Vol. 21, Iulie-August 2014, Nr. 5
DEZVOLTAREA CREDINȚEI PRIN ÎNCERCĂRI DE FOC
„Pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă și cinste, la descoperirea lui Isus Hristos.”
R 5114 W. T. 15 octombrie 1912 (pag. 320-323)
Se poate spune că credința conține două elemente, al siguranței intelectuale și al încrederii cu inima. Atât mintea cât și inima intelectul și sentimentele sunt necesare pentru credința fără de care este imposibil să plăcem lui Dumnezeu. Pentru unii, credința este numai emoție; pentru alții, numai intelect. Dar nici unul dintre aceste elemente nu poate singur să țină piept probelor înfocate la care este supusă credința. Amândouă trebuie să fie prezente și să rămână, pentru ca credința noastră să dureze până la sfârșit și să fie găsită spre laudă, onoare și glorie la arătarea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos.
Încercarea credinței noastre la care Domnul și apostolii se referă este o încercare, nu numai a cunoștinței intelectuale a Adevărului divin, ci și a încrederii inimii în Dumnezeu. În ambele privințe, copilul adevărat al lui Dumnezeu se va găsi aspru încercat. El să caute să aibă un „așa zice Domnul” pentru fiecare punct al credinței lui. Să studieze doctrina și să primească o înțelegere clară a fiecărui element al Adevărului. Să devină înrădăcinat, fixat, întemeiat și stabilit în doctrinele lui Dumnezeu și să acorde atenție serioasă ca nu cumva să le piardă vreodată. Evrei 2:1.
Când credința lui este bine întemeiată în principiile fundamentale ale Adevărului divin, fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu să caute și să continue a cultiva încrederea inimii în „făgădințele nespus de mari și scumpe”. Sf. Petru ne spune că o credință care a rezistat la probele necazului înfocat și a ieșit victorioasă este foarte prețioasă în ochii Tatălui Ceresc. Ori de câte ori trecem printr-o încercare de foc și totuși ne menținem, nu numai credința în doctrine, ci și încrederea în Dumnezeu, încrederea în făgăduințele Sale, integritatea inimii și a scopului, și zelul nostru pentru Adevăr și dreptate, atunci caracterele noastre au crescut mai mult în asemănarea lui Cristos și prin urmare sunt mai plăcute lui Dumnezeu, care ne supune disciplinării chiar pentru acest scop.
Sf. Petru dă de înțeles în textul nostru că credința celor chemați de-a lungul Veacului Evanghelic va avea o încercare aspră. El spune: „Pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă și cinste, la descoperirea lui Isus Hristos”. În prezent, când aurul este un metal relativ rar, el are o valoare specială. De aceea, apostolul îl compară cu credința Turmei Mici, singura din toată omenirea căreia îi va fi dată gloria, onoarea și nemurirea promise celor care înving.
Prin urmare, încercarea credinței acestei clase este foarte importantă. Nimeni nu va fi admis ca membru în Corpul lui Cristos, care n-a fost încercat și verificat de Domnul. Dar să ne amintim că încercarea noastră nu este să se vadă dacă suntem perfecți potrivit cărnii. Dimpotrivă, Dumnezeu cunoaște din ce suntem făcuți; El își amintește că suntem țărână. Psa. 103:14.
Ceea ce caută Dumnezeu la noi este dezvoltarea și desăvârșirea credinței. Noi suntem încercați să se vadă dacă credem în El, ca un Dumnezeu credincios, înțelept, iubitor și adevărat; și în Fiul Său ca Răscumpărătorul nostru, care ne-a cumpărat cu sângele Său prețios, și ca Avocatul nostru care acoperă acum neajunsurile noastre trecute, prezente și viitoare, cu Haina Dreptății Sale atribuite. Acestea sunt elementele credinței pe care o va încerca pe deplin și care trebuie să devină tot mai puternică pe timp ce trece. Fără credință în Dumnezeu și în promisiunile Sale, puternică, bine încercată, nu putem fi plăcuți Lui și să devenim membri ai Clasei Alese, pe care o alege acum.
SCOPUL PENTRU CARE ESTE ÎNCERCATĂ CREDINȚA
Încercarea credinței noastre nu este lăsată la întâmplare. Ea este supravegheată de Însuși Domnul nostru Isus Cristos, care este reprezentat de profetul Maleahi ca un rafinator și purificator al aurului și al argintului, pentru a curăți Casa antitipică a lui Levi și a separa zgura de metalul prețios (Mal. 3:3). Într-un sens al cuvântului, El a venit ca rafinator la prima Venire. În timpul întregului Veac Evanghelic, El a făcut această lucrare de rafinare în poporul Său, pentru ca jertfa adusă Tatălui să poată fi una acceptabilă.
În primul rând, Domnul nostru Și-a dat viața ca împlinire a tipurilor Legii, demonstrând astfel încrederea Sa absolută, loialitatea absolută și credința absolută în Dumnezeu. Biserica lui Cristos trebuie să fie în mod asemănător încercată și probată în ceea ce privește ascultarea, încrederea și loialitatea față de Tatăl. Ei trebuie să fie dispuși, nu numai să se încreadă în Dumnezeu când lucrurile sunt favorabile, ci să se încreadă în providențele Lui și atunci când nu pot vedea rezultatul. Pentru a ajunge la acest grad al credinței, ei trebuie să treacă prin diferite încercări și probe, pentru a-și putea demonstra credința și loialitatea.
În timpul Veacului Evanghelic, se lucrează cu o clasă deosebită, specială și chemată. Putem vedea că Dumnezeu nu lucrează cu lumea, ci o lasă „să zacă în cel rău” (1 Ioan 5:19). Sf. Pavel ne spune că în decursul timpurilor când oamenii erau în ignoranță, Dumnezeu n-a acordat nici o atenție specială purtării lor decât atunci când ajungeau la extremă (Fapt. 17:30). Dar în Veacul viitor oricine nu se va căi când va auzi Evanghelia nu va face progres, ci va primi, potrivit Planului divin, pedepse, lovituri, pentru orice rău făcut cu bună știință. Acest Veac Evanghelic însă este pentru dezvoltarea unei clase chemate în mod special un popor pentru un scop Biserica lui Cristos.
Se ridică în mod natural întrebarea: De ce ar încerca Dumnezeu credința mai degrabă decât faptele? Răspunsul este că toate felurile de fapte sunt dependente de capacitatea celui care le face și că întreaga rasă a lui Adam a devenit incapabilă de a face fapte perfecte, din cauza căderii primilor ei părinți. Nimeni nu poate fi în mod perfect drept, în mod perfect înțelept, în mod perfect iubitor; a fi astfel în condiția prezentă imperfectă este imposibil.
De aceea, în Înțelepciunea și Iubirea Sa, Dumnezeu evită să ne probeze pe linia în care suntem absolut incompetenți, și o face pe linia credinței în Înțelepciunea, Iubirea și promisiunile Sale. A ne îndoi de vreuna din acestea ar înseamna a slăbi baza credinței noastre. Ne dăm seama că suntem într-o stare căzută, că murim asemenea restului rasei. Am auzit prin Cuvântul lui Dumnezeu că El a prevăzut un Mântuitor, dar vedem că lucrurile continuă în mare măsură așa cum au fost, în ciuda a tot ceea ce au făcut Dumnezeu și Cristos. Credința noastră însă ne asigură că Dumnezeu, care cunoaște sfârșitul de la început, face toate lucrurile potrivit sfatului voii Sale și că la timpul cuvenit va stabili dreptatea pe Pământ. Efes. 1:11; Psa. 72:1-7.
Cuvintele unuia fără credință ar fi: „Eu nu pot vedea că Dumnezeu sau Cristos fac ceva pentru lume. Omul învață acum să se stăpânească mai bine decât străbunii lui, astfel încât el nu luptă cum au luptat sălbaticii din vechime, ci folosește arme mai moderne. El construiește spitale și ospicii; astfel scapă de bolnavi și nesănătoși mintal, și are astfel mai mult timp pentru a se devota afacerilor”. Condițiile prezente au o influență puternică asupra lumii. Foarte mult depinde de cum privim o chestiune.
ADEVĂRUL ȘI DREPTATEA SUNT PĂRȚI INTEGRANTE
ALE CARACTERULUI
Din punctul de vedere al credinței, vedem că Cristos a venit în lume și în timpul Veacului Evanghelic îndeplinește lucrarea de alegere a Bisericii, care este Corpul Său, și că de la aceasta strălucește o lumină în întunericul înconjurător, care a fost mai mult sau mai puțin risipit de ea. Lumina Spiritului sfânt, răspândită larg prin exemplul vieții multor creștini, exercită o influență astăzi; și mulți au o spoială de politețe care poate fi confundată cu roadele Spiritului sfânt. Dar numai conduita exterioară nu este o dovadă a stării acceptabile a inimii. Dumnezeu dorește ca adevărul și dreptatea să devină părți integrante ale caracterului nostru și ca principiul Iubirii să domine în toate. Această dezvoltare a caracterului nu o găsim printre toți cei care pretind numele lui Cristos.
Credința noastră, privind în lume, Îl întreabă pe Domnul: „Când va veni timpul promis în care voia Ta se va face pe pământ ca în cer?” Scripturile răspund că timpul glorios pentru binecuvântarea lumii nu va veni până când Biserica va fi fost trecut în glorie; că Mesia va domni atunci o mie de ani pentru a zdrobi păcatul și opoziția față de aranjamentul divin și a ridica pe cei care vor dori să vină în armonie cu Dumnezeu; și pentru a îndeplini această lucrare, El va stabili un guvern bazat pe principiile dreptății. Prin credință acceptăm acest răspuns și așteptăm timpul cuvenit al lui Dumnezeu pentru binecuvântarea întregii omeniri.
Între timp, nu ne vom permite să deviem în necredință în timp ce ne vom înșela cu gândul că noi sau alții îndeplinim ceva prin „ridicare socială”. Ne bucurăm să vedem că se depun eforturi pentru a-i ajuta pe cei nefericiți; dar înțelegem că există o forță la lucru în lume, care împiedică succesul pe această linie. Metodele prezente nu vor eradica egoismul din inima omului; și până când există egoism, voia lui Dumnezeu nu se poate face pe pământ ca în cer.
Pentru a aduce acest rezultat dorit, Împărăția cerurilor va fi stabilită curând, conform Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă, în timp ce așteptăm să sosească timpul Său cuvenit, noi participăm la ambiții și străduințe lumești, credința noastră va deveni neclară și poate va muri. Deși binele pe care îl putem face va fi în conflict cu întunericul din jurul nostru, totuși, acesta ar trebui să strălucească din cuvintele și prin conduita noastră ca rezultat al speranțelor glorioase care ne inspiră viața.
Credința este o calitate posedată de toți cei pe care Dumnezeu îi cheamă să fie membri în Corpul lui Cristos, și apelul Scripturii este numai la cei care au ceva credință și care sunt hotărâți s-o mărească. Când ne începem calea creștină, avem relativ puțină credință și ea trebuie dezvoltată; experiența noastră creștină este pentru scopul dezvoltării credinței. După cum sugerează sf. Petru, credința noastră, care este în încercare, este mult mai prețioasă decât aurul, și totuși aurul trebuie încercat prin foc. Exercitarea credinței lucrează la dezvoltarea ei și astfel Tatăl nostru ne dă numeroase încercări pentru a proba tăria ei.
CREDINȚA ÎNGERILOR SEVER ÎNCERCATĂ
Dumnezeu în mod intenționat permite să fim supuși la multe ispite pentru încercarea credinței noastre, care este necesară pentru rezultatul încercării. Putem presupune că înainte de existența omului, îngerii n-au avut astfel de încercări ale credinței și răbdării cum are Biserica, deoarece îngerii au văzut pe Dumnezeu și au cunoscut lucrările Sale. Cu toate acestea, lui Dumnezeu I-a plăcut să le probeze credința, care a continuat de-a lungul întregii experiențe a omului.
Cauza primară a devierii lui Satan, care a rezultat în răzvrătirea lui, a fost că el și-a pierdut credința în Dumnezeu. El și-a format ideea că putea conduce Universul mai bine decât Cel Atotputernic, și s-a gândit să-și asigure un mic colțișor unde să poată arăta cum să se realizeze lucrurile. El a reușit să preia controlul asupra primilor noștri părinți, numai ca să afle că în loc de a aduce o binecuvântare, el a adus asupra familiei umane blestemul morții pedeapsa păcatului și toată nefericirea și nelegiuirea care este acum în paginile istoriei.
Calea urmată de Satan a devenit o probă foarte importantă pentru îngeri. Crezând că Dumnezeu avea toată puterea, ei n-au înțeles de ce i-a permis lui Satan să urmeze o cale atât de rea. Ei l-ar fi restrâns pe Adversar cu totul. Astfel, când au văzut răul acționând liber timp de secole, unii dintre ei evident și-au pierdut credința. Astfel au apărut condițiile menționate în capitolul 6 din Genesa, când unii dintre îngeri au preferat să se materializeze și să trăiască în condiții umane. Aceasta a fost o încălcare a aranjamentului divin și a fost rezultatul pierderii credinței lor în Înțelepciunea și Puterea lui Dumnezeu. Ei au văzut ce a făcut Satan, deși el n-a reușit să facă ceva mare; și sentimentul lor a fost: „Se pare că Dumnezeu nu are controlul lucrurilor atât de complet cum am gândit noi”. Gen. 6:1-4; 2 Pet. 2:4, 5; Iuda 6, 7.
Astfel vedem că Dumnezeu a încercat credința sfinților îngeri, în special când înțelegem că stările rele care au predominat înainte de potop au continuat într-o oarecare măsură. Sfinții îngeri au avut ocazia să se îndoiască, să se teamă în ceea ce privește Înțelepciunea, Iubirea și Puterea lui Dumnezeu. Astfel toții au fost încercați amănunțit mai mult chiar decât omenirea; căci ei au văzut tot ceea ce era de văzut. Admitem că există multe lucruri pe care noi nu le cunoaștem și nu le putem vedea, dar îngerii au, se pare, un orizont mult mai larg de cunoaștere. Astfel probarea credinței lor a fost mult mai mare decât a noastră.
Dumnezeu a probat credința îngerilor pentru că El a dorit să știe care dintre ei aveau acea încredere absolută care să le permită să se încreadă în El, indiferent dacă părea că El a avut sau n-a avut puterea de a controla lucrurile. Lecția păcătoșeniei peste măsură a păcatului a fost atât înțeleaptă cât și necesară. Dacă decăderea omului ar fi rezultat în chinul veșnic chiar și a unei părți mici din familia umană, am putea gândi că Dumnezeu n-a fost nici înțelept nici drept în permiterea ca aceste probe să vină asupra creaturilor Sale.
Timp de mai bine de patru mii de ani Dumnezeu a permis omenirii să meargă în moarte. Apoi a venit o manifestare a Iubirii Sale când a pregătit răscumpărarea ei; și încă o manifestare a Puterii Sale va fi dată în Veacul viitor, când va fi înviată din morți. Mai mult, prin clasa Miresei El face o ilustrație specială, atât pentru îngeri cât și pentru oameni, a Iubirii Sale față de cei care manifestă loialitate din inimă față de El, și a voinței Sale de a înălța pe acei câțiva credincioși mult mai presus de îngeri, și chiar să-i facă „părtași naturii divine”. Vedem deci, în lucrarea lui Dumnezeu cu îngerii, că El a ținut cont de credința lor.
CREDINȚA ÎN MĂSURA CUNOAȘTERII CARACTERULUI
LUI DUMNEZEU
Scriptura spune că „fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui” (Evrei 11:6). Dacă cineva își pierde credința, nu se poate spune încotro poate rătăci. Argumentul apostolului Petru este că această clasă specială care este aleasă pentru înălțare la natura divină, trebuie să se aștepte să-i fie încercată credința, și că această încercare este foarte importantă din punct de vedere divin. Dacă ei au credință, aceasta va controla toate afacerile vieții lor. Compară cu Evrei 11:1, 6.
Credința noastră va fi în măsura cunoașterii caracterului lui Dumnezeu. Vom afla prin observație că în măsura credinței noastre putem suporta greutatea ca buni ostași ai lui Isus Cristos. Deoarece încercarea noastră este pentru o perioadă atât de scurtă de timp câțiva ani ea trebuie din necesitate să fie foarte severă, una crucială. Dumnezeu supune credința noastră unei mari călduri pentru a separa zgura. Dacă n-am avea credință, ne-am putea teme să facem pașii care ne-ar aduce în această poziție crucială. Frica ne-ar putea face să refuzăm a urma calea pe care Dumnezeu o indică a fi voia Sa. Fără credință ne-am retrage de la încercările înfocate, cuptorul aprins. Dacă nu avem credința să rezistăm în încercări, atunci nu suntem de felul celor pe care îi caută Dumnezeu în prezent.
Dacă apreciem această chestiune, vom vedea că „fără credință este cu neputință să plăcem lui Dumnezeu”; și acea încredere în El ne va conduce să cântărim cuvintele promisiunii Sale prețioase. Aceste promisiuni ne vor clarifica motivul pentru care vin încercările peste noi și ne va face capabili să apreciem încercările ca semne ale iubirii Lui față de noi. Domnul vrea să fim „un popor deosebit”, încercat și probat, „zelos pentru fapte bune”, un popor pentru un scop; și astfel ne dezvoltă prin suferințe.
Când lumea va fi în încercare în Veacul Milenar, va exista cunoștință și vor fi mai puține ocazii de exercitare a credinței. Omenirea va fi în mare măsură în aceeași condiție cum sunt îngerii acum. O mie de ani, lumea va fi ajutată să progreseze, și în același timp oamenii vor avea ocazii să cultive credința încrederea inimii în Dumnezeu. Ceea ce noi vedem acum prin credință, ei vor cunoaște atunci în realitate că permisiunea păcatului a efectuat o mare probă divină atât pentru oameni cât și pentru îngeri. Astfel treptat, de-a lungul miei de ani, credința lor va fi stabilită practic în același mod în care este acum stabilită credința îngerilor. Oamenii vor vedea și vor umbla prin vedere, în timp ce noi credem promisiunile și umblăm prin credință.
Există o deosebire între a crede cu mintea și a avea încredere cu inima. Persoana care Îl cunoaște pe Dumnezeu cel mai bine se încrede în El cel mai tare. Domnul nostru Isus în poziția Sa glorificată Se încrede în Tatăl perfect în toate cazurile. Dar cu noi, a căror încredere este imperfectă, este diferit. Până la Întâia Înviere nu vom avea încredere perfectă. Cu cât va fi mai mare cunoașterea caracterului lui Dumnezeu, cu atât mai mare va fi încrederea inimii în El.
În timpul Mileniului, când încrederea cu mintea va da locul cunoștinței, încrederea cu inima din partea celor care vor fi loiali principiilor dreptății va crește proporțional. Întotdeauna va fi potrivit să te încrezi în Dumnezeu. Marele Creator este Marele Susținător al Universului; și toate creaturile Sale vor fi întotdeauna primitorii dărniciei Lui. Dacă înțelegem Scripturile, singurii care vor avea nemurirea vor fi Domnul și Biserica Sa, care este Corpul Său (1 Cor. 15:53). Toți ceilalți vor avea viață dependentă și vor fi subiecții grijii divine. Pentru a avea viață veșnică, ei vor trebui să aibă încrederea inimii în Creatorul lor. Cu cât vor învăța mai mult despre caracterul neschimbător al promisiunilor și caracterului divin, cu atât va fi mai mare încrederea lor.
Credința Bisericii va fi de un caracter mai înalt decât este cea a îngerilor sau decât va fi cea a lumii restaurate. Credința Bisericii va fi fost prelucrată în mijlocul întunericului și obscurității acestui Veac, care sunt permise chiar cu scopul dezvoltării acelei credințe; căci Biserica este chemată să ocupe un loc mult mai înalt decât cel al îngerilor sau al oamenilor chemați să fie părtași naturii divine. 2 Pet. 1:3, 4.
Când, în timpul Veacului Milenar, lumea își va fi învățat lecțiile pe linia cunoștinței, Dumnezeu nu intenționează să-i primească în veșnicie fără o probă minuțiosă a încrederii inimii lor. În Apocalipsa 20:3, 7-10, citim că la sfârșitul miei de ani, Satan va fi dezlegat pentru puțină vreme. Omenirea va ști atunci ce este bine și ce este rău, căci principiile dreptății vor fi fost implantate în inimile lor. Experiența cu Satan va fi o probă a încrederii inimii, a loialității, în aceea că Dumnezeu va părea a nu fi în control.
Atunci toți care nu vor fi în armonie deplină cu Dumnezeu și cu Planul Său divin, vor fi induși în eroare prin această probă a credinței. Astfel ei își vor demonstra adevăratul lor caracter. Cei care se vor dovedi neascultători vor fi distruși în Moartea a Doua. Dumnezeu ne spune că la sfârșit orice genunchi se va pleca și orice limbă va mărturisi gloria Numelui Său, și orice creatură din cer și de pe Pământ va da onoare și laudă Fiului. Apoc. 5:13.