Vol. 22, Noiembrie-Decembrie 2014, Nr. 1 

ÎNTÂI PENTRU IUDEU

Marcu 7:24-30; Mat. 8:5-13

„Şi pe cel care vine la Mine nu-l voi izgoni afară.” Ioan 6:37.

R5100 W. T. 15 septembrie 1912 (pag. 294-295)

Există o confuzie generală care predomină printre poporul lui Dumnezeu cu privire la relaţia dintre Evanghelia lui Cristos şi naţiunea iudee, şi între naţiunea iudee şi toate celelalte naţiuni. În trecut am fost prea liberi să ghicim, să ne imaginăm, să presupunem, şi n-am studiat destul de atent afirmaţiile clare ale Bibliei asupra acestui subiect. Biblia spune că până la venirea lui Cristos — da, până la trei ani şi jumătate după ce Isus a murit, a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer, relaţiile divine s-au limitat la neamul evreu — la Avraam şi la urmaşii lui naturali. Întreaga lume este implicată în pedeapsa care a venit peste Tatăl Adam din cauza neascultării sale — întreaga lume este sub sentinţă divină, ca fiind nevrednică de viaţă veşnică sau de relaţie cu Dumnezeu — întreaga lume, deci, aşa cum descrie sf. Pavel, sunt „din fire copii ai mâniei” şi toţi au fost străini, înstrăinaţi de Dumnezeu.

Evreii n-au fost mai buni decât restul omenirii, după câte ne spun Scripturile, dar Dumnezeu, fiind de la început hotărât să dea un Răscumpărător pentru omenire, prin a cărui împărăţie toată lumea va fi binecuvântată în cele din urmă şi va avea privilegiul de a se întoarce la favoare divină, a făcut o alegere dintre urmaşii lui Avraam, pentru că Avraam a fost un caracter nobil, a cărui credinţă şi ascultare de Dumnezeu au fost astfel răsplătite. N-a fost, prin urmare, un lucru de laudă pentru evrei că naţiunea lor şi nu altă naţiune a venit în relaţie cu Dumnezeu prin Legământul Legii. A fost harul şi favoarea divină. Conform profeţiei divine, această favoare trebuia să continue cu evreii o perioadă definită de timp, şi anume, până la trei ani şi jumătate după cruce.

EVANGHELIA LA CORNELIU

De îndată ce limita timpului a expirat, Dumnezeu Şi-a manifestat favoarea faţă de neamuri, trimiţând Mesajul Evangheliei la Corneliu, un om dintre neamuri reverenţios, sfânt şi generos. De atunci favorurile lui Dumnezeu sunt deschise atât pentru neamuri cât şi pentru evrei — „zidul de la mijloc al despărţiturii” a fost „surpat”. Neamurile şi evreii sunt acum ambii primiţi în aceiaşi termeni, adică, credinţă în Isus şi consacrare de a merge în urmele Lui.

Din acest punct de vedere ar trebui să citim afirmaţia apostolului, că Evanghelia lui Cristos trebuie să fie „vestită întregii creaţii de sub cer”. El n-a vrut să spună şi nici n-ar fi fost adevărat că Evanghelia a fost predicată fiecărei creaturi, în sensul de a fi vestită tuturor. Căci acum, cu optsprezece secole mai târziu, încă n-a fost vestită întregii omeniri. Ceea ce a vrut apostolul să spună este că Evanghelia este acum fără restricţii, liberă să fie predicată fiecărei creaturi de sub cer, indiferent de naţionalitatea ei — că nu mai este limitată la evrei ca la început. Acum, oricine are „urechi de auzit, să audă” Mesajul bun al Împărăţiei. Acum, oricine aude şi are o inimă să accepte Mesajul îndurător al lui Dumnezeu, să-şi aducă trupul ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu prin Cristos. (Rom. 12:1). Acum, „Cel care vine la Mine nu-l voi izgoni afară”.

CREDINŢA FEMEII SIRO-FENICIENE

Relatarea din studiul de astăzi confirmă pe deplin ceea ce am spus, şi anume, că pe timpul misiunii Domnului nostru şi timp de trei ani şi jumătate după moartea Lui, toate favorurile lui Dumnezeu aparţineau numai evreilor. Femeia siro-feniciană din studiul nostru era grecoaică — nu evreică. Fiica ei era posedată de un spirit rău, un demon — „obsedată”. Ea a auzit că Isus era aproape de graniţa cu Iudeea, aproape de casa ei, şi L-a căutat implorându-L să scoată afară demonul.

Dar Isus i-a spus femeii: „Lasă să se sature mai întâi copiii, căci nu este drept să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”. Ea a înţeles forţa acestei afirmaţii. Evreii pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu şi neamurile erau numite „câini”, pentru că ele nu fuseseră niciodată în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Totuşi, credinţa sărmanei femei în Isus şi dorinţa ei serioasă de a o elibera pe fiica ei, a mişcat-o să insiste asupra cazului şi a răspuns: „Da, Doamne, dar şi căţeii de sub masă mănâncă din fărâmiturile copilaşilor”. Ea a fost una din aceşti „căţei”; oare ea nu putea avea fărâmitura mângâierii şi binecuvântării după care tânjea — vindecarea fiicei ei? Isus a răspuns: „Pentru cuvântul acesta, du-te! A ieşit demonul din fiica ta”. Ea a primit fărâmitura, credinţa ei a biruit.

Astăzi Israelul lui Dumnezeu, căruia îi aparţin toate binecuvântările, promisiunile şi favorurile lui Dumnezeu, sunt israeliţii spirituali. Aceştia, printr-o deplină consacrare faţă de Domnul şi prin atribuirea meritului jertfei lui Isus, concepuţi de Spirit sfânt, sunt fii în embrion ai lui Dumnezeu, părtaşi, moştenitori ai naturii divine şi ai Împărăţiei.

N-am auzit noi însă din când în când de unii din afară — neamuri — care n-au intrat niciodată în relaţie de legământ cu Dumnezeu şi care sunt prin urmare străini şi înstrăinaţi în privinţa tuturor binecuvântărilor care aparţin „casei credinţei” — n-am auzit oare de unii ca aceştia care au primit fărâmături ocazionale de mângâiere şi binecuvântare? Am auzit. Dar desigur, acestea vor fi cazuri excepţionale. Uşa de intrare în Israelul natural a fost închisă, dar uşa de intrare în Israelul spiritual este deschisă, şi după cum declară textul nostru, cel care vine la Isus nu va fi cu nici un chip respins. Prin urmare, nu există nici o scuză astăzi de a fi în atitudinea de „câini”, primitori numai ai unei fărâmături ocazionale din binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă ei vor, uşa favorii stă încă deschisă pentru a putea deveni „copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi”.

SERVITORUL SUTAŞULUI VINDECAT

Un sutaş din serviciul armatei romane corespunde unui căpitan din serviciul nostru militar de astăzi. Palestina, ca provincie, era supusă Imperiului Roman şi mici garnizoane de soldaţi romani staţionau ici şi colo, de obicei sub comanda unui sutaş. Ei erau neamuri, bineînţeles. Unul dintre aceştia ştia despre Isus şi despre lucrările Lui mari, şi când servitorul lui credincios şi apreciat s-a îmbolnăvit, el s-a dus la Isus pentru a-I cere să-l vindece. În metafora Domnului nostru, acesta era un alt câine dintre neamuri, care dorea o fărâmitură de la masa copiilor.

Credinţa sutaşului, a declarat Domnul nostru, a fost superioară faţă de tot ceea ce găsise printre israeliţi, poporul favorizat al lui Dumnezeu. El a fost atât de încrezător în puterea lui Isus, încât, deşi Îi solicita aceasta, fiind dintre neamuri, s-a gândit că Isus nu va dori să-l onoreze sau să-l recunoască, venind sub acoperişul lui, totuşi el L-a implorat doar să spună un cuvânt şi era sigur că va fi suficient pentru ca servitorul lui să se vindece. El a explicat că avea această credinţă pentru că şi el era un om al autorităţii şi putea să le poruncească servitorilor să vină şi să plece, şi cum Isus avea o autoritate şi mai mare, mesagerii Lui, oricare ar fi aceştia, prin care vindeca boli şi dureri, le putea porunci şi ei Îl ascultau. Lui i s-a îndeplinit cererea.

Isus S-a folosit de ocazie ca să spună că israeliţii, care contau atât de mult pe relaţia lor cu Dumnezeu drept copii ai lui Avraam, Isaac şi Iacov, vor găsi la sfârşit că au greşit foarte mult. Fiind copii ai lui Avraam, însemna într-adevăr că aveau privilegii şi ocazii speciale, de care se bucurau dar nu le apreciau. Ei nu trebuiau să se gândească la faptul că Dumnezeu îi va lua ca poporul Său ales indiferent de caracterul lor, de credinţa, ascultarea şi asemănarea lor cu Avraam. Ei erau într-adevăr copii ai Împărăţiei — cei cărora le-a fost oferită în mod cuvenit mai întâi, dar Dumnezeu nu le-o va impune cu forţa.

Dumnezeu a luat din naţiunea lor pe „israeliţii adevăraţi”; între timp restul au fost orbiţi, şi de optsprezece secole trecute El îşi completează Biserica Împărăţiei Alese, din toate naţiunile, popoarele, neamurile şi limbile. Dar El nu-i alege decât pe acei care au credinţa şi ascultarea lui Avraam şi spiritul Fiului Său Isus — numai cei sfinţi, loiali, adevăraţi. Aceştia vor fi asociaţi în Împărăţie, în timp ce israeliţii naturali, prea încrezători, au lăsat privilegiul să le scape.

Cu toate acestea, Scripturile declară foarte clar că sămânţa naturală a lui Avraam, evreii, sunt încă moştenitorii unei anumite promisiuni a lui Dumnezeu, care la timpul cuvenit le va fi dată. Naţiunii lor le va fi dat marele privilegiu de a fi naţiunea de frunte printre oameni în timpul domniei glorioase a lui Mesia, când Biserica glorificată, spiritualizată, va fi cu El pe Tronul Lui, invizibilă oamenilor. Sf. Pavel explică astfel că numărul deplin, pentru a completa clasa Împărăţiei alese, trebuie găsit mai întâi printre neamuri, şi apoi, aceştia fiind glorificaţi prin Întâia Înviere, Israelul natural va obţine marile binecuvântări pământeşti care sunt încă ale lor şi care au fost promise părinţilor lor. Israelul natural va primi binecuvântări de la Israelul spiritual. „Prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare.” Rom. 11:25-34.