Fuga unui proroc descurajat

1 Împăraţi 19

„Cei care se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea.” Isaia 40:31.

R4741a, W. T. 1 ianuarie 1911 (pag. 13)

Aşa o victorie importantă a Adevărului asupra erorii, a lui Dumnezeu asupra lui Baal, fără îndoială l-a încurajat mult pe Ilie, prorocul. Era victoria lui Dumnezeu şi Ilie s-a bucurat cu această ocazie, şi pentru că el a fost în aşa mare măsură agentul divin în această chestiune. Dar curând a aflat că împărăteasa Izabela era un vrăjmaş la fel de neîmpăcat ca întotdeauna. Ea vedea chestiunea, nu ca o luptă între cel Atotputernic şi Baal, ci ca o luptă între prorocii ei şi Ilie. Când a aflat că prorocii ei au fost ucişi, ea s-a mâniat şi a trimis să-i spună lui Ilie că soarta lui va fi aceeaşi. Ilie nu se aştepta la o întorsătură atât de neaşteptată a lucrurilor. El a avut curajul să-l întâlnească pe împărat şi să denunţe pe cei opt sute cincizeci de proroci ai lui Baal, dar un singur mesaj de la o femeie i-a secat curajul. A fugit în pustie — acolo, destul de ciudat, să se roage Domnului să-i ia viaţa pentru care a fugit ca să şi-o protejeze.

Să nu uităm însă sugestia din ultimul studiu, că experienţa lui Ilie a fost intenţionată a fi tipică — să preumbrească experienţele Bisericii în timpul acestui Veac Evanghelic. Să examinăm mai departe acest aspect şi să remarcăm tipul şi antitipul:

La Izabela se face referire în Apocalipsa, ca simbol al unui sistem bisericesc corupt, care învaţă doctrine false în poporul nominal al Domnului (Ahab, soţul ei, reprezintă puterea civilă, iar Ilie un tip al clasei sfinţite a Bisericii), dar să remarcăm de asemenea că timpul cât nu a fost ploaie a fost şi acesta un tip, aşa cum este amintit în cartea Apocalipsei. De patru ori se face referire la această perioadă de trei ani şi jumătate, ca perioada în care adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu au fost ascunşi de ochii lumii în general într-o stare de pustie. Şi în aceeaşi perioadă a fost o mare secetă şi foamete spirituală în popor. Cei trei ani şi jumătate sunt numiţi în Apocalipsa trei timpuri şi jumătate, apoi o mie două sute şasezeci de zile, apoi patruzeci şi două de luni. Apoc. 12:14; 12:6; 11:3; 13:5.

Totuşi, în Apocalipsa aceste diferite referiri la trei ani şi jumătate sunt simbolice — o zi pentru un an — şi astfel înseamnă o mie două sute şaizeci de ani în antitip. Mulţi cred că anii aceia au început la 538 d.Cr. şi că s-au sfârşit în 1798. Cei care astfel înţeleg lucrurile recunosc că interesul crescut faţă de Biblie care a urmat după 1798, înseamnă timpul de ploaie (împrospătare şi binecuvântare) care în ultimul secol a adus mare iluminare în întreaga lume. Dar oricum am aplica cei trei ani şi jumătate, ani simbolici (1260 de ani literali), foarte evident ei acoperă perioada antitipică reprezentată de experienţele lui Ilie în pustie.

Dacă aceasta este o aplicare corectă, ea implică o măsură de frică şi laşitate pentru un timp din partea poporului sfânt al lui Dumnezeu. După cum Ilie a mers să se ascundă din nou, aceasta ar însemna că cei sfinţiţi au fost nevăzuţi. Când erau în această stare de pustie a doua oară, Dumnezeu le-a îndrumat calea şi i-a învăţat unele lecţii importante, reprezentate prin experienţele lui Ilie relatate în această lecţie. I s-a arătat un vânt puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile, dar nu în acesta s-a manifestat Domnul, ci a fost doar o ilustraţie a puterii. Următoarea lecţie a fost un cutremur de pământ, dar nici în acesta nu era Domnul. Apoi a venit un foc, dar nu în acesta l-a putut discerne Ilie pe Domnul pe deplin. În final a venit un susur blând şi subţire şi mesajul minunat al harului şi Adevărului. În acesta L-a recunoscut Ilie pe Dumnezeu aşa cum nu L-a putut recunoaşte în celelalte manifestări.

Ilie cel antitipic, poporul sfinţit al lui Dumnezeu, învaţă astăzi să facă deosebire între diferitele manifestări ale puterii divine prin diferite mijloace. Vânturile certurilor de cuvinte, care vin ca un uragan, aducând distrugere pentru ordinea prezentă a societăţii, nu este vocea lui Dumnezeu, ci vocea omenirii. Cutremurul, reprezentând un timp de mare nelinişte socială, tulburări, răscoale, nu este mesajul lui Dumnezeu către Ilie, dar este totuşi o manifestare a unei alte puteri pe care El o are în lume, prin care, în cele din urmă, ordinea prezentă a lucrurilor va da locul Împărăţiei Fiului Său iubit. Focul, care reprezintă nimicire, distrugere, anarhie, nu este Domnul, ci doar patimile omeneşti pe care El le va permite. Clasa Ilie trebuie să-L înţeleagă pe Dumnezeu prin susurul blând şi subţire auzit de urechile inimii lor — vocea Adevărului, vocea Cuvântului lui Dumnezeu care vorbeşte poporului Său astăzi în mod minunat, şi totuşi neauzit de antitipicii Ahab, Izabela şi ceilalţi, destinat numai clasei Ilie antitipic.

„Mai am şapte mii”

În pofida acestui susur, Ilie s-a simţit descurajat şi voia să moară, gândind că este singurul consacrat Domnului. Dar Domnul i-a răspuns: „Mi-am păstrat în Israel şapte mii, pe toţi cei care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal”. Tot aşa şi astăzi, există două clase în Israelul spiritual. O clasă este în starea de pustie, separată de lume. Alta, o clasă mare, este încă mai mult sau mai puţin asociată cu Babilonul şi legată acolo, deşi în inimă ei nu recunosc decât pe adevăratul Dumnezeu, nici nu-şi pleacă genunchii înaintea altora.