Vol. 21, Iulie-August 2014, Nr. 5 

MAREA ÎNTREBARE

Marcu 8:27-9:1

„Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu.” Mat. 16:16

R 5120 W. T. 15 octombrie 1912 (pag. 327-329)

O perioadă considerabilă a slujirii Sale, Domnul nostru nu S-a declarat nici chiar ucenicilor Săi a fi Mesia. Fără îndoială că El a ales cursul mai înţelept. Ca Mare Învăţător, El a instruit pe oameni, până când ei au spus: „Niciodată nu a mai vorbit un om ca acesta”; A vindecat pe oameni, până când au spus: „Ar putea Mesia să facă mai mult decât aceasta?” Fără îndoială că a fost mai bine ca gândul să vină treptat în mintea urmaşilor Săi decât ca El să fi început cu pretenţia aceasta — mai bine ca poporul să pretindă aceasta pentru El, decât ca El să pretindă onoarea pentru Sine.

El a dorit însă ca ucenicii să ştie şi a abordat chestiunea întrebând: „Cine spun oamenii că sunt Eu?” El a primit un răspuns, că unii gândeau că este Ioan Botezătorul înviat din morţi; că alţii considerau că este Ilie înviat din morţi, iar alţii gândeau despre El că este poate unul dintre ceilalţi profeţi.

Apoi a venit esenţa chestiunii: „Dar cine spuneţi voi că sunt?” Sf. Petru a răspuns şi a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu”. Isus a admis corectitudinea acestui răspuns, zicând: „Ferice de tine, Simon, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”.

Imediat Isus a început să le explice celor doisprezece preaiubiţi experienţele care stăteau înaintea Lui — cum Împărăţia a fost iniţial oferită evreilor şi cum prin reprezentanţii lor, bătrânii, marii preoţi, ei Îl vor respinge; cum va fi omorât şi după trei zile va învia.

El a făcut afirmaţia despre moartea Sa foarte accentuat şi ucenicii au înţeles-o clar. Iuda, supărat şi dezamăgit, a considerat o ocară la adresa Domnului ca El să aibă astfel de vedere asupra viitorului şi o ocară la adresa apostolilor, deoarece, dacă Isus avea aceste aşteptări, aceasta îi modifica şi regla cursul, şi curând venea dezastrul peste El şi spulberarea tuturor speranţelor pe care li le insuflase — speranţe de a sta cu El pe Tron etc.

Fără îndoială că toţi apostolii erau dezamăgiţi, dar numai sf. Petru a avut curajul să se exprime, spunând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” Noi ştim cu toţii că Tu, în calitate de Mesia, vei ajunge pe Tronul Israelului, şi astfel, în cele din urmă, pe Tronul lumii, şi vei aduce binecuvântare peste întreaga rasă umană; şi după cum ai promis, noi vom fi cu Tine pe Tron.

„ÎNAPOIA MEA, SATAN!”

În acest curs sf. Petru se opunea voinţei şi planului divin, moartea lui Isus fiind centrul sau axul acestuia, de unde vor radia toate împlinirile tuturor promisiunilor — prima dată spre Biserică, apoi spre Israel şi în final spre toate naţiunile, popoarele, neamurile şi limbile. Isus a înţeles că aceste influenţe se străduiau să împiedice consumarea jertfei Sale, întocmai cum Satan a încercat să facă la începutul consacrării Sale.

Pentru a accentua chestiunea, El i-a spus sf. Petru: „Înapoia Mea, adversarule”, cuvintele tale nu amintesc de lucrurile din planul lui Dumnezeu, ci de lucrurile judecăţii şi preferinţei omeneşti. Apoi a început să clarifice urmaşilor Săi ceea ce înainte nu fusese „hrană la timpul potrivit” ca să le-o dea, în astfel de termeni clari, şi anume, că oricine dorea să fie socotit cu El în vreo parte a lucrării Sale, trebuia să-şi dea seama că îl va costa tot ce avea de natură pământească; trebuia să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze în urmele Răscumpărătorului.

Oricine este preocupat să-şi menţină drepturile şi să ţină la viaţa prezentă şi nu este dispus să sa­crifice totul, va pierde marele „premiu” al naturii divine, care va fi dat celor care iau crucea şi fac o deplină sacrificare a intereselor pământeşti. Şi pe de altă parte, cel care cu credincioşie îşi va pierde viaţa de dragul lui Isus, o va salva — va câştiga răsplata vieţii pe plan spiritual.

Mai mult, acelaşi principiu care astfel operează acum va opera întotdeauna, şi anume, că oricine este numai egoist, iubindu-şi viaţa şi propriile sale interese, nu va fi socotit vrednic de viaţă veşnică, ci acei care vor sacrifica, dacă va fi nevoie, în interesele cauzei Domnului, vor fi socotiţi vrednici în caracter pentru viaţa veşnică.

„CE FOLOSEŞTE UNUI OM SĂ CÂŞTIGE?”

Dumnezeu a prevăzut o viaţă viitoare pentru fiecare suflet de om prin răscumpărarea împlinită de Isus, dar numai cei nobili în inimă, în caracter, în viaţă, care vor accepta această mare binecuvântare pe calea stabilită divin, o vor primi. Dacă ei în mod egoist caută lumea întreagă, egoismul astfel dezvoltat îi va face nepotriviţi pentru viaţa veşnică. Căci ce poate omul căpăta în schimbul pierderii vieţii? Ar considera el bogăţia, faima sau numele, pentru câţiva ani din prezent, vrednice de a le schimba cu profit, dacă ar fi să-l coste gloria eternă şi viaţa veşnică? Sigur că nu. Noi trebuie deci să avem în minte că zidirea caracterului este absolut esenţială pentru a ajunge la viaţă veşnică pe oricare plan, prin propunerea pe care Dumnezeu a făcut-o prin Fiul Său.

Oricine devine un urmaş al Domnului şi speră să câştige premiul vieţii veşnice şi gloria pe plan spiritual, trebuie s-o facă aşa din toată inima, şi nu într-un mod ascuns sau secret. El trebuie să vină pe deplin şi curajos şi cum se cuvine să-L recunoască pe Isus şi cuvintele Sale. Şi Isus Se pune pe Sine şi cuvintele Sale la egalitate — „oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele”. Cuvintele lui Isus sunt doctrinele sau învăţăturile lui Isus. A ne ruşina de Adevăr, a ne ruşina de Planul divin, a ne ruşina de ceea ce găsim a fi învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că nu sunt populare printre oameni, înseamnă a ofensa pe Domnul şi a ne dovedi nevrednici de favoarea Sa.

Toţi cei care sunt din Biserica Sa vor avea nevoie de Cristos în mod continuu ca Avocatul lor, chiar până la sfârşit, când El îi va prezenta curaţi şi fără vină înaintea Tatălui în iubire (Col. 1:22). Şi dacă Îl vor menţine ca Avocatul lor, ei trebuie de asemenea să-I susţină cauza printre oameni, să nu le fie ruşine cu El şi să nu le fie ruşine cu doctrinele Sale, cuvintele Sale.

Că Domnul le-a adresat cuvintele în special ucenicilor este arătat prin referirea Sa la alţii din acea naţiune care nu făcuseră o astfel de consacrare cum trebuie să facă toţi ucenicii Săi. Ceilalţi au fost numiţi „o generaţie adulteră şi păcătoasă”. Urmaşii lui Cristos trebuie să ţină sus Lumina Adevărului înaintea lumii, şi făcând astfel cu credincioşie, vor fi recunoscuţi de către Domnul Isus la timpul cuvenit, când El va veni în gloria Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri. Lui nu-I va fi ruşine să-i recunoască; îi va prezenta Tatălui şi sfinţilor îngeri.

MAREA ÎNTREBARE

Marea întrebare de acum 18 secole este şi marea întrebare de astăzi! Cine este Isus? Dacă, după cum pretind unii, El a fost numai un om bun, un Învăţător foarte capabil, atunci n-a fost Cristosul, căci Cristosul, chiar dacă a fost întruparea tuturor acestor calităţi, a fost mai mult, mult mai mult. Pentru a fi Cristosul, trebuia să fi fost „Omul Isus Cristos”, care S-a dat pe sine ca Preţ de Răscumpărare pentru toţi, care să fie mărturisit la vremea cuvenită (1 Tim. 2:5, 6). Şi aceasta înseamnă că El nu trebuia să fi avut o naştere obişnuită, ci neobişnuită, născut de sus, deoarece dacă s-ar fi născut după modul obişnuit al naturii, ar fi fost ca alţi fii ai lui Adam, supus sentinţei morţii şi prin urmare incapabil de a Se salva nici pe sine, nici pe alţii. Dar dacă El a fost Cristosul, care a părăsit gloria Tatălui şi a fost făcut trup ca să poată „gusta moartea pentru fiecare om”, atunci Îl privim ca pe marele Răscumpărător al lumii, a cărui moarte a fost necesară ca preţ de Răscumpărare, sau preţ corespunzător, pentru a asigura eliberarea omenirii de sub sentinţa morţii şi a face posibilă învierea lui Adam şi a rasei sale.

Mai mult decât atât, cuvântul Cristos înseamnă Uns. Biblia declară că Domnul Uns va fi Marele Împărat, Profet şi Preot, a cărui Împărăţie va fi sub întregul cer — o Împărăţie care va ţine o mie de ani; şi va distruge păcatul şi pe toţi cei care iubesc păcatul; şi care va ridica toată omenirea doritoare să se întoarcă la armonie cu Dumnezeu. Conform Scripturilor, acest Isus este Mesia. Şi lucrarea Sa prezentă este adunarea clasei Miresei, ca să fie comoştenitoare cu El în Împărăţia Sa glorioasă, care va fi stabilită curând după ce Biserica aleasă va fi fost completată prin schimbarea glorioasă a primei Învieri.

Ce credeţi voi despre Mesia? Ce credeţi despre invitaţia Lui de a deveni asociaţi cu El în gloria şi Împărăţia Sa? Ce credeţi despre preţul lepădării de sine, al sacrificării de sine? Ce credeţi despre marea răsplată? Cei care au făcut consacrarea, să revizuiască termenii acesteia; cei care nu au făcut această consacrare, să facă aşa cum a spus Isus: „Stai jos şi fă socoteala” înainte de a lua o decizie, astfel încât dacă ei devin ucenicii Lui, să facă aceasta în mod inteligent şi să fie loiali şi credincioşi în calea lor.

Numai cei care apreciază „Chemarea de sus a lui Dumnezeu în Hristos”, „Chemarea cerească” — numai aceştia vor avea stimulentul necesar să alerge cu răbdare alergarea în care au pornit când au făcut o consacrare; şi numai cei care aleargă în mod credincios vor câştiga premiul; şi numai cu ajutorul Marelui Avocat poate cineva spera să iasă învingător şi „mai mult decât învingător” prin sângele Lui preţios.