieţii, trupul frânt al Domnului nostru; după care pâinea nedospită (sau biscuiţii, dacă este mai convenabil) să fie trecută pe la toţi care se împărtăşesc. Aici ar putea fi o ocazie să se facă remarci despre Pâinea Vieţii, sau un extras din Studii În Scripturi, Vol. VI, Studiul XI. Apoi să se facă o rugăciune de mulţumire pentru “pahar” şi pentru sângele preţios simbolizat în el, şi să fie dat paharul cu “rodul viţei”. Aici ar putea fi o ocazie pentru comentarii despre sângele preţios. Dar să se evite discuţiile la această adunare. Oricât de potrivită ar fi străduinţa serioasă pentru credinţă în alte ocazii, aceasta nu este o astfel de ocazie. Aceasta este o adunare de părtăşie şi comuniune cu Domnul, Răscumpărătorul şi Regele nostru prezent. Dacă vreunul ar părea pornit să discute, să fie lăsat să-şi spună părerea şi ceilalţi să se stăpânească de la discuţie, încât momentele sfinte de comuniune specială cu El, pe care Învăţătorul a stabilit-o pentru binecuvântarea noastră, să nu fie stricate.

Acei care sărbătoresc Comemorarea cu sinceritate, cu inimi serioase, primesc o mare şi reîmprospătătoare binecuvântare, şi de aceea este bine să fie perioade de linişte în timpul serviciului, când nimeni nu va vorbi cu voce auzibilă şi când inimile tuturor se pot apropia foarte mult de Învăţătorul în comuniune — gândind la iubirea Sa, din trecut şi din prezent, reînnoind angajamentul de a fi urmaşii Săi credincioşi, chiar până la moarte, analizând cum a fost respectat sau încălcat acel angajament în timpul anului trecut şi hotărând din nou să alergăm cu răbdare alergarea pentru premiul moştenirii împreună cu Domnul nostru, la care suntem invitaţi.

O cântare frumoasă, potrivită pentru încheierea Comemorării, este Nr. 276 în cartea noastră de cântări (în l. engleză,  n. t.). Şi în mod sigur va mări bucuria noastră să ne dăm seama că unii cu aceeaşi credinţă preţioasă, în toate părţile lumii, sărbătoresc aceeaşi mare Jertfă, se gândesc la acelaşi Domn binevoitor, fiind mângâiaţi şi încurajaţi de aceleaşi făgăduinţe nespus de mari şi scumpe, hotărând prin îndurarea aceluiaşi Rege îndurător să facă un serviciu mai mare şi să facă sacrificii mai mari în serviciul Său şi în serviciul poporului Său de atunci încolo, şi terminând cu aceeaşi cântare de laudă şi adorare.

“Momente dulci, bogate în binecuvântări

Vom petrece astfel înaintea crucii,

Viaţă şi sănătate şi pace având

De la Prietenul înviat al păcătoşilor.”

Despre prima Cină este scris: “După ce au cântat o cântare de laudă, au ieşit”. Noi să facem la fel. Fiecare să meargă acasă cu inima plină. Sugerăm ca la această ocazie să se omită saluturile obişnuite, generale şi potrivite după adunare, şi toate comentariile şi gândurile obişnuite. Aşa putem prelungi comuniunea şi părtăşia noastră cu Învăţătorul. Să continuăm cu gândul la El tot timpul zilei următoare. Să auzim zarva poporului împotriva Celui nevinovat. Să vedem poporul aţâţat de către clerul Ierusalimului. Să-L vedem pe El înaintea lui Irod şi a soldaţilor săi. Să-L vedem îmbrăcat, în bătaie de joc, în mantie regală şi încoronat cu spini, apoi lovit şi scuipat.

Să-L vedem răstignit ca un criminal şi ironizat cu faptele foarte milostive pe care le-a făcut — “Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui!”. Să ne amintim că ar fi putut să Se salveze; că ar fi putut să ceară şi ar fi primit “mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri” ca să-L elibereze şi să-L apere; că ar fi putut să-i nimicească pe duşmanii şi defăimătorii Săi, în loc să moară pentru ei; şi că speranţa noastră de înviere şi viaţă veşnică a depins de sacrificiul Său, de bună voie, ca Preţul nostru de Răscumpărare. Gândindu-ne la iubirea Sa pentru noi şi pentru toţi, ne va întări ca urmaşi ai Săi, să îndurăm din ce în ce mai mult greutatea ca buni soldaţi ai crucii. Da, să ne gândim la El, care a îndurat o aşa de mare împotrivire din partea păcătoşilor, ca nu cumva să cădem de oboseală şi se ne pierdem inima, sub necazurile uşoare permise acum pentru încercarea şi disciplinarea noastră, care, dacă le îndurăm credincioşi, vor lucra o greutate nespus de mare şi veşnică de slavă.

Celebrarea la Brooklyn, N. Y.

Ca de obicei, Biserica de la Brooklyn va sărbători pe “Hristos, Paştele nostru” care “a fost jertfit”. Serviciul va fi la Academia de Muzică din Brooklyn (Str. Lafayette, lângă metrou şi toate liniile de tramvai), pentru că Tabernacolul de la Brooklyn nu are capacitate suficientă. Serviciile vor începe la ora 8 fix, duminică seara 20 aprilie.

Toţi consacraţii credincioşi în Marea Ispăşire pentru păcat, făcută de Isus, sunt invitaţi cordial să se adune cu noi şi să participe la Comemorare — nu contează cum sunt botezaţi şi nu contează la care denominaţie sunt ataşaţi, sau dacă sunt independenţi de toate. Masa Domnului este pentru toţi care sunt ai Lui.

Fraţilor invalizi sau bolnavi li se pot asigura simbolurile la casele lor, trimiţând solicitarea lor printr-o carte poştală la Tabernacolul din Brooklyn.

*După cum soarele este un simbol al Împărăţiei lui Cristos, tot aşa luna a simbolizat Israelul ca naţiune (Apoc. 12:1). Cele 12 şi uneori 13 lunaţii (interval de timp — circa 29 de zile — scurs între două faze identice ale lunii) simbolizează seminţiile acelei naţiuni. Luna a fost plină în timpul răstignirii lui Cristos. Atunci imediat a început să scadă şi a scăzut tot atâta timp cât a crescut înainte. Tot aşa moartea lui Cristos a fost punctul de cotitură între cele două părţi egale ale istoriei lui Israel. Vezi Studii în Scripturi, Vol. II, pag. 218.

Deoarece evreilor care erau necuraţi şi deci nu puteau sărbători Paştele tocmai la timpul potrivit, le-a fost permis să sărbătorească în 14, luna a doua (la luna plină a lunii următoare — Numeri 9:8-13), lecţia învăţată pare să fie că toţi cei care au fost împiedicaţi (din cauza ignoranţei) de a-L accepta pe Mesia ca Răscumpărătorul lor când li S-a oferit, vor avea ocazia să-L accepte în Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor, când naţiunea lor (luna) va fi din nou plină de binecuvântări, în Secerişul târziu.

*Aici este cea mai puternică confirmare a corectitudinii poziţiei luate în Studii în Scripturi, Vol II — că Domnul nostru nu a fost trei zile întregi de 24 de ore în mormânt, ci numai părţi din trei zile şi trei nopţi; că El a fost răstignit în ziua corespunzătoare zilei noastre de vineri după masă, şi a înviat în ziua care corespunde zilei noastre de duminică dimineaţa. Arătarea acestui tip, că mielul Pascal a trebuit să fie junghiat cândva în 14 Nisan şi oferirea legănată a snopului din cele dintâi roade, trebuia să fie în 16 Nisan, ar trebui să clarifice problema pentru toţi. Aceasta este de acord cu declaraţia repetată (1 Corinteni 15:4; Luca 24:46), că Domnul nostru “a înviat a treia zi după Scripturi”. Această scriptură cu privire la primele roade este singurul tip la care ne putem gândi că în vreun fel indică timpul învierii Domnului. Apoi, de asemenea, faptul că istoria, aşa cum este reprezentată în tradiţii şi obiceiuri, indică Vinerea Mare şi Duminica Paştelui ca sărbători ale morţii şi învierii Domnului nostru, ar trebui să aibă ceva importanţă într-o aşa problemă mică, în afară de cazul când se poate atribui ceva motiv sau raţionament pentru declararea greşită a datelor. Singura scriptură care pare să se opună tuturor acestor fapte este declaraţia că Domnul nostru va fi trei zile şi trei nopţi în pământ; şi singura explicaţie care poate fi dată la aceasta, este că expresia este folosită într-un mod general şi nu specific, nopţile fiind menţionate ca să excludă ideea vreunei încetări a morţii până în a treia zi. Astfel înţeleasă, expresia ar însemna că în timpul acelor părţi din trei zile şi trei nopţi, Domnul nostru va fi în mormânt. În orice caz, dovezile sunt din belşug, că El a murit în 14 Nisan şi a înviat în 16 Nisan — a treia zi după moarte.

*Folosirea cuvântului Easter în Fapt. 12:4 (în Biblia engleză — n. t.) este o traducere greşită, ar trebui să fie tradus Paşte — Vezi Versiunea revizuită (engleză — n. t.).