Vol. 21, Mai-Iunie 2014, Nr. 4 

BUNĂTATEA, UMILINŢA ŞI RĂBDAREA IUBIRII

 “Dumnezeu este dragoste.” 1 Ioan 4:8

R 5124 W. T. noiembrie 1912 (pag. 337-339)

În Scripturi cuvântul iubire este folosit pentru a exprima totalitatea marilor şi glorioaselor calităţi care alcătuiesc perfecţiunea lui Iehova. Dumnezeu este personificarea Iubirii. În măsura în care cineva posedă această calitate a Iubirii, în aceeaşi măsură are asemănare de caracter cu Dumnezeu. Oricine este deplin în asemănarea cu Dumnezeu, se poate spune că este Iubire; căci Iubirea este marele principiu care reprezintă cel mai deplin caracterul divin.

“Dumnezeu este dragoste”, Domnul nostru Isus este Dragoste; şi când Biserica va fi perfectă, fiecare membru al Corpului va fi de asemenea Dragoste. Acest mare principiu va avea control deplin asupra a tot ceea ce facem şi spunem, întocmai cum are control acum în inimile poporului Domnului, în ciuda slăbiciunilor cărnii, care împiedică exprimarea lui deplină. Când toată imperfecţiunea va fi îndepărtată, cei care ajung la premiul glorioasei noastre chemări de sus vor avea chipul lui Dumnezeu, chipul Domnului. Speranţa ajungerii la asemănarea caracterului divin este marea ambiţie care ne inspiră la credincioşia străduinţei.

Printre altele, se poate observa că credinţa, speranţa şi iubirea sunt roadele Spiritului sfânt. Deşi fiecare dar bun şi desăvârşit vine de la Tatăl (Iacov 1:17), cu toate acestea, există o deosebire între “dar” şi “rod”. Posesiunea unui dar poate fi căştigată imediat, dar rodul cere timp în care să se dezvolte. Aşa este şi cu roadele Spiritului sfânt.

Aici vedem înfăţişată Înţelepciunea lui Dumnezeu. Dezvoltarea este o lucrare treptată. La cei care au acea dorinţă serioasă şi zel hotărât pentru dreptatea pe care Dumnezeu doreşte ca ei s-o aibă, fiecare cuvânt şi fiecare faptă are ceva de-a face cu dezvoltarea acestei calităţi a Iubirii. Tatăl nostru ceresc nu aşteaptă de la noi să obţinem perfecţiunea iubirii în trup, căci slăbiciunile şi imperfecţiunile nu ne vor permite să facem astfel; dar El aşteaptă să găsească în cei care vor fi membri ai Corpului lui Cristos acea seriozitate a spiritului şi străduinţă credincioasă care să demonstreze că dacă ei ar avea corpuri perfecte, ar manifesta întotdeauna iubire.

Pentru a ajunge la acest grad de dezvoltare a caracterului, nu trebuie să trăim după trup, după vechea creatură, ci trebuie să ne antrenăm minţile să dorească numai acele lucruri care sunt adevărate, pure, iubitoare şi bune. În acest sens al cuvântului trebuie să fim asemănări ale Domnului nostru Isus Cristos.

BUNĂTATEA NU ESTE ÎNTOTDEAUNA iubire

Urmaşii lui Cristos şi-au consacrat voinţa şi au fost concepuţi de Spirit sfânt, care este Spiritul Iubirii; căci este Spiritul lui Dumnezeu, care este Iubire. De aceea sentimentul lor unul faţă de altul trebuie să fie unul de interes iubitor. Poate că ei nu sunt întotdeauna înţelepţi să ştie cum să exercite bunătate iubitoare; uneori natura lor căzută îi poate conduce să creadă că un anumit mod de acţiune ar fi cel iubitor, când este chiar inversul — cursul greşit. Prin urmare, noi trebuie să fim în alertă pentru a observa în ce măsură folosim spiritul minţii sănătoase în conduita şi în purtarea noastră unul cu altul.

O persoană ar putea manifesta bunătate în cuvânt şi faptă fără să aibă un motiv corect. Uneori bunătatea este determinată de alte motive decât iubirea. Ar putea fi din motive egoiste, sau pentru scopul de a-l prinde în capcană pe altul spre dezavantajul lui. Această formă de fraudă a devenit atât de obişnuită încât nu necesită nici un comentariu special.

Experienţa creştinului este o şcolarizare continuă. Zilnic învăţăm tot mai mult despre noi şi despre Înţelepciunea şi Dreptatea lui Dumnezeu. În timp ce învăţăm aceste lecţii zi de zi, învăţăm mai mult să ne dezaprobăm şi să ne corectăm pe noi. Astfel descoperind imperfecţiunile noastre, ar trebui să învăţăm, ca un lucru de la sine înţeles, să nu aşteptăm perfecţiune în alţii; şi noi să recunoaştem că ei fac tot ce pot pentru a ilustra idealurile cele mai înalte pe care le au în privinţa unităţii şi perfecţiunii cerute pentru a fi membri în Corpul lui Cristos.

Iubirea este întotdeauna amabilă; iubirea nu poate face rău altuia cu voia. Părintele care îşi iubeşte copilul nu va face nimic să-i dăuneze acelui copil. El ar putea face uneori o greşeală şi să pedepsească copilul pe nedrept, dar motivul din spatele acţiunii unui părinte iubitor va fi întotdeauna bun şi adevărat.

Iubirea ar putea fi privită uneori ca aspră, căci principiile care guvernează acţiunile individului ar putea fi greşit înţelese. Când Tatăl nostru Ceresc i-a interzis lui Adam şi Evei să ia din fructul Pomului Cunoştinţei, El a avut un motiv înţelept de a proceda astfel. Fără îndoială că în cele din urmă le-ar fi permis să ia din acel fruct; dar a fost bunătate din partea Lui să-i ţină în necunoştinţă de acel fapt. Gândindu-se că Dumnezeu era aspru, negeneros faţă de ei, Eva s-a gândit să-şi obţină drepturile. Aşa este şi cu noi. Dacă bunătatea Tatălui nostru Ceresc nu este întotdeauna înţeleasă, să nu fim surprinşi dacă avem o experienţă similară. Deşi spiritul nostru, motivul nostru poate fi corect, totuşi poate nu avem întotdeauna capacitatea de a-l arăta; şi astfel trebuie să avem îngăduinţa cuvenită atunci când alţii ne înţeleg greşit.

Puterea iubirii interioare

Omul a fost făcut iniţial în chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:26, 27); dar din cauza căderii lui Adam, echilibrul minţii lui a fost distrus. Cei care au mintea sau voinţa lui Cristos sunt în stare să învingă unele insuficienţe ale dispoziţiei lor naturale şi să judece cumpătat cunoştinţa şi ignoranţa lor şi a celorlalţi. Această capacitate de a aprecia adevărata stare de lucruri este secretul a mare parte din binecuvântarea noastră în Domnul.

Când îi vedem pe alţii care au o apreciere mai slabă a dreptăţii decât noi şi care fac lucruri contrare principiilor dreptăţii, ne bucurăm că ştim mai bine şi suntem în stare să procedăm mai bine decât ei. Spiritul unei minţi sănătoase ne arată că noi avem mai mare capacitate în unele privinţe decât alţii, şi alţii au mai mare capacitate în alte privinţe decât noi. Din cauza căderii omului, toţi suntem slabi într-o direcţie sau în alta. Cunoaşterea condiţiei imperfecte a omenirii ar trebui să ne umilească mai degrabă decât să ne îngâmfe.

Umilinţa minţii vine numai după ce am ajuns la o cunoştinţă considerabilă a lui Cristos. Cunoştinţa îngâmfă din cauza egoismului inimii, deoarece se pare că suntem mai conştienţi de însuşirile bune ale noastre decât de ale altora. Prin urmare, cei născuţi cu mai puţin egoism au mai puţin de luptat, iar cei născuţi cu mai mult au mai mult de luptat; şi în măsura în care avem Spiritul lui Cristos, suntem în stare să învingem tendinţa de a ne îngâmfa cu acea puţină cunoştinţă pe care o avem. Iubirea interioară are puterea de a zidi, de a întări caracterul şi de a contracara efectele rele asupra naturii umane căzute.

Cauze potrivite Şi nepotrivite de provocare

Întreaga lume are o tendinţă de a recunoaşte principiile Dreptăţii. Chiar şi cei a căror purtare faţă de alţii este departe de a fi dreaptă, par să râvnească după o ocazie de a lupta împotriva nedreptăţii, cu condiţia ca acel caz să nu fie unul cu care sunt identificaţi ei. Această înclinaţie se manifestă adesea prin acte de violenţă, ca atunci când gloatele îşi revarsă mânia împotriva vreunui biet păcătos care a făcut ceva ce le-a provocat mânia. Cel mai puţin violent dintre ei a făcut probabil şi el ceva rău, totuşi ei prind ocazia de a-şi arăta indignarea împotriva facerii răului şi par a fi încântaţi să-l pedepsească pe ofensator.

Poporul Domnului nu trebuie să aibă acest spirit de intoleranţă. Noi trebuie să avem răbdare, compătimire şi îndurare când lucrurile merg rău şi trebuie să avem îngăduinţa cuvenită cu acei care greşesc. Cu cât avem mai mult din spiritul răbdării, cu atât avem mai mult din spiritul îngăduinţei şi cu atât mai greu suntem stârniţi la mânie. Oriunde predomină spiritul iubirii, posesorul ei nu este uşor mişcat să facă sau să spună ceva aspru sau nedrept. Iubirea ne face foarte răbdători cu cei cu care ne asociem; ea este nerăbdătoare să arunce mantia carităţii asupra a orice pare a fi greşit.

Iubirea ne face să ne amintim că deşi cineva poate fi în eroare, nu înseamnă că este vinovat. Poate că el n-a înţeles chestiunea corect sau judecata lui poate că n-a fost cea mai bună, datorându-se slăbiciunilor moştenite asupra cărora nu are control. Înainte de a condamna pe cineva trebuie să ne asigurăm că este vinovat. Dreptatea cere să investigăm înainte de a condamna. Iubirea ne îndeamnă să fim cât se poate de miloşi în cazul respectiv.

Dumnezeu este însăşi personificarea Iubirii, totuşi Scripturile ne spun că El a fost provocat în unele situaţii. În timp ce treceau prin pustie, copiii lui Israel au stârnit adesea indignarea Sa (Psa. 78:40, 56; 95:7-11). Tendinţele idolatre ale acelei naţiuni au adus mânia divină peste ei şi i-au trimis în captivitatea Babilonului (Ier. 7:17-20). În final, respingerea şi răstignirea Domnului nostru Isus Cristos au adus asupra lor “mânia absolută” şi au determinat împrăştierea lor în toate părţile Pământului.

Indignarea DREAPTĂ este un

sentiment potrivit

Poporul Domnului nu trebuie să fie de felul neclintit, care nu poate simţi niciun resentiment la nedreptate. Lipsa capacităţii de a avea o indignare dreaptă ar implica lipsa principiilor morale şi a armoniei cu Dumnezeu. Despre Domnul nostru Isus este scris că atunci când a văzut starea nedreaptă a conducătorilor poporului Său, şi a văzut nedreptatea conduitei lor, S-a uitat “cu mânie peste ei, adânc mâhnit de împietrirea inimii lor” (Marcu 3:5). Asemenea Lui, nici noi n-ar trebui să avem nici o simpatie cu nimic ce nu este în armonie cu Dumnezeu.

Noi trebuie să iubim dreptatea şi să urâm nelegiuirea. Acest cuvânt, nelegiuire, care înseamnă chiar opusul Iubirii, este o expresie puternică. O persoană care este indiferentă în chestiunile de corectitudine şi incorectitudine este indiferentă faţă de caracterul lui Dumnezeu, care este în opoziţie cu toate formele de nelegiuire. Despre Domnul nostru, Scripturile spun: “Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe însoţitorii Tăi” (Psa. 45:7). Toţi cei care cultivă un caracter plăcut lui Dumnezeu, toţi cei care se străduiesc să devină asemănări exacte ale dragului Său Fiu, trebuie să îndepărteze orice necurăţie, orice nu este bun. Mintea noastră nouă trebuie să se împotrivească la orice este rău.

Pe de altă parte, dacă noi avem iubire aşa cum are Domnul, vom urî răul, dar nu şi pe individul care îl face. În măsura în care iubirea stăpâneşte mintea şi inima noastră, vom avea compătimire pentru cei care sunt în nelegiuire, pentru că ne amintim că neamul omenesc este căzut de la perfecţiunea lui originară. Să ne gândim că intenţia lor, voinţa lor nu este să facă rău, ci ei suferă de o boală a nelegiuirii. Iubirea este răbdătoare şi încearcă să găsească circumstanţe şi condiţii atenuante. Ea caută să-l ajute pe răufăcător şi nu este provocată uşor la mânie.

Dar cuvântul “a provoca” înseamnă a aţâţa; în alt loc apostolul spune: “Să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune” (Evrei 10:24). Iubirea ar trebui să spună acele lucruri care ar îndemna la cuvinte iubitoare, mai degrabă decât să stârneasc㠓orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare şi orice defăimare” (Efes. 4:31, 32). Cu alte cuvinte, este mult mai bine să fii făcător de pace decât făcător de ceartă. Totuşi, nu trebuie să avem pace cu orice preţ; mai degrabă să avem pace, dacă este posibil, unde nu este implicat principiul. Să stârnim conflict numai acolo unde rezultă în mod sigur ceva bun.

Gradul de iubire, tăria iubirii, poate fi determinat prin uşurinţa cu care aceasta poate fi îndepărtată şi stârnită la împotrivire sau la nerăbdare şi mânie. Am văzut deja că pot fi cazuri când răbdarea ar putea sta în calea intereselor reale ale cazului şi unde Iubirea ar face paşi pentru a corecta ceea ce părea a fi un rău aparent; dar trebuie să ne amintim că mintea sau judecata noastră nu este echilibrată prin natură. Perfecţiunea deciziei este o calitate care aparţine numai Tatălui nostru Ceresc şi Domnului nostru Isus Cristos.

“Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea” (Iacov 1:4). Tatăl n-ar fi provocat la mânie cu ceva mărunt. La noi însă, echilibrul judecăţii este atât de slab, încât în general suntem prea grăbiţi. Foarte puţini dintre noi înţelegem pe deplin circumstanţele care ne înconjoară pe noi şi pe aceia cu care avem de-a face; de aceea, creşterea în har şi creşterea în cunoştinţă vor avea de-a face cu gradul de iubire arătat de fiecare.

Generozitatea Şi COMPĂTIMIREA

trebuie cultivate

Noi suntem în Şcoala lui Cristos, Marele Învăţător. Avem cuvintele Tatălui Ceresc, ale Domnului nostru Isus şi ale apostolilor consemnate în Biblie; de aceea trebuie să cunoaştem deosebirea dintre bine şi rău. Pe de altă parte, vedem că păcatul există în lume. Omenirea este imperfectă la minte şi în principiile morale. Această stare este ereditară — rezultatul încălcării lui Adam, de mai bine de şase mii de ani. Totuşi, cu toate avantajele cunoştinţei, noi “nu putem face ceea ce am voi”; în consecinţă, simţim o măsură de compătimire faţă de noi înşine, şi aceeaşi măsură ar trebui să o extindem şi la alţii. De fapt, ar trebui să fim mai critici faţă de noi decât faţă de alţii, deşi Cuvântul Domnului spune că nu trebuie să ne judecăm nici pe noi, nici pe alţii. Noi nu putem citi inimile celor din jurul nostru şi de aceea nu suntem competenţi să decidem ce motive determină acţiunile lor, nici ce grad de pedeapsă ar fi nimerit pentru ei.

Cu toate acestea, trebuie să observăm conduita corectă şi greşită a semenilor noştri. Noi putem şti că ei au, figurat vorbind, un pom rău şi de aceea aduc roade rele; şi trebuie să ne gândim de ce au un pom care produce astfel de roade. Poate prin naştere au fost mai puţin favorizaţi decât noi. Poate că n-au fost niciodată în Şcoala lui Cristos şi n-au auzit niciodată pe Marele Învăţător sau pe apostoli. Dacă este aşa, ar trebui să-i compătimim şi atitudinea minţii noastre faţă de ei ar trebui să fie aceea de a nu fi provocaţi de neajunsurile lor, ci ar trebui să manifestăm generozitatea inimii faţă de ei.

A ajunge la această compătimire şi generozitate face parte din instruirea noastră în Şcoala lui Cristos, dar noi nu învăţăm tot ce aparţine de acest subiect într-o zi sau o săptămână. Luăm “puţin de aici, puţin de acolo” (Isa. 28:10); şi dacă urmăm în continuare să-L cunoaştem pe Domnul, discernământul nostru mintal va deveni mai clar şi minţile noastre se vor lărgi în compătimire faţă de alţii. Astfel vom deveni mai mult asemenea Tatălui nostru din Ceruri, căci El este bun cu cei nerecunoscători şi drept cu cei nedrepţi, după cum a arătat Domnul nostru. Mat. 5:44-48.

Mândria ESTE O CAUZĂ A MARII IRITABILITĂŢI

Fără îndoială cauzele de iritabilitate  şi provocare  variază la diferite persoane. La unii este din cauza unei stări nervoase a sănătăţii, care-i face mai puţin capabili să se controleze potrivit standardelor pe care ei înşişi le recunosc. La alţii, cauza iritabilităţii este mândria. De fapt, mândria este legată de aproape orice este dăunător poporului lui Dumnezeu. Oriunde există mândrie, persoana este susceptibilă de influenţe rele din orice parte.

Mândria se manifestă în diferite moduri. Uneori ea se arată ca respect de sine, făcând persoana să gândească prea înalt despre sine şi prea jos despre alţii, chiar până la gradul de a-şi imagina că este superior celorlalţi. Alteori mândria se manifestă ca dorinţă de a fi aprobat: orice este în conflict cu dorinţa de a apărea bine înaintea altora, atinge un punct sensibil.

Noi nu trebuie să fim indiferenţi la aceste lucruri. Dacă avem mândrie sau dorinţă de a fi aprobaţi, trebuie să căutăm să le controlăm cu spiritul iubirii şi compătimirii faţă de alţii, în loc să lăsăm ca spiritul rău să ne controleze. Cea mai bună cale de a face aceasta este de a practica generozitatea şi de a-i îndemna pe alţii la iubire şi la fapte bune în loc de mânie. Să ne amintim că umilinţa este una din marile lecţii care trebuie învăţate în Şcoala lui Cristos; ascultarea de instrucţiunile Învăţătorului pe această linie are foarte mult de-a face cu intrarea noastră în Împărăţie.

Unul din cele mai bune ajutoare pentru a învăţa această lecţie importantă este să învăţăm să ne judecăm pe noi înşine — să ne cercetăm amănunţit motivele. Dacă noi găsim că am acţionat nedrept faţă de cineva, să mergem şi să îndreptăm lucrurile cum putem mai bine; să ne curăţim cum se cuvine mintea şi să căutăm să îndreptăm lucrurile cu acela pe care l-am nedreptăţit. Căci o persoană care este mândră sau care este sensibilă la părerea bună a altora, este foarte dificil să-şi ceară scuze; dar cel mai bun lucru de făcut este să îndrepte lucrurile cât de repede posibil şi în mod repetat dacă este necesar. Astfel putem avea ajutor pe linia unde trebuie, învingându-ne mândria şi vanitatea.

Membrii Corpului lui Cristos trebuie să fie toţi asemănări ale dragului Fiu al lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că poporul drag al lui Dumnezeu va fi întotdeauna în stare să-şi controleze privirile, acţiunile şi cuvintele, dar că inima trebuie să recunoască acest standard şi să se străduiască să-l atingă. De fiecare dată când o persoană care are unele slăbiciuni pe această linie a mândriei sau vanităţii îşi va cere scuze pentru o faptă greşită, acesta va arăta prin acel act, atât lui Dumnezeu cât şi omului, că inima lui recunoaşte principiul drept. O mare binecuvântare va primi pentru că va urmări foarte strict Cuvântul divin; astfel el îşi va învinge treptat slăbiciunea şi îşi va întări caracterul.