Vol. 21, Noiembrie-Decembrie 2013, Nr. 1 

Filosofia experienţelor noastre zilnice

„Suferiţi disciplinarea! Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii.

Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?” Evrei 12:7

R 5147 W. T. 15 decembrie 1912 (pag. 388-389)

Toate disciplinările sunt probe, dar nu toate disciplinările sunt în mod necesar pedepse. Noi trebuie să judecăm scopul experienţelor noastre prin examinarea de sine, astfel încât să putem constata dacă în purtarea noastră a fost ceva în dezarmonie cu voia Tatălui. În fiecare caz, experienţa noastră este o probă a loialităţii inimii — în privinţa dispoziţiei noastre de a învăţa lecţiile pe care Domnul caută să ne înveţe şi a recunoaşterii sursei de unde vin acestea.

Încercările şi dificultăţile copilului consacrat al lui Dumnezeu nu trebuie evaluate ca rezultate ale neglijenţei sau indiferenţei divine faţă de interesele sale, ci mai degrabă ca ceea ce providenţa divină lucrează spre binele său. Cei care pot vedea chestiunea din acest punct de vedere, sunt astfel făcuţi în stare să înveţe cele mai utile lecţii ale vieţii, şi astfel sunt pregătiţi pentru viitorul glorios pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru cei care îşi duc la bun sfârşit cu credincioşie Legământul de sacrificiu.

De obicei cuvântul disciplinare este folosit pentru a semnifica corectare pentru o faptă rea. Dar în Biblie acesta este folosit pentru a transmite ideea de disciplinare sau instruire în dreptate. Uneori îl folosim în felul acesta în afacerile obişnuite ale vieţii. Dacă păcătuim, primim într-adevăr pedeapsa. Însă cei care încearcă să facă bine, continuu primesc disciplinări din partea Domnului. Există un scop în această instruire, sau disciplinare. Biserica învaţă cum să zidească un caracter plăcut în ochii Tatălui, pentru a fi bine calificată pentru un serviciu deosebit; şi disciplinarea este mijlocul folosit pentru această instruire.

Dacă un om ar dresa un câine pentru circ, mai întâi ar alege animalul potrivit pentru acest serviciu special. El nu s-ar gândi să aleagă orice pudel care i-ar ieşi întâmplător în cale, ci ar căuta un câine capabil să fie învăţat. Pentru a-şi îndeplini cursul de instruire, el ar găsi necesar să disciplineze câinele pentru a-l învăţa unele trucuri. Aceasta n-ar înseamna că animalul a fost rău, nesociabil sau vicios, ci că n-a existat alt mod prin care să poată învăţa. Un animal potrivit pentru a păzi casa n-ar avea nevoie de aceeaşi pregătire cum ar fi necesară pentru un câine care să prezinte un spectacol în public. Câinele de pază trebuie să ştie cum să păzească o proprietate; dar animalul care trebuie să sară prin cercuri etc., trebuie să fie dresat cu grijă de către cei care se gândesc la cariera lui viitoare.

Tot aşa este şi cu Biserica. Ei au nevoie de lecţii practice în dezvoltarea caracterului de un nivel foarte înalt, şi prin urmare ei primesc o cunoştinţă experimentală cum nici o altă creatură din univers nu primeşte. Pentru că ei încearcă să trăiască corect, încercând să placă Tatălui Ceresc, aceştia sunt disciplinaţi pentru instruire, pentru a fi pe deplin conformaţi Voinţei divine, pentru a-şi lăsa la o parte preferinţele lor, ca să nu facă voia lor, ci a Domnului.

Astfel de experienţe nu sunt pentru omenire în general. Astfel de experienţe nu i-au fost date lui Adam. Lui i s-a cerut doar să trăiască în armonie cu mediul înconjurător şi să asculte de Tatăl Ceresc. Astfel de experienţe nu sunt pentru îngeri. Lor li se cere doar să trăiască drept, să evite păcatul şi să-şi folosească trupurile în armonie cu scopurile divine ale creării lor. Ei ocupă acele poziţii care sunt naturale pentru ei. Prin urmare, îngerii n-au avut niciodată nevoie de disciplinări.

SUFERINŢA DEZVOLTĂ CARACTER DE GRAD ÎNALT

Totuşi, este necesar ca acei care vor fi asociaţi cu Răscumpărătorul şi în cele din urmă vor fi înălţaţi la natură şi glorie divină, să dea dovadă de loialitate, smerenie şi jertfire de sine deosebite. Ceea ce a fost adevărat despre Cristos, este adevărat şi despre Biserică, fiind Corpul Său şi fiind cumpărată cu însuşi sângele Său (Col. 1:24; Fapte 20:28). Noi suntem chemaţi să urmăm în urmele Sale; aşadar pe orice fiu pe care Tatăl îl primeşte îl disciplinează. Evr. 12:6, 7.

Fiecare copil al lui Dumnezeu are nevoie de disciplinare. Dacă rătăcim de la cărarea dreptăţii, suntem disciplinaţi pentru a ne aduce înapoi; însă chiar dacă nu rătăcim, totuşi avem nevoie de disciplinare, ca să învăţăm ascultare. Însuşi Domnul nostru a învăţat ascultare prin lucrurile pe care le-a suferit (Evrei 5:8). Domnul nostru a spus despre sf. Pavel: „Îi voi arăta cât de mult trebuie să sufere pentru Numele Meu” (Fapt. 9:16). Apostolul a fost pus în experienţe de disciplinare pentru că a fost un copil favorizat al lui Dumnezeu.

Revenim la ilustraţia cu câinele dresat pentru un scop special. Câinele trebuie să cedeze cu supunere la învăţătorul său. Un alt câine care ar privi procesul prin care primul a fost dresat, s-ar putea gândi că acesta suferă greutăţi inu­tile, şi ar putea simţi că dacă ar fi în locul lui şi-ar afirma drepturile şi n-ar suferi atât de mult. Dar în final, animalul dresat se va dovedi a fi mai valoros, căci acela care ar scăpa de suferinţă ar rămâne doar un câine obişnuit.

Tot aşa este şi cu Biserica. Sunt oameni care spun despre noi: „Cei care se străduiesc să facă voia lui Dumnezeu suferă mai mult decât cei care nu încearcă; nouă nu ne pasă să încercăm astfel de experienţă”. Aceşti oameni poate vor reuşi să aibă mai puţine încercări în viaţa prezentă, dar ei vor avea binecuvântări de un grad mai jos în lumea care va veni, când Biserica credincioasă va fi glorificată cu Domnul şi Capul ei.

Aceste experienţe cu necazul sunt tocmai încercări ale caracterului necesare pentru dezvoltarea noastră. Motivul pentru care unii consacraţi vor ajunge în Marea Mulţime este că n-au avut suficientă hotărâre — suficientă tărie de caracter. În timpul de necaz, aceştia, fie vor dezvolta acea tărie prin credincioşie sub încercare grea, fie vor merge în Moartea a Doua.

Cei din clasa Marii Mulţimi sunt loiali în inimă, altfel n-ar fi în acea clasă. Dar ei sunt dispuşi să facă compromisuri; şi din cauza acestei dispoziţii îşi slăbesc caracterul. Pentru a fi învingători, ei trebuie să dezvolte acest element al caracterului cu orice preţ.

Să fim recunoscători că suntem din cei care apreciază privilegiul de a fi instruiţi în Şcoala lui Cristos — de a suferi cu El acum şi de a domni cu El în curând. În această şcoală învăţăm lecţii valoroase de experienţă. Aici primim disciplinări, din care multe nu sunt pedepse pentru păcate, ci pregătiri pentru lucrarea Veacului viitor. Să ţinem minte că dacă nu suntem dispuşi să învăţăm aceste lecţii şi să îndurăm greutăţi, nu vom fi pregătiţi pentru a intra în gloria eternă. 2 Tim. 2:3; 1 Petru 5:10.

Toate lucrurile sunt ale noastre; căci noi suntem ai lui Cristos şi Cristos este al lui Dumnezeu, şi Dumnezeu L-a chemat pe Cristos la aceste experienţe glorioase (1 Cor. 3:21-23). De la cineva care nu apreciază bucuriile spirituale, nu putem aştepta să îndure instruirea prezentă cu răbdare şi mulţumire. Trebuie să vedem ceva din „slava care va urma” (1 Petru 1:11), pentru a ne da seama de necesitatea vicisitudinilor timpului de încercare din prezent.