„Eu sunt; nu vă temeți”
„ Dar Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți”.” Mat. 14:27 .
R 5095a W. T. 1 septembrie 1912 (pag. 281-282)
Studiul de astăzi ne arată cât de interesați devin oamenii când e vorba de ceva ce i-ar elibera de boală și dureri, care fac rasa noastră să fie, după cum a descris-o sf. Pavel, o „creație care geme”. Mulțimile continuau să se adune oriunde mergea Isus, în parte pentru a asculta, în parte din curiozitate și în parte fiindcă Mesajul pe care-l dădea era unul de consolare, mângâiere, speranță. El nu-i acuza tot timpul că nu țin Legea, ci, dimpotrivă, Își exprima în mod continuu compătimirea pentru ei în slăbiciunile lor și îi ajuta să scape de ele, încurajându-i să „meargă și să nu mai păcătuiască”.
După hrănirea celor cinci mii, Isus a îndemnat pe ucenici să-L lase și să se întoarcă de cealaltă parte a lacului. A dat drumul mulțimii și S-a dus în singurătatea dealurilor pentru rugăciune. Este demn de remarcat că aproape toate rugăciunile Marelui Învățător care sunt consemnate sunt simple și scurte. Oricând dorea să facă rugăciuni lungi, mergea la Tatăl singur, numai El. Fără îndoială că acesta ar fi un bun exemplu de respectat pentru toți urmașii Lui. Rugăciunile lungi sunt adesea obositoare pentru trup, și după câte putem noi discerne, este posibil să conțină multe repetări fără rost, sau să fie încercări de a-L instrui pe Domnul și a-L sfătui cu privire la chestiuni pe care El le înțelege mult mai bine decât oricare din copiii Lui.
UMBLAREA PE MARE
Ucenicii cu bărcile lor de pescuit au întâmpinat vânturi contrare și au găsit că era greu de vâslit. În noapte au văzut ceva ce au presupus a fi o nălucă, o manifestare spirituală în formă umană mergând pe apă, și, după cât se părea, intenționând să treacă pe lângă corabia lor. Ei au strigat, căci toți au văzut-o și s-au tulburat. Apoi au auzit o voce spunând: „Eu sunt; nu vă temeți”. Isus a intrat în corabie cu ei și vântul a încetat, spre uimirea lor, căci ei deja uitaseră lecția din după-masa precedentă — hrănirea celor cinci mii cu cinci pâini și doi pești.
Pe lângă că vedem în aceasta încă o manifestare a puterii divine lucrând prin Răscumpărătorul, putem vedea încă o sugestie a unei lecții spirituale. Fără îndoială, după înălțarea Învățătorului, ucenicii s-au simțit foarte singuri în mijlocul unui popor contrar, și au găsit că înaintau cu greutate și toate experiențele lor erau furtunoase. Fără îndoială că au fost ajutați să privească în urmă la această ocazie și să-și amintească de capacitatea Învățătorului de a veni la ei pe marea învolburată și cum venirea Lui a adus pace și liniște.
Astfel se poate ca inimile lor să fi fost conduse spre a-L căuta pe Cel care i-a învățat: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”; apoi: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”. Și această lecție prețioasă este încă bună pentru toți cei care sunt cu adevărat poporul Domnului — toți cei care au făcut un Legământ de sacrificiu cu Domnul, toți cei care și-au prezentat trupurile ca sacrificii vii prin meritul lui Isus. El este tot timpul cu ei, pentru a sfinți pentru ei cel mai adânc necaz.
„DOAMNE, SCAPĂ-MĂ!”
Sf. Matei dă încă un aspect al acestei lecții care n-a fost consemnat de sf. Marcu. El ne spune că atunci când sf. Petru a înțeles că Isus era cel care mergea pe apă, I-a cerut Domnului să-i aprobe să meargă și el pe apă la El. Domnul a fost de acord și sf. Petru a avut minunatul curaj să facă acest efort. Dacă credința sa ar fi continuat, fără îndoială că ar fi fost susținut, dar regula Domnului cu poporul Său pare a fi: „Facă-vi-se după credința voastră”. Noi nu trebuie să încurajăm credulitatea în noi sau în alții, dar trebuie să ne amintim că credința care are o temelie adevărată este foarte prețioasă în ochii Domnului.
În cazul sf. Petru a fost cu totul potrivit să încerce să meargă la Domnul, pentru că efortul fusese aprobat. Ar fi fost credulitate din partea lui să fi presupus că era capabil să meargă pe apă, fără aprobarea și invitația Domnului. Dar când a văzut valurile învolburate, credința l-a părăsit și a început să se scufunde; și atunci a strigat: „Doamne, scapă-mă!” Cât este de adevărat despre tot poporul lui Dumnezeu că, la fel ca sf. Petru, le-ar plăcea să facă ceva lucru minunat ca să-și arate credința în Domnul! Și cât de asemănătoare sunt experiențele lor cu cele ale sf. Petru, adeseori! Ei ar eșua cu totul dacă n-ar interveni Domnul pentru salvarea lor. Totuși, deoarece Domnul n-a găsit nici o greașeală la sf. Petru pentru efortul lui, suntem obligați să admirăm gradul de credință și curaj pe care el l-a manifestat.
SF. PETRU S-A LĂSAT ÎNVĂȚAT
S-a vorbit mult despre împulsivitatea sf. Petru și despre dificultățile în care a intrat în mod repetat. Desigur, critica este într-o oarecare măsură justificată, dar trebuie să ne amintim că Învățătorul l-a iubit mult, în parte datorită zelului său, în parte datorită energiei sale, care de câteva ori l-a băgat în dificultate. Un lucru trebuie întotdeauna amintit în favoarea sa, că deși a fost cel mai bătrân dintre apostoli, el a fost evident unul dintre cei mai blânzi și mai dispuși să învețe dintre ei. Din greșelile lui a făcut o oglindă, și astfel învățând să se cunoască mai amănunțit, el a fost păzit în multele pericole naturale temperamentului său; și el stă în Scripturi ca unul dintre chiar cei mai nobili dintre apostoli. Înțelepciunea cursului sf. Petru este ilustrată în câteva versuri publicate în New York Sun.
CEI TREI CÂRCOTAȘI
Poezia ne spune că celor trei cârcotași li s-a dat fiecăruia un cristal, să facă din el ce doreau; și acesta a fost rezultatul:
Nechibzuitul născoci din al său cristal lentile,
Prin care, pentru ochi nesățioși,
Chiar cea mai mică pată ce poate fi găsită
Era exagerată ca mărime.
Cel drept făcu din al său un geam
Cu totul clar, fără vreo pată;
Nici soarele verii, nici ploaia iernii
Nu afecta ceea ce vedea.
Cel înțelept mult și bine cugetă
Cum să caute, cum să ajute mai bine,
Apoi, luând cristalul ce-l primi,
Din el oglindă a făcut în fine.
Trebuie să fi fost o mare încordare continuă asupra Marelui Învățător și Vindecător, pentru că Își cheltuia continuu vitalitatea în ambele direcții deodată. Citim că din El ieșea virtute, vitalitate, în vindecarea bolnavilor, și i-a vindecat pe toți. Și toată învățarea publică L-a costat considerabilă vitalitate, în special când Se adresa marilor mulțimi. Astfel s-a împlinit în parte ceea ce a spus profetul în privința Lui: „El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre”.
Cu toate acestea, Îl găsim totdeauna gata, totdeauna atent la cele ale Tatălui și îngrijindu-Se de binele tuturor, și învățându-i pe toți cei care dădeau dovadă că sunt sau că vor deveni cândva copii ai lui Dumnezeu.
Când vasul a ajuns la țărm dimineața, oamenii L-au recunoscut și din toată regiunea au început să alerge și să aducă pe paturi bolnavii acolo unde auzeau că era Isus. Și oriunde intra, în sate sau în cetăți, sau la țară, puneau bolnavii în locuri publice și Îl implorau ca aceștia să se poată atinge dacă ar fi și numai de colțul hainei Lui; „și toți câți se atingeau de El erau vindecați”.
Vindecările pe care Domnul nostru le-a făcut în timpul misiunii Sale au fost fizice. După cum deja am văzut, nimeni în afară de El nu primise încă din Spiritul sfânt în puterea sa de concepere. Dar n-am auzit noi cuvântul Lui, zicând: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”? Și n-a obținut poporul consacrat al lui Dumnezeu de-a lungul celor optsprezece secole trecute o binecuvântare — o binecuvântare spirituală — când Isus a trecut pe calea lor, când ei au ajuns la o cunoaștere a Lui, când ei prin credință s-au întins și au atins poala hainei Lui, dându-și seama că El este Fiul Celui Preaînalt, Răscumpărătorul lumii, Capul Bisericii care este Corpul Său, și că în curând va fi Împăratul Slavei, domnind pentru binecuvântarea tuturor familiilor Pământului?