Vol. 21, Martie-Aprilie 2014, Nr. 3 

CONSACRAREA, ATITUDINEA NORMALĂ PENTRU CREATURILE INTELIGENTE ALE LUI DUMNEZEU

“Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte.” 1 Cor. 2:14 .

R 5133 W. T. noiembrie 1912 (pag. 357-358)

Prin expresia “omul natural” înţelegem că Scripturile se referă la toţi cei care nu au avut o schimbare de natură prin concepere cu Spirit sfânt. Toată omenirea, inclusiv Adam, sunt oameni naturali. Nici chiar o fiinţă umană perfectă nu poate primi adevărurile spirituale adânci pe care Dumnezeu le descoperă copiilor Săi consacraţi prin Spiritul sfânt.

Oricine doreşte să fie în armonie cu Dumnezeu şi se străduieşte să devină astfel, chiar dacă nu este îndreptăţit, aşteaptă bucuros îndreptăţirea deplină. Dacă el continuă pe această cale, în cele din urmă va ajunge îndreptăţit — dacă nu în prezent, atunci în timpul domniei lui Mesia. Dar în acest veac, nimeni nu poate ajunge la îndreptăţire deplină decât prin credinţă în sângele lui Cristos, care-l conduce pe posesorul ei să facă o completă consacrare lui Dumnezeu, prin intervenţia Domnului nostru Isus ca Avocat, care îi atribuie o îndestulare din meritul Său pentru a completa lipsa lui.

Deoarece Domnul nostru atribuie meritul Său numai acelora care fac o deplină consacrare, unul care numai crede în Mântuitorul şi doreşte să facă bine, nu poate intra în acest timp într-o pace deplină cu Dumnezeu. El primeşte numai o măsură de pace şi îndreptăţire; căci numai cei care sunt pe deplin absolviţi de păcat şi prezentaţi de Avocat pot fi acceptaţi de Tatăl — numai aceia sunt pe deplin îndreptăţiţi în ochii Tatălui.

Unii vorbesc despre cei sfinţiţi ca şi cum ei n-ar mai fi îndreptăţiţi. Faptul este că numai despre cei sfinţiţi se poate spune că sunt pe deplin îndreptăţiţi; şi ei trebuie să-şi menţină îndreptăţirea cu Dumnezeu, altfel n-ar putea să-şi asigure niciodată chemarea şi alegerea.

Este foarte important să se observe principiile clare şi deosebirile pe care le stabilesc Scripturile. Conform acelor principii, Spiritul sfânt este dat numai într-un mod foarte special, în timpul unui Veac foarte special, pentru un scop foarte special. Deosebirea este absolută şi clară în oricare sens al cuvântului. Numai cei concepuţi de Tatăl au Spiritul Său, care este Spiritul Fiului; şi numai cei care au Spiritul sunt concepuţi la noua natură.

TRĂSĂTURILE bune de caracter nu sunt

O DOVADĂ de consacrare

În trecut noi n-am făcut o deosebire clară între poporul Domnului şi lume. Oricând am întâlnit un om cu maniere blânde, gentile, fie că era necredincios, brahman, mahomedan, presbiterian, metodist sau numai unul din lume, ne-am zis: “Iată un om care are Spiritul Domnului”. Deci, nu ştiam despre ce vorbim; acum putem recunoaşte deosebirea. Suntem desigur bucuroşi să recunoaştem trăsăturile bune de caracter atât la păgâni cât şi la creştini, dar nu trebuie să acceptăm gentileţea şi blândeţea manierelor ca dovadă că posesorul lor are Spirit sfânt.

Am văzut cu toţii oameni care au sentimente foarte potrivite de dreptate asupra unor subiecte, care totuşi în mod evident nu sunt poporul lui Dumnezeu, concepuţi de Spirit sfânt. Astfel de persoane sunt de obicei caractere frumoase. Cu toate acestea, conştiinţa lor îi determină să admită că sunt păcătoşi şi au nevoie de iertare divină. Ne bucurăm că există astfel de oameni şi trebuie mai degrabă să-i încurajăm decât să-i descurajăm.

Explicaţia acestei stări de lucruri este că aceste caractere frumoase nu sunt aşa căzute ca altele. Dumnezeu l-a făcut pe om în chipul şi asemănarea Sa. Odată ce omul a căzut, a venit deteriorarea acelei dispoziţii de asemănare cu Dumnezeu, dar chipul lui Dumnezeu nu s-a pierdut cu totul. Cât despre noi, dorim să arătăm că Răscumpărătorul nostru este singurul canal pentru acea iertare, de care ei recunosc că au nevoie, şi că singura condiţie a acceptării depline de către Dumnezeu este consacrarea deplină a tot ce posedă ei pentru serviciul Domnului.

Cu o anumită ocazie Domnul nostru a spus: “Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis” (Ioan 6:44). Nimeni nu va primi Spirit sfânt fără să fi fost atras spre Cristos, dar unii pot fi atraşi fără să primească Spirit sfânt. Probabil că în aceste persoane acea înzestrare pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam şi a pronunţat că este “foarte bun” a fost deteriorată mai puţin prin cădere decât în altele. Aceştia în mod natural doresc să aibă aprobarea lui Dumnezeu şi binecuvântările pe care El voieşte să le dea celor care Îl caută.

Având această dispoziţie, se spune că aceste persoane sunt atrase de Dumnezeu. Dar Tatăl le indică pe Fiul, prin cunoaşterea adevărurilor simple. De exemplu, ei pot fi influenţaţi prin auzirea unei cântări, cum ar fi:

“Există o fântână plină cu sânge,

Curs din venele lui Emanuel;

Şi păcătoşii care în ea se scufundă

De orice pată ies curăţaţi.”

Aceste cuvinte conţin adevărul lui Dumnezeu pentru oricine este într-o stare corectă de inimă, şi sunt un sfat foarte valoros în privinţa modului în care să se apropie de Dumnezeu. Dacă cei care caută să cunoască pe Dumnezeu doresc să întrebe mai mult asupra subiectului, probabil ei vor fi îndrumaţi să se consulte cu unii din copiii lui Dumnezeu.

La întrebarea celor care sunt sub condamnarea păcatului în legătură cu ce trebuie făcut ca să fie mântuiţi, noi le spunem: “Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit!” (Fapt. 16:31). Fă o deplină consacrare a vieţii tale lui Dumnezeu şi astfel poţi deveni un fiu al lui Dumnezeu. Dacă cineva se supune atragerii, pasul următor pentru el este să spună: “Mă predau lui Dumnezeu şi mă încred în El pe deplin, căci îmi dau seama cât de nevrednic sunt”.

Cursul pe care noi îl descriem este cel pe care fiecare trebuie să-l urmeze pentru a fi plăcut lui Dumnezeu. Dar înainte de toate, trebuie să dorească să se apropie de Domnul. Dacă am găsi pe cineva care este total depravat, n-ar avea nici un rost să încercăm să-l atragem pe unul ca acesta spre dreptate, Adevăr şi Dumnezeu. Chiar şi cei care au o atitudine corectă a minţii se poate să nu fie întotdeauna făcuţi să înţeleagă. S-ar putea ca unele împrejurări să-i trezească la nevoia consacrării, înainte de a face pasul care le va permite să devină fii ai lui Dumnezeu.

Chemarea de sus nu este pentru toţi

Nimeni însă nu face acest pas al consacrării dacă nu este chemat de Dumnezeu. Trebuie să existe o chemare, sau o invitaţie, cum a fost cu Aaron şi cu Domnul nostru Isus Cristos (Evrei 5:4, 5). Această chemare vine prin vestirea Evangheliei. Fiecare trebuie să audă pentru el înainte de a putea accepta. “Şi cum vor auzi despre El fără cineva care să predice?” (Romani 10:14). Aşadar, este responsibilitatea lui Dumnezeu să înceapă lucrarea cu cei neîndreptăţiţi atrăgându-i la Cristos pentru îndreptăţire; şi apoi este responsibilitatea Domnului nostru Isus Cristos să continue această lucrare cu cei consacraţi. Mai mult, este privilegiul tuturor celor care vin în familia lui Dumnezeu să vestească aceste adevăruri altora, să prezinte condiţiile prin care cei care primesc chemarea pot s-o accepte, “atâta timp cât se zice astăzi”, înainte ca acest Veac de sacrificiu să se termine. Evr. 4:7; 2 Cor. 6:2.

Nimeni nu vine la Dumnezeu în acest Veac Evanghelic cu excepţia celor care fac sacrificiu. Alţii se pot întoarce spre Dumnezeu; pot privi spre Dumnezeu; pot fi convertiţi de la o viaţă stricată la una mai bună. Dar numai clasa care a fost adoptată în familia lui Dumnezeu este concepută de Spirit sfânt. Invitaţia acestui Veac nu este o invitaţie de a face cum putem mai bine; noi suntem chemaţi la o singură speranţă a chemării noastre (Efes. 4:4). “Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” Psa. 50:5.

Este bine să nu facem rău. Dar de la cei care vor fi fii ai lui Dumnezeu se cere mai mult decât o viaţă dreaptă. Consacrarea este întotdeauna potrivită; este atitudinea normală pentru toate creaturile inteligente ale lui Dumnezeu. În mod cuvenit toţi au obligaţii faţă de Creatorul pentru orice binecuvântare de care se bucură; şi inima, mintea, limba şi mâna ar trebui să fie gata pentru consacrarea de a face voia Tatălui. Fie îngeri, fie oameni sau Noi Creaturi în Cristos — toţi trebuie să fie în această atitudine.

Deoarece consacrarea este singura atitudine rezonabilă, atunci, când cei o sută patruzeci şi patru de mii din Biserica Aleasă îşi vor fi trecut proba, va fi încă potrivit pentru Dumnezeu să permită oamenilor să se consacre şi consacrarea lor să-I fie plăcută. De aceea, putem aştepta ca, la sfârşitul domniei lui Cristos, toţi cei vrednici să se fi consacrat lui Dumnezeu. Astfel a fost în Veacul Iudeu, deşi n-a existat nici o “chemare de sus” atunci, nici privilegiul de a înţelege lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.

Privilegiul de a deveni comoştenitori cu Cristos se va sfârşi de îndată ce numărul ales va fi complet. În timpul miei de ani a domniei lui Cristos, cei care se vor consacra vor ajunge să înţeleagă toate lucrurile umane; dar nefiind concepuţi de Spirit sfânt, nu vor putea înţelege lucrurile Spiritului.

CUNOAŞTEREA LUCRURILOR ADÂNCI,

O DEZVOLTARE TREPTATĂ

Credem că există unii care trăiesc acum, probabil mulţi, care sunt consacraţi lui Dumnezeu şi a căror consacrare a fost acceptată, dar care nu sunt în lumina Adevărului din Prezent. Acest număr poate include pe unii care sunt ceea ce Scripturile numesc “prunci” în Cristos, iar alţii la care Scripturile se referă ca “marea mulţime” (Evr. 5:12-14; 1 Pet. 2:2; Apoc. 7:9). Clasa “fecioarelor nechibzuite” sunt probabil într-un număr foarte mare peste tot în jurul nostru. Faptul că există unii din aceştia în Babilon pare a fi indicat de porunca: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu” (Apoc. 18:4). Dacă ei sunt în Babilon, prezenţa lor acolo arată că nu sunt încă bine dezvoltaţi; şi dacă sunt poporul lui Dumnezeu, ei nu se bucură de puterea deplină a Adevărului Prezent, chiar dacă sunt concepuţi de Spirit.

Acest fapt nu înseamnă că ei nu pot primi Adevărul Prezent. Dimpotrivă, gândim că este foarte posibil ca unii să fie ajutaţi să iasă din Babilon şi la o mai bună înţelegere a Planului divin; căci unii dintre prunci pot fi întăriţi, zidiţi, pentru o apreciere deplină a lucrurilor Spiritului. Trebuie să avem în minte faptul că Dumnezeu astfel a aranjat încât “lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” nu pot fi cunoscute instantaneu; această cunoştinţă vine treptat ca o dovadă a credincioşiei faţă de Dumnezeu.

Cei care n-au învăţat încă pe deplin să aibă reverenţă faţă de Dumnezeu şi care n-au făcut încă progres în dezvoltarea harurilor şi roadelor Spiritului nu se pot aştepta să înţeleagă lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Este datoria şi privilegiul nostru, nu numai să-i ajutăm pe aceşti fraţi, ci să ne zidim unul pe altul şi să ne întărim unul pe altul. Să căutăm deci să facem aceste lucruri.