Vol. 21, Noiembrie-Decembrie 2013, Nr. 1 


PRIN PĂCATUL UNUI OM A VENIT BLESTEMUL MORȚII

Genesa 3

„Oricine trăiește în păcat este rob al păcatului.” Ioan 8:34 .

R 5149 W. T. 15 decembrie 1912 (pag. 390-391)

Primul păcat al lui Adam a adus pedeapsa specificată în această lecție; dar ideea nu este că păcatele ulterioare au adus pedepse suplimentare. Afirmația Bibliei este că Dumnezeu, făcându-l pe Adam perfect, a cerut ascultare perfectă ca o condiție a continuării în favoare divină și în viață veșnică. O faptă de neascultare a rupt legământul între Dumnezeu și Adam, prin care el era tratat ca fiu și care garanta viața veșnică (Osea 6:7). Ca păcătos a căzut din favoare imediat, sub sentința „Cu moarte vei muri”.

Nimic din ceea ce au făcut Adam și copiii săi nu putea schimba acea sentință sau să-i refacă relația de legământ cu Dumnezeu. Pedeapsa cu moartea a fost limita. Aceasta nu putea fi mărită de nici unul din păcatele ulterioare, întocmai cum un ucigaș condamnat la spânzurătoare n-ar putea primi o pedeapsă mai severă, fie că a comis o crimă sau o mie. Printr-o lege a naturii, ereditatea, tatăl Adam a transmis rasei sale o parte din ceea ce a posedat el, atât bune cât și rele. De aceea noi toți ne-am născut în nelegiuire și „în păcat ne-a conceput mama noastră”. Ps. 51:5.

După cum Adam n-a putut să-și mărească pedeapsa, tot așa nu pot nici copiii săi. Așa cum Adam nu s-a putut restabili la relație de legământ cu Dumnezeu, tot așa nici copiii lui nu pot. Dar după cum Adam a putut prin ascultare de Legea Divină să prelungească procesul morții sale, tot așa pot și copiii săi. El a avut nouă sute treizeci de ani înainte ca pedeapsa cu moartea să fie complet împlinită. Însă deteriorarea produsă de păcat a progresat așa încât mulți dintre copiii lui Adam mor în pruncie, și puțini pot menține lupta pentru existență până la o sută de ani.

Moartea a fost blestemul — nu chinul

Strămoșii noștri din timpul Veacurilor Întunecate, înainte de ziua tiparului și a Bibliilor și a educației generale, au avut unele neînțelegeri ciudate despre caracterul și Planul Tatălui Ceresc. Și erorile doctrinare i-au condus în mod natural la erori în comportament, care pentru noi sunt respingătoare. Înțelegând greșit că Biblia învață că Dumnezeu a pregătit un chin veșnic pentru toată omenirea cu excepția câtorva evlavioși, Biserica adevărată, ei au căutat să copieze concepția lor greșită despre Iehova, chinuindu-i pe semenii lor. Unii au fost omorâți cu pietre, alții tăiați în bucăți, unii au fost proscriși, unii au fost trași pe roată, unora li s-a smuls limba, unii au fost jupuiți de vii, iar unii arși pe rug.

Dar nu trebuie să ne gândim la acești strămoși ai noștri că au avut inimi diavolești, ci că au fost înșelați de ceea ce numește sf. Pavel „învățături ale demonilor” (1 Tim. 4:1). Înțelegem intențiile lor bune, dar dezaprobăm procedurile lor demonice. Deoarece poporul Domnului a venit treptat înapoi tot mai aproape de învățăturile Cuvântului Său și de spiritul acestuia, aceste practici groaznice ale trecutului nu mai sunt aprobate. Dar mulți mai au încă de învățat multe lucruri despre Planul adevărat al lui Dumnezeu — învățătura adevărată a Bibliei. Trebuie să fim zeloși în privința noastră și răbdători cu alții.

Una dintre primele lecții pe care trebuie să le învățăm este că blestemul pe care l-a pronunțat Dumnezeu împotriva rasei noastre nu este o sentință la chin veșnic, la mâna diavolilor, ci pur și simplu, după cum zice apostolul, „plata păcatului este moartea”. Apoi el ne indică remediul, o înviere din morți, asigurată pentru toți prin moartea Răscumpărătorului la Calvar. De aceea apostolul adaugă: „Dar darul harului lui Dumnezeu este viața veșnică în Hristos Isus, Domnul nostru”. Romani 6:23.

Toți suferă pedeapsa păcatului, cu slăbiciunile, durerea, tristețea, lacrimile ei. Toți vor avea cândva ocazia să învețe despre harul lui Dumnezeu în Cristos și să manifeste ascultare de voința divină, și să recâștige viața veșnică prin lucrarea mântuitoare a lui Mesia și a Împărăției Sale Milenare cu Restabilirea ei. Pentru unii, puțini, o Mică Turmă, care în acest Veac au urechi să audă și inimi să asculte vocea Învățătorului, Dumnezeu a pregătit lucruri glorioase, cu mult superioare celor pierdute de Adam.

Celor care aud acum, care se consacră, își sacrifică voința și merg în urmele lui Isus, Dumnezeu le promite o parte în Prima Înviere, la slavă, cinste și nemurire, natură divină. Aceștia vor constitui clasa Miresei și vor fi moștenitori cu Învățătorul ca Aleșii Săi în Împărăția Sa glorioasă, care în curând va fi stabilită pentru îndepărtarea blestemului păcatului și a morții și ridicarea omenirii — a tuturor celor care vor vrea — la tot ceea ce a fost pierdut în Eden și a fost răscumpărat la Calvar.

Lecția din acest studiu

Dacă strămoșii noștri creștini ar fi putut studia cum se cuvine și aprecia lecția studiului de astăzi, ei ar fi știut ce învață Biblia despre „plata păcatului”, și curând ar fi văzut cât de serios s-a depărtat gândirea publică de la mărturia divină, spre „învățăturile demonilor”. Cât de clară este relatarea scripturală! Cât de clar a prevenit Dumnezeu pe primii noștri părinți că mâncarea din fructul oprit va însemna neascultare și va aduce asupra lor pedeapsa cu moartea!

Nu putem noi oare vedea forța declarației că, după ce au păcătuit prin neascultare, Dumnezeu i-a scos din Grădina Edenului pentru ca ei să moară — ca să se împlinească pedeapsa pe care El a pronunțat-o împotriva lor? Dacă ar fi continuat în Eden, mâncând din fructele care întrețineau viața, ei ar fi continuat să trăiască la nesfârșit. Pentru ca sentința morții să poată fi executată asupra lor, ei au fost izgoniți afară și sabia înflăcărată a îngerului a păzit intrarea în Paradis.

Mai mult, după izgonirea lor din Eden, Dumnezeu a explicat primilor noștri părinți întreaga procedură zicând: „Blestemat înepotrivitș este acum pământul din cauza ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale; spini și pălămidă să-ți dea… În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ… căci țărână ești și în țărână te vei întoarce”. Genesa 3:17-19.

DE CE A FOST PERMIS RĂUL

Biblia ne spune clar că Dumnezeu a prevăzut căderea omului, și că, înainte de întemeierea lumii, în planul Său, El a pregătit pe Mielul lui Dumnezeu care să ridice păcatul lumii și astfel să realizeze în cele de urmă împăcarea pentru toți cei din rasa lui Adam care vor fi doritori să trăiască drept. Dumnezeu a avut un Scop glorios întrețesut cu permisiunea păcatului, pe care majoritatea, chiar și dintre cei care studiază Biblia, se pare că doar neclar l-a discernut până recent.

Cuvintele lui Isus ne sugerează că în curând, înainte de stabilirea Împărăției Sale, Biserica Sa va fi ca o ceată de fecioare, toate curate și îndreptățite, însă unele din ele vor fi înțelepte iar altele nechibzuite. El sugerează că atunci Clasa Fecioarelor Înțelepte va înțelege aspectele planului Divin păstrate mai înainte în secret. Evident noi trăim în acel timp acum. Datorită acestui fapt, și nu prin înțelepciunea lor superioară, Clasa Fecioarelor înțelepte ajunge astăzi la o apreciere a Planului lui Dumnezeu, inclusiv a motivelor Sale pentru permiterea unei domnii a Păcatului și a Morții în omenire timp de șase mii de ani — care va fi desființată prin Domnia de Dreptate a lui Mesia în timpul celei de-a șaptea Zile Mari de o Mie de Ani. Ne vom ocupa de acest subiect într-un studiu ulterior.

Ispitirea Evei

Cum Lucifer și îngerii sfinți au devenit neascultători de Dumnezeu, și cum Lucifer a dobândit numele Satan, sau Adversarul lui Dumnezeu, vom vedea mai târziu. În această lecție el este arătat căutând să înstrăineze de Creator sentimentele primilor noștri părinți, și, ispitindu-i la păcat, să-i aducă sub pedeapsa morții, ca să-i poată înrobi ca servitori ai păcatului. Ca ființă spirituală, el nu era văzut de Mama Eva, decât dacă își lua vreun fel de corp material. S-a potrivit scopului său să posede un șarpe și prin acesta să ispitească pe Mama Eva.

Fără îndoială șarpele a vorbit prin semne, așa cum spunem câteodată, „Faptele vorbesc mai tare decât cuvintele”. Șarpele a mâncat din fructul oprit în fața femeii și astfel și-a manifestat înțelepciunea, perspicacitatea. Femeia a înțeles. Ea a dorit cunoștință. De ce a interzis Dumnezeu acel fruct anume? Acesta nu l-a omorât pe șarpe. De ce ar omorî-o pe ea? Șarpele părea înțelept. De ce n-ar face-o și pe ea mai înțeleaptă acel fruct? Era posibil ca Dumnezeu să vrea să-i țină în ignoranță și din acel motiv le-a interzis să mănânce din fruct?

Astfel de gânduri neloiale ar fi trebuit să fie respinse rapid. Încrederea în Creatorul lor ar fi trebuit să fie deplină. Dar otrava subtilă a lucrat. Mama Eva dorea cunoștință tot mai mult și își imagina ce binecuvântări minunate va aduce aceasta. Ea a presupus că soțul ei n-ar consimți, așa că a mâncat singură. Ea n-a fost înșelată în ceea ce privește fapta rea, însă a fost înșelată în ceea ce privește rezultatul. Văzând că șarpele n-a fost otrăvit de fruct, nu și-a dat seama că pentru ea otrava era aceea a neascultării, care a adus sentința cu moartea. Tatăl Adam a mâncat din fruct având deplină cunoștință despre rezultat. Iubindu-și soția, el a mâncat cu bună știință, preferând să moară cu ea decât să trăiască fără ea.